Chiloţii Lenei

de Viorel Posmotrel

Am fost peste tot pentru tine,
Am fost la frizerie pentru tine,
Mi-am cumpărat chiloţi, care-s albaştri
Şi i-am îmbrăcat, pentru tine.
(Lena „Satellite”)

Seara care va intra în istorie drept apogeul existenţei scenice a lui Pavel Turcu (cânta în PMAN) s-a adeverit tragică pentru moldoveni. În acea seară, europenii dăruiau puncte unul altuia, în timp ce moldovenii stăteau şi priveau acest spectacol dintr-o parte. Mai mult indignaţi decât ruşinaţi. După ce au văzut pe ecrane, dar nu au înţeles că locul le e undeva la coada Europei, capurile moldovenilor au generat trei gânduri de bază: piesa Oliei Tira este genială, dar occidentalii — nişte nătărăi lipsiţi de cultură; denumirile ţărilor vecine nouă încep cu litera „P”; mai bine pleca Turcu la Oslo.

Unicul lucru bun care ni s-a întâmplat la Eurovisionul din acest an a fost Marcel Spătaru, comentatorul.

Olia
Olia Tira a cântat ok. A cântat normal. Cum cântă alte câteva zeci de milioane de cântăreţi pe lumea asta. Un cântec ca toate cântecele. Recunoaşteţi: când aţi ascultat prima dată cântecul nostru, aţi avut reacţia de „Doamne, mai frumos ca la Suruceanu!”, aţi sunat repede neamurile, vecinii, părinţii, să le arătaţi raritate de cântec? Vi l-aţi pus ringtone? Nu. Pentru că e un cântec ca toate cântecele. Şi exact aşa l-au ascultat ascultătorii din acea seară. Era undeva pe net un comentariu despre cum „iar nu ne-au apreciat la justa noastră valoare”. Ba ne-au apreciat. La justa noastră valoare. Şi nu ne-au dat niciun punct, aproape nimeni. Nu există complot global anti-moldovenesc. Sigur.

Lena
Lena le-a dat tuturor peste nas. Inclusiv nouă. Ne-a arătat, în primul rând, că lamentările starurilor moldoveneşti despre lipsa banilor, despre cum le trebuie jumătate de milion ca să facă şou, să-şi tragă videoclipuri regizate de Spielberg, rochie „din aia, scumpă şi ca la Beyonce” sunt mofturi provinciale. La fel ca şi fotbaliştii moldoveni, care îşi scuză incapacitatea de a marca goluri prin lipsa banilor. Vor minge suflată cu aur sau ce naiba? Ce atâta şmecherie în a fugi după o minge? Sau ce atâta şmecherie în a cânta, dacă poţi cânta? Lena a luat şi a cântat. Cu talent. Fără artificii, lumini, clovni, saxofonişti, rochii de platină şi piane din sticlă organică. Şi, cel mai important — chiar dacă lua ultimul loc, nu era să pară ridicolă. Există o relativitate a ridicolului. Să fi câştigat Tira, nu părea ridicolă. Aşa însă şi vioara cu beculeţe, şi izmenele albastre ale saxofonistului, şi machiajul Oliei — toate sunt de râs.

Complotul
Germania are nouă vecini. Dintre care, unii fără drept de vot, în acea seară. Dintre care, unii nu le-au dat 12 puncte nemţilor. N-au fost voturile vecinilor decisive. Cum n-au fost niciodată, de altfel. Bineînţeles, vecinii se votează între ei. Asta însă nu a făcut câştigător pe nimeni, la Eurovision. Altfel, Rusia ar ieşi câştigătoare la fiecare ediţie, pentru că are cei mai mulţi vecini.

Noi avem doi vecini — unul ne-a dat zero, celălalt 10. Moldovenii s-au bosumflat. Acum închipuiţi-vă că ucrainenilor piesa nu le-a plăcut deloc. Adică deloc-deloc-deloc. Şi nici juriului românesc (Ţara, evident, ne-a votat masiv). Ce înseamnă asta? Asta înseamnă că juriul moldovenesc, cel de la Eurovisionul naţional, trebuie să-şi strângă urgent catrafusele, să-şi ia sticluţa cu „Corvalol” şi s-o tundă, cu tot cu valorile şi gusturile lor, undeva la ţară, departe de ochii lumii, pentru totdeauna. Pentru că acest juriu nu ar fi admis niciodată o piesă ca a nemţoaicei. Nici măcar în semifinala locală. Bag mâna în foc.

Vioară cu becuri. Cu asta vrem să mirăm Europa?