DUMITRU BRAGHIŞ. Pasienţă cu şi fără un premier de dobă

Numele lui este legat de începerea procesului de relansare a economiei moldoveneşti. Are încă un capital electoral important. Este o persoană cu bune relaţii în străinătate, pe care şi le-a dezvoltat de pe când era şeful Departamentului relaţii economice externe, iar în spaţiul CSI are mulţi prieteni pe care îi leagă activitatea în comsomol. Indiferent de forţele care sunt sau care vor veni la putere, aceştia vor trebui să-l ia în calcul.

Dacă s-ar fi născut în Marea Britanie, probabil ar fi făcut carieră de pop star, râvnind gloria lui Sting şi întregul set de beneficii ale teribilismului său nativ. Cei care-l cunosc din perioada majoratului susţin că ambiţiile ieşite din comun au sărit în ochi încă atunci când era lider comsomolist. Fracturarea regimului sovietic l-a debusolat, fireşte, la fel ca pe toţi „aparatcicii” cu un destin asigurat, dar nu l-a prins pe picior greşit.

A reapărut din scrumul regimului sovietic la Departamentul relaţii economice externe. În decembrie 1999 premierul desemnat Vladimir Voronin l-a propus pentru funcţia de vicepremier. Viitorul preşedinte moldovean nu a întrunit însă voturile necesare şi, astfel, Braghiş a ratat şi el funcţia, dar s-a pomenit catapultat peste această treaptă în numai câteva zile. Preşedintele Lucinschi
l-a desemnat în funcţia de premier, ce-i drept, în condiţii tocmai bune pentru un kamikadze - concernul rus „Gazprom” stopase livrările de gaze către Republica Moldova. Restanţele la salarii se ridicau la sute de milioane de lei. Continuau debranşările consumatorilor de la reţelele electrice. Ceva mai târziu mulţi parlamentari au ajuns să regrete că nu l-au aruncat în acel cuptor pe Vladimir Voronin  ca să-i fi oprit atunci ascensiunea victorioasă spre februarie 2001. Guvernul Braghiş s-a ţinut pe linia de plutire mai mult decât i-au hărăzit „bocitoarele”. Braghiş a reuşit să acrediteze imaginea unui şef de cabinet căruia nu-i păsa câte zile mai avea  până la debarcarea iminentă.

Această „nepăsare”, adevărată sau prefăcută, l-a ajutat să aplaneze criza gazelor - în februarie 2000 cabinetul Braghiş a semnat acordul de reeşalonare a unor datorii în sumă de 90 milioane de dolari. În regim de urgenţă a fost semnat şi contractul de vânzare-cumpărare a trei reţele electrice de distribuţie cu compania spaniolă „Union Fenosa”. Drept urmare a încetat practica debranşărilor „evantai” de la reţelele de curent electric. Guvernul a procedat la lichidarea restanţelor salariale, iar economia a dat primele semne, timide, de relansare.  Ulterior Braghiş nu a insistat să-şi asume meritele, folosind cu dexteritate pronumele „noi”, ori de câte ori vine vorba despre Guvernul pe care l-a condus, dar nici nu  i-au displăcut laurii. Dovadă ar fi titulatura blocului politic „Alianţa Braghiş” care l-a propulsat în Parlament în fruntea unui grup suficient de numeros ca să-şi înnobileze blazonul politic.  Braghiş „frondeurul” a rămas în „cronica vremii” autor al unor idei catalogate drept „năstruşnice”, cum ar fi impozitarea meşteşugarilor şi a lăutarilor. Braghiş a pledat cu multă convingere pentru exportul de softuri moldoveneşti în locul exportului de „carne vie”.

După ce comuniştii au câştigat alegerile din februarie 2001, Braghiş iar a ajuns în cărţile lui Vladimir Voronin, care se arătase dispus să-l păstreze în funcţia de prim-ministru. În cele din urmă liderul comunist a aşezat pasienţa fără Braghiş, inclusiv pentru că şeful cabinetului ar fi îndrăznit să înainteze nişte condiţii dure. Braghiş a acceptat să candideze pentru funcţia de preşedinte al Republicii Moldova în aprilie 2001, în competiţie cu Vladimir Voronin şi Valerian Cristea, chiar dacă nu avea cum să ia mai multe voturi decât cele de care dispunea în interiorul fracţiunii.  În competiţia pentru funcţia de primar de Chişinău s-a avântat cu mai multă încredere, chiar dacă avea în faţă un rival teleghidat de partidul de guvernământ.

După ratarea cursei nu şi-a putut ascunde dezamăgirea şi chiar iritarea, ceea ce a catalizat clivajul formaţiunii „Alianţa Moldova Noastră”. Actualmente, controlează un segment al fostei Alianţe alcătuit din 6 persoane, el fiind cel de-al şaptelea.

În declaraţia  cu privire la veniturile şi proprietăţile familiei sale pentru anul 2004, Dumitru Braghiş a trecut suma totală de 41 014 lei, însemnând valoarea a două  loturi de pământ,  o vilă, un garaj şi trei autoturisme.

Numele lui este legat de începerea procesului de relansare a economiei moldoveneşti. Are încă un capital electoral important. Este o persoană cu bune relaţii în străinătate, pe care şi le-a dezvoltat de pe când era şeful Departamentului relaţii economice externe, iar în spaţiul CSI are mulţi prieteni pe care îi leagă activitatea în comsomol. Indiferent de forţele care sunt sau care vor veni la putere, aceştia vor trebui să-l ia în calcul.

Dacă s-ar fi născut în Marea Britanie, probabil ar fi făcut carieră de pop star, râvnind gloria lui Sting şi întregul set de beneficii ale teribilismului său nativ. Cei care-l cunosc din perioada majoratului susţin că ambiţiile ieşite din comun au sărit în ochi încă atunci când era lider comsomolist. Fracturarea regimului sovietic l-a debusolat, fireşte, la fel ca pe toţi „aparatcicii” cu un destin asigurat, dar nu l-a prins pe picior greşit.

A reapărut din scrumul regimului sovietic la Departamentul relaţii economice externe. În decembrie 1999 premierul desemnat Vladimir Voronin l-a propus pentru funcţia de vicepremier. Viitorul preşedinte moldovean nu a întrunit însă voturile necesare şi, astfel, Braghiş a ratat şi el funcţia, dar s-a pomenit catapultat peste această treaptă în numai câteva zile. Preşedintele Lucinschi
l-a desemnat în funcţia de premier, ce-i drept, în condiţii tocmai bune pentru un kamikadze - concernul rus „Gazprom” stopase livrările de gaze către Republica Moldova. Restanţele la salarii se ridicau la sute de milioane de lei. Continuau debranşările consumatorilor de la reţelele electrice. Ceva mai târziu mulţi parlamentari au ajuns să regrete că nu l-au aruncat în acel cuptor pe Vladimir Voronin  ca să-i fi oprit atunci ascensiunea victorioasă spre februarie 2001. Guvernul Braghiş s-a ţinut pe linia de plutire mai mult decât i-au hărăzit „bocitoarele”. Braghiş a reuşit să acrediteze imaginea unui şef de cabinet căruia nu-i păsa câte zile mai avea  până la debarcarea iminentă.

Această „nepăsare”, adevărată sau prefăcută, l-a ajutat să aplaneze criza gazelor - în februarie 2000 cabinetul Braghiş a semnat acordul de reeşalonare a unor datorii în sumă de 90 milioane de dolari. În regim de urgenţă a fost semnat şi contractul de vânzare-cumpărare a trei reţele electrice de distribuţie cu compania spaniolă „Union Fenosa”. Drept urmare a încetat practica debranşărilor „evantai” de la reţelele de curent electric. Guvernul a procedat la lichidarea restanţelor salariale, iar economia a dat primele semne, timide, de relansare.  Ulterior Braghiş nu a insistat să-şi asume meritele, folosind cu dexteritate pronumele „noi”, ori de câte ori vine vorba despre Guvernul pe care l-a condus, dar nici nu  i-au displăcut laurii. Dovadă ar fi titulatura blocului politic „Alianţa Braghiş” care l-a propulsat în Parlament în fruntea unui grup suficient de numeros ca să-şi înnobileze blazonul politic.  Braghiş „frondeurul” a rămas în „cronica vremii” autor al unor idei catalogate drept „năstruşnice”, cum ar fi impozitarea meşteşugarilor şi a lăutarilor. Braghiş a pledat cu multă convingere pentru exportul de softuri moldoveneşti în locul exportului de „carne vie”.

După ce comuniştii au câştigat alegerile din februarie 2001, Braghiş iar a ajuns în cărţile lui Vladimir Voronin, care se arătase dispus să-l păstreze în funcţia de prim-ministru. În cele din urmă liderul comunist a aşezat pasienţa fără Braghiş, inclusiv pentru că şeful cabinetului ar fi îndrăznit să înainteze nişte condiţii dure. Braghiş a acceptat să candideze pentru funcţia de preşedinte al Republicii Moldova în aprilie 2001, în competiţie cu Vladimir Voronin şi Valerian Cristea, chiar dacă nu avea cum să ia mai multe voturi decât cele de care dispunea în interiorul fracţiunii.  În competiţia pentru funcţia de primar de Chişinău s-a avântat cu mai multă încredere, chiar dacă avea în faţă un rival teleghidat de partidul de guvernământ.

După ratarea cursei nu şi-a putut ascunde dezamăgirea şi chiar iritarea, ceea ce a catalizat clivajul formaţiunii „Alianţa Moldova Noastră”. Actualmente, controlează un segment al fostei Alianţe alcătuit din 6 persoane, el fiind cel de-al şaptelea.

În declaraţia  cu privire la veniturile şi proprietăţile familiei sale pentru anul 2004, Dumitru Braghiş a trecut suma totală de 41 014 lei, însemnând valoarea a două  loturi de pământ,  o vilă, un garaj şi trei autoturisme.

Dle Braghiş, cine sunt persoanele influente din Moldova şi ce înseamnă, de fapt, să fii influent?
În general, noţiunea de a fi influent este  vastă: sunt persoane influente datorită faptului că au epoleţi, funcţii respective; sunt persoane influente pentru că reprezintă o valoare pentru naţiune sau pentru că au o sumă considerabilă de bani, de exemplu. O astfel de persoană  are influenţă datorită faptului că are posibilitatea de a rezolva anumite probleme sau că are influenţă neformală asupra cetăţenilor, fiind un lider de opinie.

Pot influenţa oamenii de afaceri situaţia politică din ţară?
Da, cred că sunt asemenea oameni de afaceri sau care cel puţin încearcă să influenţeze situaţia din republică.

Cu cât poate fi cumpărat Dumitru Braghiş?
A încercat mai multă lume să mă cumpere, dar nu a reuşit. Au fost încercări, chiar şi atunci când eram prim-ministru. Întrebaţi-i pe petrolişti cum au venit la mine în birou cu geanta plină cu bani şi au ieşit la fel cum au intrat. Nu ştiu dacă poate spune cineva că m-a cumpărat.

Doriţi să reveniţi la afaceri?
Până a veni în guvern, mă ocupam de comerţ exterior. Dar pot să vă spun că businessul nu este vocaţia mea. Dacă ar fi să se întâmple, m-ar interesa mai degrabă sfera de producere reală, economia concretă. Nu mă interesează afacerile legate de cumpărare-vânzare, modalitate care s-a încetăţenit la noi, din păcate.

Care moment al carierei îl consideraţi cel mai important?
Cred că sunt foarte multe momente de cotitură în cariera mea care, într-un fel sau altul, mi-au influenţat inclusiv viaţa personală. Aş putea să-mi aduc aminte de anul 1991, când s-a prăbuşit URSS şi am rămas la răscruce de  drumuri; de perioada în care am activat ca prim-ministru, când lucram într-un regim de alarmă, deseori, “de pe roţi”, cum s-ar spune. Atunci am luat multe decizii cardinale - în 2001 mi s-a propus să nu particip în electorală, cu condiţia că poate voi rămâne în continuare prim-ministru – a fost o decizie de principiu, nu am acceptat un joc, o înţelegere, am preferat lucrurile clare, chiar cu riscul de a pierde. Referindu-ne la acelaşi proces de fuzionare a partidelor politice, am înţeles destul de bine că într-un partid nu pot fi 10 preşedinţi, când 11 partide se contopesc. Am cedat, pentru a merge la această unificare, decizie absolut importantă pentru ţară, la momentul respectiv.

Ce aţi influenţat cel mai mult fiind prim-ministru?
Consider că meritul Guvernului constă în faptul că în 2000 a început achitarea la timp a pensiilor, a burselor şi a salariilor. Să ne aducem aminte de stabilizarea distribuţiei energiei electrice în raioanele afectate de chiciură.

Ce proprietăţi şi venituri aveţi?
Am o vilă la Pârâta, pe malul Nistrului, o maşină,  BMW. Locuiesc în casa părinţilor, în Chişinău. Veniturile, la moment, sunt cele de parlamentar. Mai am şi nişte rezerve acumulate în perioada când mă ocupam de afaceri – asta îmi permite să supravieţuiesc.

Ce vă face familia?
Soţia este profesoară la Liceul „K. Sibirski”, fiul şi-a terminat anul acesta studiile la Praga şi încearcă să pornească propria afacere la Bucureşti.