NICOLAE BOTGROS

Văzîndu-l cît era de mic şi cu cît foc bătea doba, tatăl-său, un lăutar „de elită şi de papion” (aşa i se mai spunea, pentru că a fost şcolit la Iaşi şi a cîntat pe la curţile regale ale Europei) se lăuda prietenilor: „Îl vedeţi? Aista o s-ajungă un mare artist!”. Ştia el cu sufletul că feciorul său de 6 ani, care mergea cu tata pe la nunţi, ca să cîştige, purtînd în spate, pe jos, kilometri întregi, o dobă mai mare ca el, făcută din piele de viţel, o să-i împlinească visul pierdut. Şi aşa s-a întîmplat. La 7 ani băiatul a luat vioara în mîini şi de atunci nu s-a mai despărţit de ea. O ţine aproape de căpătîi chiar şi atunci cînd doarme. Şi nu-şi poate imagina nici o zi din viaţă, în care nu i-ar atinge strunele... Maestrul Nicolae Botgros a ajuns astăzi violonist desăvîrşit, conducătorul artistic şi dirijorul celui mai de succes colectiv de muzică populară din sud-estul Europei – Orchestra Naţională de muzică populară „Lăutarii”.

Avenit în muzică din tagma lăutarilor vechi, pentru care poartă mereu un respect deosebit şi în onoarea cărora a iniţiat acum un an o acţiune de binefacere „De neamul lăutarilor” – pentru a colecta mijloace întru ajutorarea celor rămaşi în uitare şi care o duc greu, precum şi în scopul ridicării de  monumente celor plecaţi la cele veşnice. Maestrul îşi aminteşte cu emoţie cum în copilărie, în curtea casei sale, se adunau toţi lăutarii care plecau la nunţi, cum maică-sa îi servea cu zeamă şi mămăligă. Cum după aceea muzicanţii îi ziceau cîte o sîrbă, o horă, o corăghească şi-un marş, drept mulţumire, îşi împachetau instrumentele, îngenuncheau şi ziceau o rugăciune. Şi cum ieşeau mai apoi pe poartă, cu un aer plin de demnitate, de ziceai că merg la întîlniri cu cei mai mari şefi de state. „După trei zile, cînd terminau nunţile, îşi aminteşte N. Botgros, ajungeau în marginea satului, cîntau marşul ca să audă mama că ei vin. Pînă ajungeau, mămăliga era gata. Mîncau, apoi puneau doba în mijloc şi toţi banii cîştigaţi pe ea, îi împărţeau frăţeşte, mai beau un ulcior cu vin, cîntau iar o sîrbă, o horă, o bătută şi un marş şi plecau acasă fericiţi.”

Nicolae Botgros răsfoieşte aceste pagini din memorie, cu ochi jilăviţi de lacrimi. Cînd alţi copii se jucau, el pleca de-acasă cu tata şi ceilalţi doi fraţi ai săi, ca să veselească lumea. Uneori era atît de frig, că oamenii, cînd îl vedeau mic şi zgribulit, veneau şi-i puneau un braţ de paie sub picioare, ca să nu-i degere în cizmele de cauciuc, şi-i frecau mîinile, să nu-i îngheţe degetele. Pînă în clasa a opta, a mers la şcoală doar trei zile pe săptămînă: marţi, miercuri şi joi. De vineri pînă luni era ori la nunţi, ori la baluri de petrecere în armată, ori la cumetrii. De multe ori, aţipea cu capul pe bancă, iar învăţătorii îl mîngîiau uşor pe cap şi-i spuneau: „Du-te, Culaie şi te odihneşte... Lasă, că tu eşti copil bun şi ai să-ţi iei lecţiile de la ceilalţi colegi!”. Împreună cu fraţii studia zilnic partituri de Mozart, Strauss, dar şi muzică ţărănească, pe care tatăl lui o ştia din repertoriul românesc interbelic, pe care-l cîntase şi el şi care circula prin sate. Şi astăzi Nicolae Botgros are lada tatălui său, plină cu note. I-a rămas ca o zestre fără de preţ. Precum nepreţuite sînt învăţămintele care le-a tras. Pentru că de la vechii rapsozi şi lăutari, precum şi de la tatăl său, maestrul Botgros a învăţat să-şi „întindă sufletul pe corzile viorii”. Urmărindu-le fiece gest, el a însuşit că un mare muzicant nu este doar admirat, ci şi iubit. Şi asta se întîmplă numai dacă ştii să dai suflare muzicii tale.

Din 1973 e alături de „Lăutarii”, încît astăzi nu-i mai poţi concepe separat. Au creat împreună un gigantic Arbore al muzicii noastre populare, ramurile căruia îngînă cele mai alese şi fără de pereche trăiri muzicale lăutăreşti. Celebrul naist român Gheorghe Zamfir spunea cu o ocazie că „Lăutarii”, în frunte cu Nicolae Botgros, sînt un imens sac de oxigen şi speranţă, cu talentul lor unic şi marea lor inimă… au însuşit un repertoriu extrem  de variat şi de dificil. Nici o orchestră simfonică sau o alta din lume nu ar fi fost capabilă de o asemenea performanţă.” Graţie unor calităţi deosebite ale virtuozului Nicolae Botgros, „Lăutarii” a devenit în scurt timp un FENOMEN în muzica populară din întreg spaţiul românesc, etalon al exigenţei, inteligenţei şi profesionalismului.

Vioara a făcut parte din destinul familiei sale, pentru că după el – şi fiul său, Cornel, iar acum şi nepoţelul său cîntă la vioară. Lăutar desăvîrşit, Nicolae Botgros spune că „Lăutarul este muzicantul universal, care poate interpreta totul – de la o bătută sau horă ţărănească, la o sublimă creaţie clasică”. Şi mai este convins maestrul că de acolo unde e, de Sus, tatăl lui este mîndru de fiul său Nicolae şi de urmaşii lui.

Andrei Porubin