MARIA BIEŞU

În august 1935, în familia unui cuplu de oameni simpli din s. Volintiri, r-nul Ştefan Vodă, Tatiana şi Luca, văzu lumina zilei o fetiţă, pe care presa avea s-o califice mai tîrziu cu: „personalitate fascinantă cu  har ales”, „cîntăreaţă desăvîrşită cu temperament dramatic singular”,  „timbru irepetabil, întins ireproşabil pe cele trei registre”, „o voce de la Dumnezeu, ce întruchipează frumuseţea, generozitatea, blîndeţea pămîntului nostru”, „primadona Operei Naţionale”. Talentul de excepţie a ajutat-o să cînte de-a lungul anilor tot repertoriul sopranelor de operă, plasînd-o în rîndul celor mai mari şi mai puternice personalităţi feminine ale teatrului liric european şi mondial ale secolului nostru.

Maria Bieşu... Cînd vorbea despre ea, binecunoscutul interpret Muslim Magomaev, care i-a fost partener de scenă în opera „Tosca” de Puccini, o plasa alături de Maria Callas şi Renata Tibaldi, afirmînd că glasul Mariei este cu adevărat italian. De altfel, celebra Maria Callas, pe care a cunoscut-o personal la Tokio în 1973, a fost şi rămîne idolul Mariei Bieşu.

Şi-a iubit nespus de mult părinţii, chiar dacă aceştia nu au înţeles niciodată „...ce fel de specialitate e şi asta – de a fi  artistă?”. A fost mereu sprijinul familiei, mai cu seamă după ce şi-a căpătat renume mondial, de multe ori în detrimentul beneficiului şi confortului propriu.

Şi-a iubit nespus de mult meseria, căreia i s-a consacrat toată viaţa, jertfind de dragul ei fericirea familială. Îmi mărturisea odată la un spectacol, ca şi cum justificîndu-şi singurătatea, pe care, de altfel, nu a afişat-o niciodată şi din care nu a făcut nicicînd motiv de discuţie publică: „Cel care a păşit pe drumul muzicii mari, trebuie să conştientizeze faptul că ARTA ADEVĂRATĂ nu se face „pe jumătate” sau cu jumătate de puteri. Trebuie să te dedici integral sau deloc. Dacă muzica a fost să fie viaţa mea, a trebuit să învăţ să-i accept condiţiile, oricît de dure ar fi fost ele”. Muzica (în speţă cea de operă) a ridicat-o la cele mai înalte culmi ale gloriei - de la  titlul de „Cea mai bună Cio-Cio-san” din lume (obţinut în 1967 la Concursul Internaţional „Miura Tomaki”, ediţia I, Tokio, Japonia), la toate titlurile şi distincţiile posibile, atît în perioada URSS, cît şi mai apoi, în perioada Independenţei şi suveranităţii Moldovei. Cea mai mare distincţie, însă, fiind, în opinia Mariei Bieşu, admiraţia şi recunoştinţa publicului de la noi şi din lumea întreagă, multiplicată astăzi şi de Festivalul Internaţional al Vedetelor de Operă şi Balet „Invită Maria Bieşu”, pe care l-a fondat şi al cărei inimă este din 1990 încoace.    

Antonio Guiringuelli, director general al Teatrului La Scala din Milano, declara încă în 1965, pe cînd tînăra Maria Bieşu îşi făcea stagiul acolo împreună cu un grup de solişti de operă: „Această tînără n-are nevoie de nici un fel de lecţii – ea are un dar înnăscut”. Viaţa i-a dat, în schimb, multe lecţii. Şi tot viaţa i-a sugerat şi soluţiile de supravieţuire. Unii afirmă că, în cazul în care atunci, în anii ’70, cînd Mariei Bieşu i s-a propus un contract pentru o întreagă stagiune teatrală la Metropolitan Opera din New-York, ea ar fi plecat (nu a plecat, pentru că puterea de atunci i-a amintit că este deputat al Sovietului Suprem al URSS), cine ştie cum i s-ar fi aşternut destinul... Nu cred că ar fi rămas. Precum nu a acceptat nici alte oferte tentante, inclusiv de a pleca la Teatrul „Bolşoi”  din Moscova. Dînsa spune că dorul de casă, de baştină a urmărit-o mereu, aproape gelos, oriunde ar fi plecat să cînte. Şi ea a rămas să  strălucească pentru toţi - aici, faţă în faţă cu propriul destin, cu propriile drame sufleteşti şi de creaţie, dar mereu biruitoare.

Dacă ar fi să pui cap la cap exclamaţiile de „Bravo!” pe care le-a cules de la primul ei succes din tinereţe şi pînă în prezent, ai putea croi o cărare spre cer. Ar fi, într-un fel, şi drumul spre Steaua ei norocoasă şi ocrotitoare, căreia îi dorim din tot sufletul să strălucească cît mai mult!

Andrei Porubin