MIRCEA SNEGUR

Mircea Snegur întruchipează ceea ce numim „omul providenţial”. Chemarea acestora este de a interveni în momente de criză politică profundă şi de a imprima istoriei un curs nou. În condiţii de pace şi stabilitate, poate mulţi dintre oamenii aceştia nu ar ieşi în evidenţă, căci vocaţia lor sînt momentele critice, atunci cînd contradicţiile ating cota maximă şi e nevoie de decizii tranşante. Aşa s-a întîmplat în 1989, cînd un lider nou, mobilizat de un elan popular fără precedent, a ştiut să-i dea acestuia expresie şi împlinire. Acela a fost Mircea Snegur.

Paradoxul este că Domnia Sa nu exteriorizează calităţile a ceea ce numim om puternic, decis, direct. În spatele acţiunilor şi luărilor sale de atitudine curajoase, s-a aflat mereu un om blînd de felul lui, incapabil să trişeze, unul care convinge mai mult prin sinceritate, decît prin elocvenţă. Deşi provenea din noua nomenclatură comunistă, Mircea Snegur nu avea nimic din tupeul şi ipocrizia funcţionarilor de partid.

Mulţi au văzut în acest fel de a fi al lui Snegur calităţile tipice ale moldoveanului. Nu vorbeşte ca un superior, ci oarecum de la egal la egal. Totodată, are şi o anume distincţie, nu coboară pînă la a se bate pe burtă cu poporul, cum mai fac unii lideri de la noi şi de aiurea.  

A realizat două lucruri mari pentru epoca în care a activat. A fost făuritorul realizărilor noastre naţionale din 1989 şi a avut misiunea pe cît de onorantă, pe atît de ingrată de a fi primul preşedinte al noii republici independente Moldova.
A trebuit să dezgroape din el resurse nebănuite de curaj, diplomaţie şi abilitate politică, iar inima sa a dat uneori semne că este la limita posibilităţilor.

După ce şi-a încheiat mandatul, nu s-a cramponat de putere. A avut o prestaţie de opoziţionar profund democratică. A dorit să resuscite spiritul anului 1989, numai că într-o perioadă în care în politica noastră tonul au început să-l dea trădările, nesfîrşitele reconvertiri şi mişmaşurile. A preferat să se retragă, scîrbit, în umbră. Prin gestul său a dorit, totodată, să sugereze că a venit epoca unei noi generaţii de politicieni în Moldova, numai că mesajul său nu a fost înţeles.

Nu s-a resemnat, însă, a simţit mereu o mare responsabilitate pentru tot ce se întîmplă în Moldova lui, percepea în continuare eşecurile politice şi economice ale ţării ca pe nişte nereuşite ale sale. Şi-a făcut mereu auzită vocea în apărarea valorilor democratice şi a cuceririlor noastre naţionale. Aşa cum s-a întîmplat şi în 2009, cînd a salutat entuziast schimbarea politică din ţară, declarînd că îşi pune mari speranţe în Alianţa pentru Integrare Europeană.

Constantin Cheianu