DUMITRU MATCOVSCHI

A intrat în literatură spontan, ca un bolid. „Macii în rouă”, volumul cu care a debutat în 1963, a rămas, pentru cei 46  de ani de activitate ce au urmat, un expresiv simbol al zvîcnetului creaţiei încinse de emoţie şi nerv, al durutei arderi sufleteşti pentru valorile noastre naţionale, pentru Pămînt, Patrie, Rădăcini şi Femeie; al neverosimilei lupte cu moartea - pentru viaţă (în cele 5 luni de comă după tragicul accident din mai ’89); al dăruirii în totalitate scrisului, literaturii, idealurilor ţării şi poporului. Un nume antologic – Dumitru Matcovschi, scriitor al poporului, membru titular al Academiei de Ştiinţe din Moldova, deţinător al medaliilor „Mihai Eminescu” şi „Pentru distincţie în muncă”, laureat al Festivalului Internaţional de poezie „Nichita Stănescu”, Cetăţean de Onoare al oraşului Chişinău.

Întreaga operă a scriitorului e străbătută, ca un fior, de cuvîntul Basarabia, pe care o iubeşte, aşa cum iubeşte deopotrivă  mama, femeia, glia, limba română, omenia, viaţa, doina, aurul solar din strugurii de pe coline, pe Mateevici, pe Bacovia, pe Eminescu... Critica literară îl recunoaşte pe plan internaţional drept unul din marii poeţi ai Basarabiei. A editat de-a lungul anilor peste 50 de volume: proză, dramaturgie (13 premiere în 30 de ani!), inclusiv în limbile rusă şi lituaniană. Multe din poeziile sale au fost puse pe note de compozitorii Ion Aldea-Teodorovici, Petre Teodorovici, Mircea Oţel, Mihai Dolgan, Constantin Rusnac, Tudor Chiriac, Anatol Chiriac, Ion Enache, Eugen Doga, devenind şlagăre chiar de la prima audiţie. De la 1 septembrie 2003, Liceul din comuna Vadul-Raşcov, Şoldăneşti (baştina scriitorului) îi poartă cu mîndrie numele. În creaţia sa, variată nu numai ca tematică şi problematică, dar şi sub aspectul genurilor şi speciilor literare cultivate, Matcovschi a privit cu ochii sufletului trecutul pămîntului pe care s-a născut, nu prin descrierea unor momente din trecut, ci prin înţelegerea şi interpretarea lor de către contemporani (piesa „Tata”), a ţinut ca la o apă sfîntă la creaţia populară orală (una din caracteristicile esenţiale ale operei lui D. Matcovschi), de care şi-a apropiat poezia, imprimîndu-i aceeaşi construcţie ritmico-melodică (poeziile „Bucuraţi-vă”, „Cu numele tău”, „Inimă de mamă” etc.), a cercetat, a reflectat în tot ce a scris varietatea de probleme ale timpului în care a trăit (poezia  „Cuvîntul” din ciclul „Timp probabil”, piesa „Abecedarul” etc.).

Cunoaştem şi cîntăm cu toţii versurile „Bucuraţi-vă, prieteni, de prieteni şi de fraţi”... Pe Dumitru Matcovschi viaţa l-a bucurat, şi tot viaţa l-a întristat. Dar, bună-rea, nu s-a săturat de ea. Poetul schiţează un zîmbet amărui şi rosteşte simplu, ca pe un dulce joc de cuvinte: „Viaţa e una întotdeauna şi-i ca lumina, a tuturor, numai de viaţă, numai de viaţă, numai de viaţă îmi este dor”… Unul Dumnezeu ştie la ce se gîndeşte distinsul poet atunci cînd dă glas cuminte şi înţelept acestor gînduri versificate. Poate la cele peste 20 de intervenţii chirurgicale şi anii grei de luptă cu sine, de recuperare morală şi fizică de după accident sau poate la miile de oameni, care veneau cu lumînări aprinse şi rugăciuni sub geamurile spitalului, între pereţii căruia viaţa i se ţinea doar de firul subţire al speranţei… poate la prietenii săi, Veniamin Apostol, Victor Ciutac, Grigore Vieru, Ion Aldea-Teodorovici, care au plecat pentru totdeauna cu trenul Eternităţii... poate la baştina lui, în care recunoaşte că se simte străin, dar unde îl ţine dorul şi unde se va simţi oricum mai bine decît în oricare alt loc pe lume, poate la piesele montate pe scenele teatrale de la Chişinău, Bălţi, Moscova şi Tambov… ori la cele pe care le-a scris în ultimii ani, dar cărora încă nu le-a venit rîndul să fie montate în teatrele noastre… sau poate la cele mai admirate cîntece scrise pe textele dumnealui şi îndrăgite de toată lumea…  poate la  poeziile pe care nu le-a scris încă, dar care îşi urzesc existenţa în universul gîndirii sale.

Un fior amar ne cuprinde şi pe noi atunci cînd îl auzim pe Matcovschi zicînd bărbăteşte, fără a se plînge că face poezie, dar viaţa dumnealui de mult nu mai este poezie, ci este o zbatere nebună pentru o gură de aer, e şi un blestem altfel spus, e şi o rugăciune, mai puţin lacrimă. „Nu sînt sentimental, recunoaşte poetul, strîng pumnii, strîng dinţii şi rezist”. Criticul literar din România, Teodor Codreanu l-a supranumit pe Dumitru  Matcovschi „Don Quijote basarabean”. L-au bucurat aceste vorbe, de vreme ce „cavalerul tristei figuri” este unul dintre cele mai desăvîrşite personaje literare. Poetul spune că va mai lupta. Fie şi cu morile de vînt. Pentru că de schimbat, nu mai are de gînd să se schimbe niciodată!

Andrei Porubin