AURELIU BUSUIOC

Poet, prozator, dramaturg, eseist, ziarist… MAESTRU cu majuscule, unul din singularii „oameni-orchestră” ai literaturii şi culturii noastre la general. Inconfundabila-i creaţie poartă pecetea personalităţii sale universale - de o vastă cultură literară, neordinară, elegantă, ingenioasă, meditativă, lirică, satirico-umoristică, îngîndurată, duioasă, veselă, calamburică, parodiacă, ironică, zeflemitoare, rafinată… şi sigură pe sine. În toate aceste aprecieri, sintetizate din recenzii, note critice, referiri, adnotări, dar şi încă în atîtea altele îl recunoaştem pe Aureliu Busuioc.

Tînărul coleg de breaslă, Emilian Galaicu-Păun îl asociază cu „o jumătate de secol de poezie românească de la noi”. Pe cînd singur A. Busuioc mărturiseşte că şi-a dorit mereu să fie considerat prozator, dar să devină „cititorul mereu lacom al lui Blaga, Barbu, Arghezi, Topîrceanu, Bacovia”. A declarat că l-a fascinat mereu Poezia, că a umplut cu rodul dragostei sale cîteva zeci de plachete, ritmînd tot ce i-ar fi putut trece prin minte, în căutarea înfrigurată a metaforei pentru ceea ce credea a fi filosofie sau iubire, epitetul pentru tot ce credea a fi măreţ şi înălţător, dar şi „…minciună inspirată”, despre care, a propos, zice aforistic „Cînd zi de zi minciunii dulci te dărui,/ Cu zi de zi mai mort te vei trezi:/ Nemuritor e numai adevărul,/ Acel ucis în fiecare zi”… „Şi pentru că nu doar Poezia a fost piatră de încercare a talentului dumisale, ci şi proza, şi teatrul, şi publicistica, şi cinematografia – dumnealui mai  recunoaşte că nu mai scrie versuri de multă vreme, chiar dacă dragostea pentru poezie, fascinaţia ei i-a mai rămas… A. Busuioc spune că citeşte  aproape tot ce se scrie şi de multe ori se bucură, dar de şi mai multe ori îl ia tristeţea… Asta din motiv că  „Poezia, spune  scriitorul, trebuie să păşească cu cel puţin o scăriţă mai sus de nivelul unei naţiuni…”. Poate de aceea pune atîta speranţă în faptul că anume tinerii condeieri - „…copiii ce gonesc azi prin Internet, cum alergam noi cîndva? prin păpuşoaie” (C. Tănase!), sînt cei ce vor sparge coconul în care stăm ţesuţi în ignoranţă şi suficienţă?

Criticii l-au supranumit „Intelectualul care ştie ca nimeni altul să observe, să priceapă, să gîndească, să cunoască, să înţeleagă. Care este mereu liber, care respinge orice formă de tribalism, îşi păstrează demnitatea intactă, indiferent de vitregiile timpurilor pe care le trăieşte. Care rămîne, de-a lungul anilor, plin de afecţiune faţă de oameni. A cărui toleranţă eşuează doar în faţa ticăloşiei, lipsei de onestitate, imposturii. Care nu pierde niciodată simţul proporţiilor – izvor al ironiei şi al autoironiei.” Drept confirmare, întrebat odată dacă a terminat-o cu farsele, Maestrul Busuioc a răspuns că deşi se simte încă în puteri să mai comunice cîte ceva cititorilor săi, nu ştie în ce măsură este citit. Iar faptul că într-o vreme era căutat prin librării şi biblioteci, se datorează probabil, coincidenţei de a se fi născut (pe 26 octombrie) într-o zi cu Dimitrie Cantemir, care, ce-i drept, „cunoştea mai bine latina decît mine. Probabil că sînt mai puţin văzut decît el… E o chestie care mă deranjează de peste 80 de ani. Încolo – totu-i  bine!”

Aureliu Busuioc, mereu sceptic faţă de propriul său scris, contrazice, într-un fel, imaginea scriitorului basarabean (Alex Ştefănescu). Nu este patriarhal, ci monden, nu este patetic, ci ironic, înalt de aproape 2 metri, masiv, cu părul negru uşor cîrlionţat, voce melodios-bărbătească, sprîncene groase pronunţate şi cap de împărat roman…”, care fumează pipă, chiar şi atunci cînd poartă blugi şi adidaşi” (A. Suceveanu). În orice grup s-ar afla, imediat poate deveni dominant prin inteligenţa sa efervescentă şi umorul demistificator.

E simplu să te faci remarcat, dar să te menţii cîteva decenii la rînd în postură de neîntrecut meşter la farse, un inedit creator de „folclor scriitoricesc”, care dă culoare culturii neaoşe… şi să rămîi… nesfîşiat în acelaşi timp de colegi – este o mare artă, pe care Aureliu Busuioc o stăpîneşte cu măiestrie, chiar dacă replica nu-i întîrzie: „…s-a terminat cu farsorul, cu boemul, cu mai ştiu eu cum – Busuioc. Sînt un bătrînel aşezat, care nu regretă că a ajuns la vîrsta asta, dar n-ar fi dorit-o. Mă simţeam mai bine la 18, chiar şi la 40… şi la 60 de ani”. Cei care-l cunosc bine afirmă că şi la vîrsta de peste 80 de ani, sprijinit demn în baston, „le face să roşească pe domnişoarele pe care le priveşte pătrunzător”.

Pentru Maestrul Busuioc, ANII sînt doar nişte neînsemnate puncte de trecere. Indiferent de scurgerea lor, dumnealui rămîne pasionat de vînătoare, îşi adoră brînzoaicele pregătite de soţia sa Tanţi, îşi iubeşte copiii (Cornel şi Mariana), preferă să asculte Duke Ellington, Glen Miller şi muzică clasică, crede că una din cele mai mari tragedii ale timpurilor noastre este televizorul, continuă să afirme că oamenii trebuie învăţaţi să meargă la biblioteci şi să citească, rămîne duşman al  provincialismului şi kitch-ului, care zice că apare acolo unde dai ocazie instinctelor să se manifeste, consideră maculatură multe din cărţile care se scriu astăzi la noi, declară că scriitorul şi puterea (politica) nu pot avea tangenţe (pentru că scriitorul are idealuri, iar politicianul – interese), este de părere că un scriitor nu poate deveni vedetă (pentru că ultima are o viaţă efemeră), este convins că podurile de flori au fost o eroare şi că era nevoie de poduri de piatră, se consideră un slujitor al limbii române (totodată spune că nu cunoaşte limba română pînă la capăt, pe cînd majoritatea cetăţenilor noştri nu o ştiu nici pînă la jumătate şi refuză s-o înveţe), consideră literatura – un destin, o vocaţie. Toate acestea le poate afirma lejer, cu faţa senină, cu multă căldură, dragoste, inteligenţă, umor şi ironie. Şi doar atunci cînd este întrebat - ce au spus părinţii lui despre meseria de scriitor?... lui Aureliu Busuioc îi apare un licăr deosebit în ochi şi o notă specială în voce: „Mi-au spus că mă ştiau neserios încă de mic…”

Andrei Porubin