VLADIMIR VORONIN. Liderul total

În ultimul timp, Vladimir Voronin este povestea unui lider total, gata să facă orice muncă, pînă şi cea mai istovitoare, pentru a menţine PCRM la putere şi după 8 ani de guvernare.

În acest an, Vladimir Voronin a avut două mari evenimente pe linie de partid – Congresul din luna martie şi jubileul de 15 ani al PCRM, sărbătorit în toamnă. Ambele evenimente au fost un prilej în plus pentru şeful statului să arunce o privire în urmă şi să-şi recapituleze reuşitele şi eşecurile. De altfel, preşedintele are cu ce se mîndri. A reuşit să refacă un partid din nimic, să-l aducă la guvernare şi să deţină puterea pe parcursul a minimum două mandate. Altceva este cum a fost exercitat actul guvernării, criticele opoziţiei nefiind mai puţine decît laudele guvernării.

În 2008, Vladimir Voronin a trebuit să se gîndească mult cum să prevină o eventuală sciziune în partid, care putea interveni atît după Congres, cît şi în ajunul alegerilor. Pericolul era cu atît mai mare, cu cît viitorul politic al actualului preşedinte este unul destul de incert. Chiar dacă el declară că nu va părăsi politica, tot mai mulţi înclină să creadă că rolul lui Vladimir Voronin din 2009 nu va mai fi cel care este acum. Aceasta-i determină pe unii coechiperi de-ai săi să se uite atent în jur în căutare de cuiburi politice noi, comode şi călduţe.

În prima fază, după Congresul din luna martie, preşedintelui i-a reuşit să prevină sciziunea. Contrar aşteptărilor, din partid nu a plecat nici Marian Lupu, nici aripa comuniştilor din garda veche, care s-ar fi putut simţi lezată de noua redacţie a programului formaţiunii. În faza a doua însă, unele pierderi comuniştii le-au suportat – plecarea ex-premierului Vasile Tarlev a afectat într-o măsură oarecare poziţiile guvernării.

Mari bătăi de cap în 2008 lui Vladimir Voronin, ca lider de partid, i-a dat şi opoziţia. Activismul tot mai mare al acesteia, odată cu apropierea alegerilor, a ştirbit din imaginea guvernării. Or, opoziţia a atras atenţia opiniei publice asupra gravelor erori în politicile sociale, economice etc. Astfel, şeful statului a trebuit să petreacă mult timp dezminţind afirmaţiile opoziţiei şi contraatacînd dur, la rîndul său.

Spre exemplu, Vladimir Voronin a dedicat opoziţiei, integral, partea finală a raportului politic, pe care l-a prezentat la Congresul al şaselea al PCRM din luna martie. „Recentele alegeri locale au arătat că perspectiva de a ajunge iarăşi în opoziţie nu este tocmai fantastică, iar publicitatea la realizările din trecut nu îi prea impresionează pe alegători”, recunoştea atunci preşedintele, care, apropo, în premieră a admis ideea că actuala guvernare ar putea pierde în scurt timp puterea.

El avea de ce-şi face griji la acest capitol, căci în 2008 comuniştii au suferit una dintre cele mai grele lovituri posibile – au pierdut controlul total asupra Găgăuziei, în urma alegerilor în Adunarea Populară. Şi aceasta în condiţiile în care Găgăuzia tot timpul a fost considerată un „teritoriu roşu”.     

Nu mai uşor i-a fost preşedintelui să asigure şi balanţa între grupările interioare din partid. Pentru a păstra un echilibru relativ, el a fost nevoit pe întreg parcursul anului să facă noi şi noi mişcări: Stepaniuc – vicepremier; Greceanîi – premier; Mejinschi – ministru, apoi vicepremier; Stratan – păstrat în funcţie; Papuc – readus în funcţia de ministru; Tkaciuk – detaşat la partid; Balaban – înlăturat din funcţie etc.

Ca preşedinte de ţară, Vladimir Voronin s-a axat în special pe promovarea principiului de neutralitate şi soluţionarea problemei transnistrene, deşi, în acelaşi timp, nu a lăsat în umbră nici reformele liberale pe care le-a început acum un an, nici alte chestiuni de ordin social-economic care l-au preocupat tot timpul.                  

„Moldova trebuie să insiste ca statutul său de stat neutru să fie recunoscut pe plan internaţional”, declara la Congres Vladimir Voronin şi toţi conştientizau că aceasta este o condiţie necesară pentru reglementarea transnistreană. Apropo, o idee promovată constant de şeful statului pe parcursul acestui an, dar şi anterior, a fost că „rezolvarea problemei transnistrene  este o sarcină majoră, fără a cărei realizare nu se poate vorbi despre un climat de investiţii stabil şi o creştere social-economică accelerată”.

La un moment dat, se crease impresia că Vladimir Voronin chiar va reuşi soluţionarea problemei transnistrene pînă la alegeri, cel puţin din punct de vedere politic. Or, cu suportul Moscovei, după o pauză de cîţiva ani, el a avut o întrevedere cu liderul de la Tiraspol, Igor Smirnov; a lansat iniţiativa privind demilitarizarea celor două maluri ale Nistrului; a venit cu propunerea consolidării încrederii între Chişinău şi Tiraspol; au fost constituite grupuri mixte de lucru ale părţilor şi unele chiar au avut şi şedinţe. Dar, mai departe procesul s-a împotmolit şi totul a rămas doar la nivel de nobile intenţii şi declaraţii.

Eşecul în reglementarea transnistreană în momentul în care se părea că acest lucru a devenit posibil a fost o dublă lovitură pentru Vladimir Voronin – şi ca preşedinte de ţară, şi ca lider de partid. El a ratat şansa de a intra în istorie ca preşedintele ce a reuşit reintegrarea ţării şi, de asemenea, a ratat o oportunitate reală de a-şi completa rezerva electorală cu voturi ale locuitorilor de pe ambele maluri ale Nistrului, care ar fi apreciat efortul său.

În planul politicii externe, preşedintele a continuat practica statului concomitent în două bărci. El a încercat să aibă bune relaţii şi cu Rusia, şi cu Uniunea Europeană, şi chiar cu NATO. În mare parte acest lucru i-a reuşit. Or, Moldova nu mai are probleme de ordin economic cu Moscova; Kremlinul, se pare, este gata să ajute actuala guvernare în procesul de reglementare transnistreană; UE, mai cu scîrţ, dar a acceptat ideea că Planul Individual de Acţiuni a fost îndeplinit de Moldova în linii mari şi este gata să înceapă în viitorul apropiat discuţiile pe marginea unui nou document; reprezentanţi ai NATO de cel mai înalt nivel au un dialog oarecare cu guvernarea de la Chişinău, permanent fiind efectuate vizite reciproce.   

Pe ultima sută de metri, Vladimir Voronin s-a străduit să pună la punct şi reformele liberale în economie pe care le-a iniţiat. El nu a scăpat ocazia nici în acest an să menţioneze, de nenumărate ori, meritele guvernării comuniste în plan economic: după venirea la guvernare a PCRM, economia moldovenească a înregistrat creşteri anuale de 6-7%; în ultimii 7 ani, investiţiile în capital fix au crescut de 8 ori; investiţiile străine în capital fix – de peste 7 ori; investiţiile străine directe s-au dublat etc.

De fapt, majoritatea acţiunilor şi declaraţiilor lui Vladimir Voronin în 2008 au purtat, mai mult sau mai puţin, un caracter electoral. S-a văzut clar că alegerile parlamentare viitoare au fost preocuparea de bază a preşedintelui.  „Înţelegem că în noua bătălie electorală  nu va fi loc pentru seminuanţe. Se va da lupta între alb şi negru. Între continuarea dezvoltării şi dorinţa de a-i pune capăt odată şi pentru totdeauna, între perspectiva socială şi reacţia înrăită”, estima liderul PCRM într-un mesaj adresat colegilor săi de partid.

Declaraţiile de acest gen au demonstrat că, chiar şi dacă intenţionează să se retragă din prim-planul evenimentelor politice, lui Vladimir Voronin nu-i este indiferent ce se va întîmpla în continuare. Apropo, el a reconfirmat că va rămîne în politica activă, chiar dacă, „conform normelor constituţionale şi după dorinţă, voi pleca foarte calm”.

„La congres, am fost ales repetat preşedinte al partidului. Chiar dacă voi dori să mă odihnesc un pic, nu va ieşi, din păcate”, declara Vladimir Voronin într-un interviu acordat cunoscutului post de radio rusesc „Eho Moskvî”. El a afirmat că se va antrena şi în campania electorală, şi în viaţa politică a ţării, dar nu a precizat în ce postură va figura în continuare.

De fapt, preşedintele face o taină din tot ce va urma şi ascunde totul ce ţine de perspectiva apropiată. În acelaşi timp, recunoaşte deschis că totul e hotărît şi el ştie deja chiar cine va fi noul preşedinte al ţării.

Toate acestea demonstrează că Vladimir Voronin nici de gînd nu are să se lase de politică, că virusul politicii l-a marcat pe viaţă şi nu se ştie ce trebuie să se întîmple ca patriarhul politicii autohtone să se retragă.