VLADIMIR VORONIN. Preşedintele „(r)evoluţionar”

Ajuns la jumătatea celui de-al doilea mandat, al treilea preşedinte al Republicii Moldova continuă să fie ţinta unor atitudini polare, toate pe care le poate emana o colectivitate antagonizată de „veşnica tranziţie”:  de la adulare, invidie şi idolatrizare până la contestare, persiflare şi ură viscerală.  Exact ca şi omologul său rus, care, păstrând proporţiile, se confruntă cu aceeaşi dilemă - „kak uiti citobi ostatisea”?

Judecând după sondajele de opinie, în anul 2007 a continuat erodarea inevitabilă a popularităţii preşedintelui, odată cu cea a partidului. Şi totuşi, Vladimir Voronin a reuşit să oblige garda veche a partidului să accepte turnura hotărâtă spre setul memorabil de reforme liberale  (amnistia fiscală, amnistia capitalurilor şi stabilirea cotei zero la impozitul pe venitul reinvestit, tehnici deloc comuniste pe care nu le agreează bunăoară protocomunistul Hugo Chaves). Ceea ce a dovedit o dată în plus capacitatea lui Voronin de a ţine în frâu  masa critică a partidului pe care-l conduce. Uşoara răzvrătire a speakerului Marian Lupu care a avut „imprudenţa” (ori sarcina, la părerea unor analişti) să declare, la închiderea sesiunii de vară a Parlamentului, că nu vrea să aparţină unui partid cu reflexe depăşite nu a ştirbit ratingul lui Vladimir Voronin, astfel încât handicapul ce-l desparte de rivalii săi politici îi oferă suficientă siguranţă. Nici lipsa de progrese reale în reglementarea transnistreană (promise în repetate rânduri) nu i-au şifonat autoritatea. Dimpotrivă, lansarea unui set de propuneri ce ar fi trebuit să dovedească disponibilitatea Chişinăului de a renunţa la limbajul războinic în relaţiile cu  Tiraspolul, i-au adus un punctaj nesperat. 

Cea mai riscantă a fost lansarea ideii de demilitarizare, cea pe care unii lideri de opinie au citit-o drept „dezarmare concomitentă a ambelor maluri ale Nistrului”. Totuşi, după câteva runde de testare publică, şeful statului mai curând va revizui această opţiune, dând vina, ca şi altă dată, pe presa care „s-a grăbit să rastălmăcească intenţia sa”, în loc să o fi înţeles „în profunzime”.   

În pofida blocajului în subiectul cel mai sensibil, cel al reglementării transnistrene, preşedintelui Vladimir Voronin i-a reuşit resetarea relaţiilor cu Federaţia Rusă. Soluţionarea, cel puţin în aparenţă, a problemei exportului de vinuri, a asigurat fundalul favorabil pentru un dialog mai sofisticat (cum ar fi, bunăoară, preţul pentru gazele naturale). Ceea ce nu se poate spune despre direcţia opusă, cea vestică, via România.  

Mai mulţi experţi consideră că în 2007 s-a făcut vizibilă  o uşoară îndepărtare de factorii de decizie din Europa Occidentală şi SUA, după ce s-a realizat că Vestul nu are cum să-i asigure Moldovei umbrela protectoare pentru necazurile care s-au ţinut lanţ în ultimii ani.  

Anul 2007 a spulberat definitiv şansele stabilirii unor relaţii pragmatice cu Traian Băsescu. Atacurile anti-româneşti în 2007 au reluat forma lexicală („ultimul imperiu al Europei”) şi virulenţa de până la 2005. 

Partidul condus de Voronin a picat în 2007 testul alegerilor locale. Chiar dacă liderul comunist invoca manevrele postelectorale la care a recurs opoziţia ca să-i sufle victoria de sub nas, eşecul din capitală, oricum, a zădărnicit în mare parte discursurile sale înflăcărate şi ameninţările făţişe la adresa opoziţiei şi autorităţilor locale necomuniste.

Pe parcursul anului 2007 Voronin a renunţat la alianţele ocazionale cu  Iurie Roşca şi Dumitru Diacov. Unii analişti susţin, totuşi, că lucrurile stau exact invers şi că cei doi foşti aliaţi au rupt rândurile, profitând de presupusul „plan secret de reglementare transnistreană”, tocmai ca să-şi refacă imaginea în ajunul scrutinului local. Altă dată zădărnicirea planului Kozak cu contribuţia incontestabilă a opoziţiei, consilierii preşedintelui au reuşit să o convertească într-un merit propriu.  În a doua jumătate a anului, Vladimir Voronin a împrospătat dispozitivul său de consilieri. Mai cu seamă după ce l-a delegat la SIS pe Artur Reşetnicov, executorul cel mai cuminte (eventual după Ion Morei) al dispoziţiilor sale.        

Anul 2007 a pus punct în dezbaterile ezitante pe marginea doctrinei şi, mai cu seamă, a denumirii  partidului. Voronin s-a declarat hotărât să nu dea vrabia din mână care, aşa cum recunoscuse în unul din celebrele „interviuri opţionale” de la sfârşitul anului 2007, îi  „aduce 15% din start” pe care ar fi tentaţi să le însuşească alţii, dacă partidul condus de Voronin ar renunţa la brandul comunist.

Nu încape îndoială că partidul de guvernământ nu se poate dispensa de Vladimir Voronin.  Deocamdată el pare să fie singura şansă a comuniştilor de a nu cădea de pe soclul puterii.