MARIAN LUPU. Un jucător rezonabil pe un câmp minat

În anul 2007, preşedintele Parlamentului şi-a curmat ispita (firească pentru un reformator încorsetat de  disciplina rigidă a partidului-creşă) de a iniţia propriile proiecte cu bătaie lungă. Senzaţia unor analişti că Marian Lupu ar fi devenit nerăbdător să iasă cât mai în faţă, profitând de avantajele funcţiei, este combătută, însă, de alţi comentatori care se declară convinşi că ceea ce apăruse drept o mică rebeliune a  speakerului face parte din scenariul de înnobilare a imaginii partidului comunist care nu poate supravieţui dacă nu devine unul omnivor, polivalent şi cu o capacitate de mobilizare perfectă.  

Zvonurile despre „eliminarea” lui Marian Lupu din graţiile preşedintelui Voronin au apărut după alegerile locale generale din iunie curent, când miza, extrem de costisitoare şi riscantă, a comuniştilor pe Veaceslav Iordan s-a dovedit a fi greşită. În mod inevitabil, responsabilitatea pentru acest eşec ar fi trebuit să-i revină şi lui Marian Lupu, care apăruse pe post de agent electoral al unui personaj cu care nu are nici cele mai accidentale afinităţi. 

Pentru prestarea acestui serviciu publicitar speakerul a încasat şi câteva bile negre de la opoziţia parlamentară, care anterior îl menaja graţie comportamentului său oarecum iredentist în tabăra  guvernării. Lupu a spulberat, însă, această iluzie când  s-a văzut nevoit să se antreneze plenar în colectarea de mijloace financiare pentru proiecte propagandistice iniţiate de liderul partidului de guvernământ, cheta pe care opoziţia a catalogat-o drept „racket de stat”. Această campanie a ştirbit serios din imaginea preşedintelui Parlamentului. O altă lovitură de imagine speakerul a primit-o ca urmare a informaţiilor neoficiale (care au circulat timp de câteva luni) precum că şeful statului a pus la modul serios problema demiterii sale la finele lunii iulie. Iar ultima picătură au fost rezultatele unui sondaj de opinie de la finele lunii august, care demonstrau o scădere fără precedent a ratingului lui Marian Lupu, în timp ce ratingul principalului său contracandidat (neoficial) la „postul” de succesor al lui Vladimir Voronin (al premierului Vasile Tarlev) era vizibil mai mare. Atunci preşedintele Voronin l-ar fi taxat dur pe speakerul Parlamentului, apelând, precum îi este obiceiul când se află într-un cerc de oameni de încredere, la un limbaj nu tocmai elevat.

În pofida avalanşei de bile negre, Marian Lupu a ştiut să reziste şi să recucerească multe din poziţiile pierdute. Spre finele anului, el şi-a recăpătat siguranţa şi intangibilitatea.  

„Arma secretă” a speakerului s-a dovedit a fi tăcerea. O singură dată Marian Lupu a dat greş în 2007 în acest sens – intrând în polemică de ordin electoral cu social-liberalii şi rezultatele acestei polemici nicidecum nu l-au avantajat.

În 2007, preşedintele Parlamentului a practicat mai perseverent ca altă dată tactica paşilor mici, înarmându-se cu sprijinul şi creditul de încredere acordat din exterior pentru reforme democratice. El a insistat pe diplomaţia parlamentară şi pe îndeplinirea angajamentelor externe asumate de autorităţile de la Chişinău. Marian Lupu a reuşit să asigure îndeplinirea   angajamentelor de principiu, trecute în Planul de cooperare cu Uniunea Europeană şi Consiliul Europei.  

După publicarea schiţei noului program al Partidului de guvernământ, Marian Lupu este în drept să afirme că formaţiunea reformată îi va asigura confortul politic pe care şi l-a dorit, ceea ce ar putea însemna posibila lui participare la competiţia (dură) dintre potenţialii moştenitori ai sceptrului prezidenţial, în cazul în care Voronin va accepta să-l cedeze. Cu atât mai mult că ultimul barometru de opinie, rezultatele căruia au fost făcute publice la finele lunii noiembrie, arată că Marian Lupu este pe primul loc în topul preferinţelor alegătorilor la capitolul următorul preşedinte al republicii.