VLADIMIR VORONIN. Ştiinţa de a schimba registrele

În cei şase ani de când conduce ţara din fotoliul de preşedinte, Vladimir Voronin şi-a primenit de multe ori nu numai consilierii şi tovarăşii de drum, ci şi propria imagine politică. Uneori, aceste schimbări erau atât de mari şi de surprinzătoare, încât şeful statului părea de nerecunoscut. În pofida acestui fapt,  niciodată nu şi-a pierdut identitatea politică inconfundabilă.

Puterea din putere
Vladimir Voronin a fost un amic al Kremlinului, ca să ajungă ulterior un critic al acestuia. A luptat pentru aderarea Republicii Moldova la Uniunea Rusia-Belarus, ca să se declare, câţiva ani mai târziu, adept al integrării europene. S-a războit cu PPCD-ul, ca, până la urmă, să se împace cu Iurie Roşca. A fost iniţial un etatist convins, ca să se pronunţe astăzi pentru liberalizarea economiei.
Forţa preşedintelui, adesea de-a dreptul impresionantă, constă tocmai în ştiinţa de a  schimba registrele. De a le impune cu succes subalternilor şi camarazilor de arme nişte idei în care aceştia nu demult dădeau cu piciorul. De a face un pas înapoi, revizuindu-şi tactica, pentru a face apoi doi paşi înainte. Priceperea sa de a nu încremeni în proiect l-a ajutat să scoată mereu un loz câştigător.
Unii oponenţi îl critică, acuzându-l că îşi asumă responsabilităţi mai mari decât îi permite Constituţia. Cum, însă, Legea Supremă de la noi pe alocuri e interpretabilă, şeful statului îşi trage puterea din propriul caracter şi spirit de acţiune, din capacităţile sale incontestabile de lider înnăscut.

V. Voronin consideră că „situaţia din ţară trebuie privită cu alţi ochi” şi lansează ideea unei revoluţii economice. Potrivit preşedintelui, această răsturnare de situaţie trebuie să pună bazele independenţei reale a Republicii Moldova, care, în opinia sa, „se naşte abia acum”. 

Şeful statului, taxat de mulţi drept un nostalgic incurabil, cere acum modernizarea accelerată a Republicii Moldova. Pentru mulţi, ideea revoluţiei (în termeni mai puţin răsunători, dar deloc mai puţin semnificativi, ea poate fi numită „liberalizare maximă a economiei”) a fost una surprinzătoare. Însă pentru cei care urmăresc atent situaţia în care s-a pomenit Republica Moldova, începând cu 2006, este evident faptul că şeful statului a acţionat în disperare de cauză. Aceasta a fost singura soluţie posibilă în împrejurările create.

Timpul a arătat că celebra deja exclamaţie din 2006 a preşedintelui – „Vom îngheţa, dar nu vom ceda”! – n-a fost întâmplătoare. După cum se ştie, el a reacţionat astfel la deciziile concernului rus „Gazprom” de a majora preţurile la gaze de la 80 de dolari pentru o mie de metri cubi până la 110 dolari, iar apoi – până la 160 de dolari. Prin această declaraţie, V. Voronin a pus, de fapt, începutul unei noi etape în dezvoltarea economică a Republicii Moldova. N-au lipsit, fireşte, riscurile.

Alegerea potrivită în momentul potrivit
A urmat o înrăutăţire fără precedent a relaţiilor cu Rusia, care a culminat cu sistarea importurilor de vinuri din Moldova, o nouă majorare a preţurilor la gazele naturale şi tensionarea situaţiei legate de problema transnistreană.

Sunt şi azi destule voci care susţin că, făcând acest pas, V. Voronin a dat dovadă de miopie politică. Alţii, însă, dimpotrivă, consideră că, procedând astfel, preşedintele a demonstrat că este un politician abil, consecvent şi principial. Cine dintre aceştia are dreptate? Viitorul (poate chiar viitorul apropiat) ar putea să ne ofere un răspuns la această întrebare. Până una-alta, piruetele sale politice îi lasă adesea fără replică şi pe politicienii autohtoni, dar şi pe cei din străinătate.  
Nu încape îndoială că V. Voronin a reuşit în ultimii ani să menţină suspansul. Asta, poate, pentru că şi-a dorit să-şi împlinească un vis mai vechi – de a fi peste tot acolo unde Moldova are interese. De a fi privit ca un prieten şi la Bruxelles, şi la Bucureşti, dar şi la… Moscova. 

E un  secret al lui Polichinelle faptul că Tbilisi şi Chişinăul erau priviţi de Rusia  cu aceiaşi ochi. Însă după întrevederea din vară dintre Voronin şi Putin, ceva s-a schimbat brusc – preşedintele moldovean a reuşit să prevină intrarea Moldovei într-o criză fără precedent. Cel puţin, pentru moment, Moldova nu se confruntă cu probleme la fel de grave ca şi Georgia. Ce i-a promis şi, în genere, i-a promis ceva preşedintele moldovean liderului de la Kremlin, rămâne o taină.

Nu-i exclus, însă, ca derularea evenimentelor în viitorul apropiat să fie lămuritoare în multe privinţe.

Un comunist în fruntea unei revoluţii liberale?
 La prima vedere, manevrele întreprinse de V. Voronin în 2006 ridică mai multe semne de întrebare. Bunăoară: de ce era nevoie de revoluţia de care am pomenit mai sus, care urmează să asigure independenţa reală a Moldovei de Rusia, de vreme ce V. Voronin intenţiona din capul locului să ajungă la o înţelegere cu V. Putin?  Potrivit unei ipoteze, preşedintele moldovean a dorit să exercite presiuni asupra Moscovei înainte de întrevederea din august cu liderul de la Kremlin. Mai există, însă, şi o altă versiune. Se presupune că şeful statului a declanşat, pe bune, o revoluţie economică, decisivă pentru viitorul ţării, dar, fiind conştient, totuşi, că aceasta nu va da roade imediate, a încercat să îmbunătăţească în paralel relaţiile cu Rusia pentru a trage de timp.

Oricum, se creează impresia că V. Voronin mizează pe acţiuni nu atât ofensive, cât, mai curând, defensive. Nu-i exclus ca activitatea sa pe mai multe fronturi, care până mai ieri părea păguboasă, să dea rezultate reale. Chişinăul implementează Planul de Acţiuni Republica Moldova – UE şi în 2008 ar putea pretinde trecerea la un alt nivel de colaborare cu Bruxelles-ul. Cooperarea cu NATO este pe o pantă ascendentă. Relaţiile moldo-române, în ciuda unor sincope de comunicare, sunt mai bune ca oricând în ultimii ani. În pofida unor probleme care au apărut o dată cu revenirea lui Ianukovici în postul de prim-ministru, V. Voronin nu conteneşte să joace cu succes şi cartea ucraineană.

Strategul sigur pe sine
Neîndoielnic, V. Voronin a dovedit că are abilităţi de strateg. Anul 2006 a consemnat practic dispariţia unei opoziţii funcţionale în Moldova. Pe unii oponenţi, liderul partidului de guvernământ, politiceşte vorbind, i-a distrus, alţii – s-au autodistrus.
Cert este că la ora actuală, V. Voronin nu are concurenţi serioşi şi nu se ştie cât timp va trebui să se scurgă ca aceştia să apară. Mai mult decât atât. A reuşit să elimine şi ultimele urme de opoziţie în propriul partid. Dacă, până mai ieri, unii comunişti „de modă veche” nu priveau cu ochi buni parteneriatul cu PPCD, dar şi cel cu PD, astăzi, ei se văd nevoiţi să-şi schimbe părerea pentru a vorbi cu entuziasm despre „importanţa consensului naţional”.

Eliminând orice urmă de opoziţie serioasă în propriul partid şi în politica moldovenească în genere, V. Voronin şi-a consolidat, bineînţeles, poziţiile. Dar acest fapt se poate întoarce ca un bumerang împotriva sa. Pentru că, orice s-ar spune, puterea absolută degenerează inevitabil în excese autoritariste. De aceea, guvernarea Voronin riscă să trezească noi suspiciuni în Europa şi peste Ocean. Totuşi, având în vedere capacitatea sa de a schimba macazul, V. Voronin poate să iasă iar onorabil şi dintr-o asemenea eventuală încurcătură.

Unde mai pui că preşedintele are o impunătoare legitimitate electorală, fapt ce îi oferă un mare spaţiu de manevră politică şi îi permite să fie şi de acum încolo sigur pe sine. Dacă la anul va da dovadă de aceeaşi dexteritate ca şi până acum, s-ar putea ca la finele mandatului său prezidenţial să aibă de tranşat o singură problemă serioasă: cine o să-l succeadă în funcţia de şef al statului. Vladimir Voronin a declarat recent că nu are de gând să candideze pentru al treilea mandat, după cum menţionează Internet-portalul „try.md”. „Nu. Nu am obosit, dar termenul de opt ani este suficient pentru oricare funcţie, nu numai pentru cea de preşedinte, pentru a te realiza... De aceea, este nevoie de o persoană cu forţe, gânduri şi idei proaspete, pentru a continua construirea unei Moldove moderne”.