LEONID TALMACI. Dresorul leului

În anul 2006, Leonid Talmaci a dat o lovitură de teatru pe piaţa financiară a Republicii Moldova. El a dejucat o provocare de proporţii care urmărea prăbuşirea monedei naţionale. Din acest punct de vedere, 2006 poate fi considerat unul dintre cei mai importanţi ani din scurta istorie a Băncii Naţionale şi a lui Leonid Talmaci în postul de guvernator. BNM, abilitată cu funcţia exclusivă de a menţine stabilitatea preţurilor în ţară şi scutită de obligativitatea de a acorda credite Guvernului, nu numai că a rezistat tentativelor insistente de modificare a  structurii Consiliului de administraţie al BNM, fapt ce risca să-i bulverseze activitatea, ci şi a dat peste cap un scenariu al falimentului.

Formula stabilităţii
Guvernatorul BNM a tratat cu un calm demn de zeii olimpici toate aceste evenimente stresante. Nici pentru o clipă nu a lăsat să se  întrevadă că ar fi mândru, bucuros sau copleşit de faptul că a învins, iar rolul instituţiei sale a crescut, el devenind o figură şi mai importantă decât până acum.

Totuşi, unele emoţii guvernatorul le-a avut. În vara anului 2006, leul moldovenesc s-a aflat la un pas de criză. Asta s-a întâmplat atunci când se zvonise  că ar  urma o devalorizare masivă a monedei naţionale şi o ulterioară schimbare a acesteia cu o monedă mai stabilă. Ca rezultat, mai mulţi cetăţeni au intrat în panică, au început să-şi retragă banii din bănci, să-şi transfere depozitele în valută liber convertibilă.

Aşa o fi sau altfel, dar Leonid Talmaci a reuşit să ţină sub control situaţia şi, la momentul potrivit, a intervenit cu declaraţiile de rigoare care au pus capăt panicii. Apropo, în prima jumătate a anului 2006, leul moldovenesc s-a depreciat cu 3,5 la sută în termeni nominali şi s-a scumpit cu 1,3 la sută  în termeni reali.  Formula de succes care-i permite lui L. Talmaci să fie un dresor dibaci al leului este modul în care el înţelege însăşi noţiunea de stabilitate a monedei naţionale: „Trebuie să înţelegem că un curs stabil nu este un curs fixat. O atare abordare ar fi profund greşită şi incorectă.

Cursul trebuie să fie flotant şi să reflecte situaţia reală a pieţei. Dar, totodată, el trebuie să fie stabil”.

L. Talmaci are o abordare la fel de clară şi a ceea ce reprezintă esenţa noii funcţii a BNM – asigurarea stabilităţii preţurilor. „Din păcate, mulţi înţeleg greşit sarcina de menţinere a stabilităţii preţurilor, care revine BNM. Nu este vorba despre unele preţuri sau tarife la servicii, ci de nivelul global al preţurilor sau de inflaţie. Aceasta reprezintă menţinerea unui echilibru între masa monetară şi acoperirea ei cu mărfuri, care să nu permită o creştere de preţuri generală”, afirmă L. Talmaci.

Eficient în proporţie de 95 la sută
Arătam mai sus că L. Talmaci a reuşit să-şi apere în 2006 redutele cucerite anterior. Altfel spus, să se opună încercărilor de schimbare a structurii Consiliului de administraţie al BNM (sau, mai bine zis, pătrunderii în componenţa acestuia a unor persoane din afara Băncii Naţionale).

Argumentul forte cu care a operat guvernatorul a fost pe cât de simplu, pe atât de convingător: „Politica monetar-creditară, pe care BNM o promovează în ultimii ani, este corectă şi eficientă în proporţie de 90-95%. Nu ştiu de ce ar fi nevoie de modificări structurale în administrarea BNM”.

Totuşi, nu toate dificultăţile au fost depăşite în 2006. Anul viitor va fi unul la fel de greu pentru BNM. Pe lângă faptul că va trebui să facă faţă noilor sale atribuţii, ce derivă din modificările operate de Parlament la Legea cu privire la BNM, această instituţie va mai fi obligată să intervină prompt în reglementarea unor posibile asperităţi în sectorul bancar. Pentru că, de pe acum, unii economişti prognozează tensionarea situaţiei din sectorul bancar în viitorul apropiat şi pun la îndoială capacitatea BNM de a normaliza lucrurile.