VLADIMIR VORONIN. Cel mai influent dintre moldoveni

Preşedintele Vladimir Voronin este, indiscutabil, cel mai influent moldovean al anului 2005. La cei 64 de ani ai săi, preşedintele Voronin lucrează mult şi e figura dominantă pe scena politică a Moldovei cam jumătate din cei 14 ani de independenţă.


Fără îndoială, preşedintele Vladimir Voronin este politicianul care ştie să valorifice la maxim avantajoasa poziţie tricefală (de care nu a dispus nici unul dintre predecesorii săi): cea de lider al partidului de guvernământ, preşedinte dotat cu împuterniciri constituţionale şi poziţia de lider informal atotputernic care se sprijină pe disciplina grupului parlamentar al comuniştilor, pe loialitatea - voluntară şi impusă - a demnitarilor de stat şi a susţinătorilor din provincie.  Încă din anul 1994, când a reuşit să scoată din anonimat Partidul Comuniştilor, ştia foarte clar unde vrea să ajungă, iar scepticismul „democraţilor” care îl tratau cu ironie, îi dădea şi mai mult curaj.

Născut în zodia Gemenilor, generalul Voronin a pus în aplicare cele mai abile tactici, renunţând alteori la propriile declaraţii şi opţiuni în numele unui câştig de cauză. A declarat război făţiş, când era cazul, ori s-a strecurat pe lângă santinelele adormite,  a înfruntat adversarii la rampa deschisă ori le-a impus un câmp de luptă care să-i dezavantajeze. Aceste procedeie nu le-a însuşit neapărat la Academia de poliţie. Experienţa pe care alţi lideri au acumulat-o la şcoala birocraţiei, Vladimir Voronin a fost forţat să o însuşească din mers, arzând trepte, dar şi podurile pe care le-ar fi putut folosi pentru retragere.

În perioada sovietică a făcut carieră standard şi dacă Uniunea Sovietică nu şi-ar fi dat obştescul sfârşit, generalul Voronin, ajuns în funcţia de ministru de Interne, ar fi rămas pe culoarul militaro-poliţienesc fără şanse minime de a fi acceptat în casta supremă a ideologiilor de prim rang. Astfel s-ar putea explica satisfacţia vizibilă pe care i-o oferă dubla „revanşă” sau evadare din calapodul în care fusese înghesuit - mai întâi în perioada sovietică, după care în faza „naţionalist-democratică” (precomunistă) de încetăţenire a statalităţii moldoveneşti.  

La alegerile prezidenţiale din 1996, care mai erau încă directe şi generale, a acumulat doar 10 la sută din sufragii. Doi ani mai târziu, scrutinul parlamentar l-a împins în faţă. Formaţiunea sa a obţinut cel mai mare număr de locuri în Parlament – 40 de mandate, dar nu şi poziţia dominantă. Formaţiunile de dreapta şi cele centriste s-au văzut forţate să constituie o alianţă de guvernământ (Alianţa pentru Democraţie şi Reforme) ca să-i lase pe comunişti în ariergardă.

În anul 2001 PCRM s-a revanşat cu brio obţinând 71 de mandate din 101. Partidul comuniştilor şi-a asigurat situaţia confortabilă în Parlament şi, în mod automat,  funcţia de şef  de stat. Şi asta pentru că democraţii apucaseră să schimbe  modul de alegere a preşedintelui ca să-l împiedice pe Petru Lucinschi să instituie regimul prezidenţial. De altfel, fanii republicii parlamentare îşi speriau alegătorii cu bau-baul turkmenizării sau azerizării iminente a Republicii Moldova, ca să se ajungă, în final, la acelaşi rezultat – nebănuite sunt căile democraţiei.

Cineva ar putea să-şi amintească totuşi că, imediat după zdrobitoarea victorie parlamentară, Vladimir Voronin mai stătea pe gânduri, la fel ca bogatârii din pânzele lui Vasnetzov în faţa unei răscruci, cântărind atuurile funcţiei de speaker şi cele de şef de stat. Din biroul de lider al fracţiunii parlamentare viitorul preşedinte scruta Palatul de peste drum, răsfoind imaginar dosarele colegilor săi de partid pe care avea să-i lase „de capul lor” în sediul Parlamentului.

Ordinea în care i-a poziţionat s-a dovedit a fi una sigură - Eugenia Ostapciuc secondată de Vadim Mişin, pe de o parte, şi Victor Stepaniuc, de cealaltă. Până şi adversarii lui Vladimir Voronin au recunoscut că liderul comuniştilor a realizat mişcarea optimă, chiar dacă avea un singur sfetnic, Arcadie Pasecinic (recompensat ulterior cu un post la ambasada din Israel). Echilibrarea formală, dar şi informală, a tuturor polilor de influenţă în interiorul PCRM a fost testată în repetate rânduri. Examenul cel mai dur l-a constituit faza de apogeu a protestelor stradale, când între cele două sedii de pe bulevardul Ştefan cel Mare au fost instalate câteva zeci de corturi declarate „orăşel al libertăţii”. Preşedintele a ştiut să-şi ţină în frâu propriile emoţii (la fel ca atunci când a refuzat să tragă în protestatarii care incendiaseră clădirea ministerului de Interne pe care îl conducea), dar şi mânia ortacilor. A reuşit să stăpânească situaţia, cel mai grav incident care s-a întâmplat în acele zile, fiind răpirea Răstignirii simbolice, pe care protestatarii o aduseseră tocmai de la Bucureşti, din Piaţa Universităţii. Liderii PPCD-şti aveau de gând să instaleze răstignirea în faţa Parlamentului urmând ca acel loc de pelerinaj revoluţionar să alimenteze energiile protestatare.

Poliţiştii au zădărnicit,  fireşte, acea „uneltire” cu bătaie lungă. E lesne de presupus că nu şi-au asumat pe cont propriu păcatul antichrist. Unii analişti susţin că evlavia ieşită din comun de care dă dovadă preşedintele Voronin şi anturajul său, obligat să-i sprijine acţiunile de ctitorie şi de creştinizare a actului de guvernare, ar fi un fel de pocăinţă.

Cert este că pe durata primului mandat de guvernare comuniştii au ştiut să conserveze la maxim energia ce i-a adus la putere. Drept consecinţă, la următoarea competiţie parlamentară ei au reeditat succesul, chiar dacă au obţinut un scor mai modest – 56 de mandate. Încă în ajunul scrutinului Vladimir Voronin se arăta absolut convins că va rămâne preşedinte. Voturile de care a avut nevoie i-au căzut în poale ca nişte mere coapte, graţie unui „concurs fericit de împrejurări”.

Fără îndoială, Vladimir Voronin a plătit tribut pentru cel de-al doilea mandat prezidenţial, acceptând, în special, umanizarea la faţă a partidului de guvernământ. Cu riscul de a pierde alegătorii rusofili, Voronin a schimbat radical macazul, astfel încât  ... NATO nu mai era catalogat drept tăvălugul gata să ajungă la Breansk, iar alolingvilor li s-a recomandat să renunţe la confortul monolingvistic şi să înveţe limba moldovenească. Spectaculoasa întoarcere de turelă nu i-a demolat ratingul. Preşedintele Voronin a ştiut cum să alimenteze moralul oştirilor sale şi să-i descurajeze pe posibilii dezertori. Nici măcar anunţata „decomunizare” a partidului comunist nu a trezit panica şi deznădejdea pe care contau adversarii săi. Vladimir Voronin s-a dovedit a fi un bun şahist în timp ce oponenţii, adversarii şi duşmanii îl tratau ca pe un  ... jucător de table.