PETRU LUCINSCHI. Al doilea preşedinte

Petru Lucinschi este, neîndoios, politicianul moldovean cel mai cunoscut dincolo de hotarele republicii. Oameni ca el nu suportă calificative gen „ex-”, ”fost”. În 40 de ani şi mai bine de activitate politică a acumulat nu numai experienţă, dar şi relaţii nemaipomenite. La el vin şi astăzi diferiţi oameni să-i ceară sfatul, să-i solicite o mână de ajutor, să-şi verifice corectitudinea intenţiilor, opţiunilor.

În anul 2005 ex-preşedintele Moldovei Petru Lucinschi şi-a sărbătorit aniversarea a 65-a. Aproape concomitent a suferit o grea pierdere: în ciuda eforturilor făcute de întreaga familie, până în ultima clipă, pentru a-i salva viaţa, a decedat, după mai mulţi ani de grele suferinţe, soţia sa, Antonina Lucinschi. Celui pentru care politica era pasiunea vieţii acum, se pare, nu-i mai arde de politică.

Într-un interviu, răspunzând la întrebarea pe cât de posibilă este revenirea sa în politică, Lucinschi a declarat: „Cred că niciodată. Revenirea mai activă în politică ar însemna nişte ciocniri de oameni, idei, principii, grupuri de interese. Cine-i cu Lucinschi, cine-i împotriva lui... M-am retras conştient. Puteam să mai fac nişte tergiversări, dar nu am făcut-o pentru că trebuie să se producă un schimb de generaţii”. 

În alt interviu, Lucinschi dezvoltă acest gând: „Puterea nu a fost niciodată dulce pentru mine. Consider că omul trebuie să-şi împartă viaţa în anumite etape. Ceea ce trebuie să faci la 40-50 de ani - să faci anume atunci, şi eu am făcut. Iar ceea ce poţi face după 60 de ani, iarăşi trebuie să faci la timpul cuvenit. Iată, am scris o carte, voi mai scrie încă. E o treabă bună şi asta”.

Petru Lucinschi respinge speculaţiile potrivit cărora după culisele multor fapte şi evenimente de la noi s-ar mai afla dânsul: „Probabil, încă vreo 10 ani după moartea mea se va zice că eu tot pun la cale ceva...”.  

La 17 ani, tânărul Petru de la Rădulenii Vechi, din preajma Floreştilor, a venit „să cucerească Chişinăul” şi a izbutit destul de repede. Peste cinci ani absolveşte cu menţiune Facultatea de istorie şi filologie a Universităţii de Stat din Chişinău, 10 ani mai târziu conduce întreaga organizaţie comsomolistă din Moldova, peste alţi patru ani – un caz fără precedent! – devine secretar al Comitetului central al Partidului comunist. Această ascensiune nu a plăcut chiar tuturor şi atunci Lucinschi este „exilat”. La Moscova. După 11 ani se întoarce la Chişinău, de acum de la Duşanbe (Tadjikistan), şi se situează în fruntea Partidului comunist din republică, dar exact în timpul când mişcarea de eliberare naţională era în toi, iar comuniştii nu se mai bucurau de popularitatea de altădată.

Lui Petru Lucinschi i-a fost dat să cadă de multe ori. Dar de fiece dată se ridică,  încrezut în propriile puteri, şi merge mai departe.
În 1990 îşi propune candidatura la postul de preşedinte al Sovietului Suprem al Moldovei, însă pierde, câştigătorul fiind Mircea Snegur. Lucinschi spleacă din nou la Moscova, unde Mihail Gorbaciov îi propune postul de secretar al CC al PCUS. A fost participant direct la evenimentele din august 1991, iar în calitate de preşedinte al Comisiei de lichidare a CC Petru Lucinschi scrie ultima pagină în istoria PCUS. Despre toate astea povesteşte chiar el, în cartea sa numită „Ostaticii”.  

În 1992  Snegur îl numeşte pe Lucinschi Ambasador al RM la Moscova. Cu această funcţie începe cea de-a doua ascensiune pe Olimpul politic. Peste câteva luni candidatura lui Petru Lucinschi se dovedeşte a fi la Chişinău cea mai potrivită – de compromis, - după ce îşi dăduse demisia speakerul Alexandru Moşanu.

Anii următori au trecut sub semnul unei lupte între „partidul lui Snegur” şi „partidul lui Lucinschi”. În 1996 P. Lucinschi îl devansează pe M. Snegur la alegerile generale pentru postul de preşedinte al RM, însă în 1998, ADR-ul condus de M. Snegur îi face „opoziţie guvernamentală” preşedintelui P. Lucinschi. Acestei confruntări i s-a pus punct în anul 2001, prin două evenimente majore: reforma constituţională, datorită căreia Moldova a fost transformată în republică parlamentară, şi revenirea la putere a Partidului comuniştilor. De atunci P. Lucinschi a abandonat marea politică, îndeletnicindu-se cu scrisul cărţilor, totodată acordând mai multă atenţie familiei. Are pensie prezidenţială – 70 la sută din salariul unui şef de stat în exerciţiu. „Avem şi prieteni care ne ajută. Noi, pe parcursul vieţii, am acumulat prea puţin. Cu mici deosebiri, am trăit aceeaşi viaţă ca şi toată lumea. Ne sprijină şi feciorii”. Primul fiu al preşedintelui Lucinschi, Serghei, stă la Moscova; cel de al doilea, Chiril, e la Chişinău. Se va întoarce Petru Lucinschi în marea politică? „În ultimă instanţă, am obţinut, practic, tot ce poate ob­ţine un om. Dacă se simte nevoie de experienţa mea, societatea va solicita-o. Iar dacă nu, nu am de gând să lupt pentru putere...”

Pasiunea vieţii dvs. a fost, în toate timpurile, politica. Vă mai arde de ea?
Depinde ce înţelegem prin acest cuvânt. Politica angajată, în sensul participării în activitatea structurilor de stat sau a partidelor politice, desigur că nu mă preocupă. Pur şi simplu, nu mă interesează. În realităţile de astăzi ale Moldovei, nu mai vreau să mă ocup de politică. N-are sens: nu există nici recunoştinţă, nici satisfacţie. Dar se întâmplă un pic invers, dacă nu mă ocup eu de politică, se ocupă ea de mine. Ca cetăţean care am avut mulţi ani această zăbavă, evident că mă interesează multe din lucrurile ce se întâmplă în republică. Pot să fac analiza a ceea ce se întâmplă sub ochii noştri, pot veni cu opinii, propuneri sau consultări.

Cât de mult îşi pierde din influenţă un preşedinte după ce nu mai este un preşedinte în exerciţiu?
Înainte de toate, pierde influenţa asigurată de obligaţiile stipulate de Constituţie şi legislaţie. Şi e normal. Influenţa morală, cea a unei personalităţi cu experienţă de preşedinte, rămâne. Pentru cei care o solicită, care au nevoie de ea.

Ce înseamnă, în opinia Dvs, puterea? Care este gustul ei când o ai şi când o pierzi?
Pentru mine, puterea este o povară cu gust amar. Cu permanente dureri de cap, cu insatisfacţii generate de faptul că nu poţi soluţiona multe dintre problemele cu care te confrunţi. Veşnică responsabilitate. Vreau să vă spun că nu mă relaxam niciodată când eram la putere. Eşti la teatru, eşti la aer liber, oricum, capul e plin cu gânduri. Eram tot timpul în căutarea unor modalităţi de rezolvare a problemelor. Când nu eşti la putere, răsufli mai uşor. Poţi să alegi ce vrei să faci. Ai libertate, o libertate relativă, desigur, dar libertate totuşi. Te simţi om. Dar cât am fost eu la putere, niciodată n-am pierdut limita asta care te face să nu te deprinzi cu nişte facilităţi,  cu nişte exponente ale puterii care să-ţi fure din calităţile pur omeneşti. De aceea, am răsuflat uşurat şi nu regret defel că nu am acuma putere sau că sunt în afara puterii.

Cum este tratat un ex-preşedinte în Moldova?
Răspunsul ar fi mai clar dacă vorbim de două aspecte ale acestei probleme. Unul ar fi cum este tratat de guvernare. În ultimii doi ani, atitudinea este formal-protocolară. După ce puterea i-a privat pe primul şi pe al doilea preşedinte aproape de toate privilegiile de care se folosesc foştii preşedinţi în toate ţările lumii, suntem invitaţi la anumite recepţii oficiale – cam atât. De regulă, în majoritatea ţărilor un fost preşedinte este tratat cu stimă. I se creează nişte condiţii pentru activitatea lui, mai ales în sfera ce ţine de politica pasivă: consultaţii, întâlniri cu cetăţenii etc. Al doilea aspect: cum eşti perceput de către societate. Dacă vorbim de atitudinea oamenilor faţă de mine, personal sunt satisfăcut. Este limpede că nu poţi să explici fiecăruia de ce n-ai făcut anumite lucruri pe timpul când erai la guvernare, dar majoritatea oamenilor care încearcă cât de cât să facă vreo analiză înţeleg că eu am realizat la maximum tot ce a fost posibil în etapa respectivă. În dezvoltarea unei ţări nu totul depinde numai de preşedinte.

Care a fost ultima luptă politică a dvs.? Aţi ieşit câştigător din ea?
Perioada în care am activat era caracterizată printr-o diversificare nemaipomenită a forţelor politice. Nu s-a putut crea, la acea etapă, o majoritate clară în parlament. De aceea, am pus public problema, inclusiv de la tribuna Consiliului Europei, ca să modificăm Constituţia, ca să fie clar stipulate responsabilităţile. Preşedintele trebuie să obţină prerogativa de a dizolva Parlamentul sau de a demite Guvernul, în cazul în care se ivesc conflicte între ele. Toate celelalte pârghii decizionale trebuiau concentrate în mâinile guvernului. S-a organizat un referendum în problema aceasta, care a fost câştigat. Dar procedura de validare e de aşa natură că trebuie să prevadă confirmarea de către parlament. Situaţia din legislativ era dominată de interesul personal al deputaţilor de a nu-şi pierde influenţa şi, e clar, atitudinea lor a fost negativă. Deci, trageţi concluzia: oamenii au susţinut, iar Parlamentul nu a susţinut iniţiativa mea legislativă. Astăzi culegem roadele acelei atitudini ostile a deputaţilor de atunci.

Scandalul în jurul postului „Первый канал в Молдове” în care a fost implicat şi fiul dvs. Chiril, poate fi considerat o secvenţă din aşa zisa “reîmpărţire a sferelor de influenţă”?
Compania care îi aparţine feciorului meu retransmitea programele „Первый канал в Молдове” pe teritoriul Republicii Moldova de şase ani. S-a creat colectivul, s-au achitat toate datoriile către stat, aveau şi ceva profit. În timpul acesta, fără nici un fel de explicaţii, reprezentanţii puterii iau decizia de a elibera licenţa unei alte companii, care le este mai convenabilă. Ai impresia că unii exponenţi ai puterii au pierdut orice frână. Iată aşa se creează, pe loc gol, conflicte. Vorba ceea: din greşeală în greşeală spre victoria finală!

Ce proprietăţi aveţi? Ala Pugaciova declarase cândva că sunteţi vecinul ei la vila de la Miami. Este adevărat?
O minciună inventată. Despre mai mulţi preşedinţi. O prostie. Proprietatea mea este apartamentul meu, dar, mă rog, minciuna place unora şi o inventează, o folosesc. Să fie sănătoşi.