IURIE ROŞCA. Cu şi fără megafon

Liderul Partidului Popular Creştin Democrat, Iurie Roşca, este longevivul politicii moldoveneşti. A reuşit să iasă victorios din cele mai dificile situaţii, în care alţi politicieni – cu acelaşi termen de rodaj revoluţionar sau cu o experienţă politică  mult mai impunătoare - s-au prăpădit fără urmă. Cel mai recent rateu (raportat la sarcina schimbării radicale a regimului politic) a reuşit să-l convertească abil într-un câştig de ordin tactic, care îl ţine pe linia de plutire, oferindu-i totodată prilejul firesc să schimbe look-ul revoluţionarului romantic în favoarea celui europenesc, nonviolent, uşor manierat şi chiar oarecum stânjenitor.

De sub barba dată jos (după o vacanţă în Georgia) a apărut „faţa umană” şi „pragmatică”, cea a unui politician-birocrat respectabil, ce i-a dezamăgit pe mulţi dintre fanii săi. Aceştia şi-ar fi dorit să-l vadă în continuare în fruntea coloanelor de protestatari ce ar pune stăpânire pe bulevardul central al capitalei, ar instala corturi în faţa palatului prezidenţial, ar scanda lozinci anticomuniste. Ei îl preferă pe un Roşca înarmat cu portavocea care smulge şepcile de pe capetele  poliţiştilor - tactica de „dezarmare” surprinsă de autorii unui documentar care şi-au propus să-l prezinte pe Iurie Roşca într-un Ben Laden de la Chişinău ca să-l fi compromis iremediabil în faţa misionarilor europeni.

Iurie Roşca s-a încadrat în mişcarea de eliberare naţională abandonând meseria de jurnalist. La finele anilor ’80 ai secolului trecut se afla în comandamentul Frontului Popular, iar la începutul anilor ’90 devenise liderul acestei formaţiuni-camerton a vieţii politice. Transformând-o în partid, Iurie Roşca a fost nevoit să retragă de pe lista obiectivelor strategice unirea Moldovei cu România, ca să fie admis în competiţia legală pentru locuri în Parlament. În scurt timp formaţiunea condusă de Iurie Roşca  s-a impus drept principala forţă de opoziţie faţă de guvernările ce s-au perindat la Chişinău, reuşind totuşi să prindă şi nişte faze de rezonanţă şi să colaboreze pe unele segmente cu partidele puterii.

Iurie Roşca l-a criticat vehement pe primul preşedinte al R. Moldova, Mircea Snegur, ceea ce nu l-a împiedicat să-l susţină la alegerile prezidenţiale din 1996. În anul 1998, reprezentanţii PPCD au intrat în guvernul Alianţei pentru democraţie şi reforme (ADR), ce s-a coagulat ca să împiedice venirea la putere a comuniştilor. Iurie Roşca a ajuns astfel în funcţia onorabilă de vicepreşedinte al Parlamentului. Peste un an fracţiunea condusă de Iurie Roşca, votează, la fel ca şi comuniştii, pentru debarcarea guvernului Sturza şi acceptă în schimb „paleativul Braghiş”. Iurie Roşca pierde însă postul de vicespeaker. După un deceniu de critici înverşunate la adresa comuniştilor, blamaţi în toate formele posibile, în aprilie 2005 se vede forţat de împrejurări să-şi calce pe „inima înstelată” şi să participe la realegerea lui Vladimir Voronin în functia de şef de stat, înaintând o listă de condiţii pe care un preşedinte pretins pro-european (luat la braţ de Băsescu de o parte şi de tandemul Iuşcenco-Saakaşvili, de cealaltă parte) nu avea cum să le respingă. Iurie Roşca se arată perfect conştient de riscul pe care şi-l asumase, pentru că dăduse vrabia din mână pe o nălucă. Ce-i drept, Iurie Roşca s-a ales a doua oară cu funcţia de vicepreşedinte al Legislativului, acceptând-o fără ezitare pe motiv că, aşa cum a spus în repetate rânduri, această poziţie îi oferă avantajul de a monitoriza mai lesne reformele acceptate de comunişti.

Unii analişti spun că Iurie Roşca a reuşit astfel să asigure minima protecţie politică pentru echipa sa, dar şi pentru propriile afaceri. Se ştie că el este proprietarul ziarului Flux şi al tipografiei Prag-3. După ce a acceptat parteneriatul cu comuniştii, întreprinderile sale nu mai sunt în vizorul organelor de drept care mai ieri aveau sarcina sa răspundă la întrebarea lansată de deputaţii comunişti în sala Parlamentului: „De unde a luat Iurie Roşca bani ca să intre în posesia acestor bunuri?”. Pe Iurie Roşca îl avantajează vârsta şi experienţa şi atunci când politicienii de vârsta a treia vor ceda scena, el are şansele cele mai mari, chiar şi în competiţie cu mai tinerii politicieni de calibrul lui Marian Lupu.