DUMITRU DIACOV. Zbor deasupra cuibului de ... rândunică

În anul 2005 Dumitru Diacov a revenit în Parlament, acceptând garnitura politică în care şi-au făcut loc mai mulţi neprieteni şi chiar adversari făţişi care îi făcuseră zile fripte. El s-a revanşat la prima staţie, când au fost formate grupurile parlamentare. Fostul SPEAKER nu a ratat ocazia să se desolidarizeze de condrumeţii cu opţiuni mai radicale decât ale democraţilor, ca să păstreze neîntinată identitatea partidului pe care-l conduce.

După ce Partidul Democrat a pierdut parlamentarele din anul 2001, Diacov a reuşit să rămână în fruntea formaţiunii, marginalizându-i cu abilitate pe cei care s-au gândit că l-ar putea pensiona. În aparenţă, Diacov nu mai are ambiţia să intre în topul celor mai influente personalităţi politice, dar îşi protejează cu toate mijloacele ce le are la îndemână altitudinea ce-i asigură minima infailibilitate financiară şi politică. După ce a suportat doar un fel de preludiu al posibilei  hărţuieli (ale cărei ţinte deveniseră fiicele sale), Dumitru Diacov încearcă să păstreze echilibrul şi nu iese din limitele „bunului simţ”.

Până în 1994 Dumitru Diacov a facut gazetărie, după o carieră de activist comsomolist, ţinut mereu „sub observaţie” pe motiv că s-a născut în familia unor deportaţi. Mai întâi a fost curtat de Partidul democrat-agrar, care l-a tratat ca pe un om versat în materie de politică externă. Pentru agrarienii care au căutat să şteargă rapid urmele democraţilor, oricine le ieşea în cale era tratat ca un tribun. Diacov a folosit această oportunitate (comisia pentru relaţii externe şi delegaţia R. Moldova în Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei) fără a avea complexul „intelectualului care mulge vaca”. El s-a debarasat însă de acest leagăn fără prea multe remuşcări atunci când i-a apărut în faţă o altă uşă.

Petru Lucinschi l-a avansat pe Dumitru Diacov în funcţia de vicespeaker şi l-a acceptat drept virtual succesor. Diacov a participat la campania electorală din 1996 în echipa tutelată tot de Lucinschi, care a obţinut funcţia de şef de stat, cu împuterniciri pe care mai târziu a încercat să le extindă.

În acel punct au apărut disensiunile care i-au adus pe culoare politice diferite. Relaţiile lui Diacov cu „naşul care i-a tăiat cel de-al doilea moţ” s-au deteriorat în 1998. „Rândunica” condusă de Diacov, considerată o formaţiune pro-Lucinschi, obţinuse în Parlament un număr important de mandate, devenind al doilea grup parlamentar, după cel al comuniştilor. „Rândunica” a obţinut astfel privilegiul de a decide încotro să încline balanţa. Şi-a ales drept parteneri politici grupurile parlamentare de centru-dreapta, la crearea Alianţei  pentru democraţie şi reforme (ADR).

Astfel Diacov şi-a asigurat funcţia de preşedinte al Parlamentului, iar un alt fruntaş al „Rândunicii”, Ion Sturza, a fost promovat în poziţia de prim-ministru. A fost apogeul influenţei politice şi  economice pe care o obţinuse Dumitru Diacov.

ADR-ul, fireşte, stătea pe un butoi cu pulbere, pentru că în interiorul alianţei existau tensiuni atenuate. În plus, de pe flancuri era asediat de comunişti şi de Petru Lucinschi.

Hărţuiala s-a terminat cu demisia guvernului Sturza şi cu reforma constituţională din vara anului 2000, când Diacov a semnat legea cu privire la suspendarea alegerii preşedintelui statului prin vot general. „Dacă Lucinschi m-ar fi ascultat pe mine, şi nu pe Morei, pe Daraban şi alţi consilieri, atunci, se prea poate, s-ar fi menţinut şi astăzi în funcţie (de preşedinte al R. Moldova)”, avea să declare Diacov.

La câteva luni după reforma constituţională, Parlamentul nu a putut alege un nou şef al statului şi atunci Legislativul a fost dizolvat, anunţându-se un scrutin anticipat.

În campania electorală din anul 2001 Partidul Democrat a mers de unul singur. Diacov a acceptat poziţia a doua pe listele candidaţilor, lăsându-l în faţă pe Ion Sturza. Această stratagemă nu i-a fost de nici un folos „Rândunicii”. PD nu a putut trece pragul electoral, rămânând în afara Parlamentului şi mulţumindu-se cu statutul incolor de opoziţie extraparlamentară.  Între timp, Dumitru Diacov a consolidat relaţiile cu mişcarea social-democrată internaţională, încercând să monopolizeze terenul pe care îl invita şi pe Voronin, în eventualitatea în care avea să piardă poziţia confortabilă. „Ţara noastră are nevoie de un partid unic de orientare centristă, social-democrată. Şi nu exclud că un asemenea partid poate fi creat cu participarea lui Vladimir Voronin sau a unor oameni ce se află astăzi în rândurile PCRM”, a declarat Diacov într-un interviu.    
        
Drept urmare, la începutul anului 2003, preşedintele Voronin a convocat câteva partide ce i s-au părut loiale, care au semnat o declaraţie privind crearea Uniunii de centru-stânga. Coordonator al Uniunii a fost numit Dumitru Diacov. Deşi proiectul s-a dovedit a fi unul steril, Diacov a reintrat în graţiile minime ale autorităţilor, mai exact ale lui Voronin. La parlamentarele din 2005 Partidul Democrat a acceptat umbrela Blocului „Moldova Democrată” (BMD), pe care unii analişti caustici au definit-o din start drept un coşciug pentru democraţi, adică „Bratskaia Moghila Democratov - BMD”. Fiecare al treilea deputat de pe listele BMD era reprezentant al PDM. Diacov s-a simţit în drept să revendice constituirea propriului grup parlamentar.  

Diacov are un frate în conducerea Procuraturii Generale şi un ginere în topul businessului, ceea ce îl face în egală măsură important, informat, dar şi receptiv la orice boare de vânt ce-i atinge catargul.

Statutul dvs. de persoană influentă vă facilitează procesul de acumulare a bugetelor pentru campaniile electorale, când cheltuielile sunt incomparabil mai mari?
Atunci e mai greu, dar e şi mai simplu, pentru că multă lume cu care colaborăm se solidarizează în a sprijini anumite idei. Dar şi noi sîntem mai activi.

Aţi face publică o declaraţie privind veniturile dvs. personale?
Eu nu ascund nimic. Totul e în văzul lumii. Am un apartament de 132 metri pătraţi în centrul Chişinăului, care e o valoare. Am o locuinţă la Moscova, mai mică, dar care costă mai mult. Am un Mercedes din anul 2000. Unii zic că ar costa 15, alţii – 20 de mii de dolari. Sunt deţinătorul a 100 procente acţiuni la ziarul “Novoe vremea”, care nu-mi aduce bani. Trebuie să caut surse ca să-l menţin. Ar fi bine să ajungem la o etapă când veniturile care se declară să fie absolut reale. Am văzut nişte declaraţii de venituri făcute publice acum câteva luni şi mi s-au părut ridicole – demnitarii noştri îşi evaluează casele la 20-40 de mii de lei. Să fim serioşi. Dacă aşa procedează demnitarii, cum poţi cere sinceritate şi deschidere de la cetăţenii de rând.

Cine deţine  influenţa  în Moldova – clasa politică sau cea  de afaceri?
Noi avem un potenţial de afaceri extrem de specific. Comparativ cu cel din Rusia, Ucraina şi România – chiar foarte sărac. La noi, dacă cineva a câştigat 10 mii de dolari, tremură şi-i ţine la ciorap, numărându-i în fiecare seară înainte de culcare. Mediul de afaceri este unul foarte conjunctural, este foarte des pus în situaţia să fie atent la ce-i spune puterea sau să servească puterea.
Avem şi oameni curajoşi, care nu acceptă să fie dependenţi de cineva, dar sunt foarte puţini şi se tem să se evidenţieze, să încerce să schimbe lucrurile. Deocamdată politicul domină, politicul dictează, politicul suprimă. Din care cauză şi mediul de afaceri este foarte neputincios, dar care deseori se complace în această neputinţă. Într-un fel este un cerc vicios…

Deci, nu putem vorbi deocamdată de un mediu de afaceri influent?
Cunosc mulţi oameni capabili şi cu gândire modernă în business care înţeleg că Moldova ocupă un loc modest în procesul de construcţie european şi care nu sunt de acord cu acest statut. Dar nu au suficientă forţă şi curaj să se mobilizeze pentru a influenţa mai activ soarta viitorului afacerilor lor şi, de fapt, al copiilor lor. Avem persoane care au apărut episodic în politică şi care s-au întors repede în lumea afacerilor deoarece au înţeles că în politică poţi rămâne şi fără pantaloni. Politica îţi poate aduce foarte multe griji dacă eşti un individ deprins să calculezi de două ori pe zi debitul şi creditul. Şi atunci pentru ei e mai comod să urce în avion, să plece la Viena să bea bere, la Paris să bea o cafea. Nimeni nu te urmăreşte, presa nu te întreabă de ce ai plecat anume acolo să serveşti cafeaua şi de ce în business-class a mai zburat o blondă…

Cât de greu sau cât de uşor poate un lider politic de opoziţie să  obţină o întrevedere cu şeful statului sau cu primul ministru pentru a discuta probleme de stat, dar şi personale?
Nu ar fi o problemă să mă întâlnesc cu şeful statului sau cu primul ministru pentru a discuta chestiuni politice, de serviciu sau legate de interacţiunile dintre putere şi opoziţie. Mă abţin să discut problemele personale, deoarece întotdeauna diminuează importanţa celorlalte discuţii.