Svetlana Gozun. Doamna „Codreanca”

Numele ei se asociază cu un fenomen care a dus faima ţării noastre „peste mări şi oceane”. „Codreanca” este mai mult decât o formaţie de dans sportiv – este un curent cultural şi politic, iar rolul Svetlanei Gozun în dezvoltarea lui este de o importanţă majoră.

Pentru ea, cariera nu este lucrul cel mai important. Şi-a propus mereu să realizeze obiectivele fixate – doar asta poate numi carieră, pe care nu o acceptă doar în ideea de a ocupa o funcţie. Nu a uitat definiţia sovietică a carierismului, care avea un sens peiorativ. Viaţa i-a fost plină de întâmplări care în fond, au şi fost decisive în alegerea meseriei. Prima - a fost apariţia lui Petru Gozun, viitorul său soţ, în şcoala nr.36, în care ea îşi făcea studiile. Era în clasa a IX-a, maestru al sportului la gimnastica artistică, membră a selecţionatei Moldovei, făcea dansuri populare - doar partiturile solo. Petru a fost cel care a determinat-o să se reprofileze către dansurile sportive. Peste câţiva ani a dorit să dea la Facultatea de Defectologie a Institutului Pedagogic - vroia să încerce altceva în afară de sport, era pasionată de biologie şi chimie. Nu a ţinut cont de concursul mare care era la specialitatea respectivă. Faptul că a picat la compunere, care era punctul ei forte, a enervat-o dar a şi ambiţionat-o enorm - peste un an a dat la Facultatea de Educaţie Fizică, fapt care i-a şi decis viaţa profesională. Înainte de absolvirea institutului a fost invitată să lucreze coregraf la internatul sportiv - avea posibilitatea să fie şi antrenor de gimnastică, dar divergenţele din cadrul federaţiei de profil au făcut-o să renunţe şi să aleagă dansurile sportive.

Postul de preşedinte al Asociaţiei Profesioniste a Dansului Sportiv nu o încântă pentru că e unul administrativ, la fel ca şi funcţia de deputat pe care o deţine soţul său. Din lipsa de timp sunt obligaţi să rezolve multe probleme într-un termen mai restrâns.

Pentru Svetlana Gozun familia este o valoare, deşi viaţa profesională a făcut ca aceasta să fie specifică. Nu este de acord cu modelul occidental de viaţă când copiii sunt „lăsaţi în libertate” la 17 ani, când aceştia îşi vizitează părinţii doar la sărbători, deşi e conştientă de faptul că educaţia deosebită din familia sa i-a ajutat enorm fiicei să înfrunte greutăţile vieţii. (marcel toma)