![]() | ![]() | ![]() | ![]() | ![]() | ![]() | ![]() | ![]() | ![]() | ![]() | ![]() | ![]() | ![]() | ![]() | ![]() | ![]() | ![]() | ![]() | ![]() | ![]() | ![]() | ![]() | ![]() | ![]() | ![]() | ![]() | ![]() | ![]() | ![]() | ![]() | ![]() | ![]() | ![]() | ![]() | ![]() | ![]() | ![]() | ![]() | ![]() | ![]() | ![]() | ![]() | ![]() | ![]() | ![]() | ![]() | ![]() | ![]() | ![]() | ![]() | ![]() | ![]() | ![]() | ![]() | ![]() | ![]() | ![]() | ![]() | ![]() | ![]() | ![]() | ![]() | ![]() | ![]() | ![]() | ![]() | ![]() | ![]() | ![]() | ![]() | ![]() | ![]() | ![]() | ![]() | ![]() | ![]() |
Actriţă de prim-plan a Teatrului Naţional „M. Eminescu” în anii 1998-2000, Mihaela Strâmbeanu e o prezenţă apreciată care se impune prin frumuseţe şi prin larga deschidere către experienţe teatrale. Umor, spontaneitate, talent, îndrăzneală. Este femeia care ia totul de la viaţă şi care e capabilă să ofere publicului spectator roluri memorabile.
Profesia a ales-o pe ea. Nu caută roluri măreţe şi nu se asociază cu un personaj anume, doar cu ea însăşi. În viaţă, contează verticalitatea, iar în carieră – să ştii să alegi locul în care să dormi noaptea. Visează la stele. Aceasta este Mihaela Strâmbeanu, actriţa şi femeia. Impulsul decisiv de a deveni actriţă a fost în ziua în care a admirat-o pe Zina Zmeu în spectacolul „A cincea lebădă” de la Teatrul „Luceafărul”. Primul ei rol pe scena profesionistă a fost cel al Ninei Zarecinaia în piesa „Pescăruşul” (regia Mihai Fusu). Se întâmpla în 1992, la Teatrul „Eugene Ionesco”, în primul an după absolvirea Academiei din Tbilisi. Nugzar Lordkipanidze, marele regizor georgian e tatăl de botez al Mihaelei, cel care a avut încredere în talentul ei. În fata slabă şi înaltă, cu părul de abanos a întrevăzut o lume mare a emoţiilor. Întâlnirea lor s-a produs în 1988, când regizorul venise la Chişinău să aleagă câţiva studenţi la actorie. Peste ani, avea să recunoască că domnişoara Strâmbeanu i-a fost una dintre cele mai bune studente. Şi poate soarta ei avea să curgă pe un alt drum dacă nu învăţa în Georgia, dacă nu-şi trăia cu pasiune fatală dragostea... Se prea poate că viaţa a fost prea crudă şi nedreaptă cu ea, însă steaua tinerei actriţe a fost imediat remarcată la Chişinău. La „Ionesco” joacă în „Regele moare” şi în „Voci în lumina orbitoare”. În 1993 se angajează la Naţional şi rolurile vin unul după altul. Urmează spectacolele „Amadeus”, „Un veac de singurătate”, „Legături primejdioase”, „Destinul”, „Ştefan Voievod”, „Steaua fără nume”, „Anna Karenina”, „Apus de soare”, „Cine are nevoie de teatru”, „Şcoala nevestelor”, „Cumetrele”, „Cavalerul Tristei Figuri”, „Mowgli”, „Când Isidora dansa...”. În anii 1998-2000 Mihaela Strâmbeanu este actriţa de prim-plan a echipei Teatrului Naţional „Mihai Eminescu”. Nu a părăsit teatrul nici atunci când îi reveneau roluri secundare, de figuranţi sau când Naţionalul a suferit crize de identitate, financiare, inclusiv „regizorale”.
Mihaela e femeia care dă bătaie de cap criticilor, care umple paginile mondene ale ziarelor şi care niciodată nu duce lipsă de atenţia bărbaţilor. Este aidoma „panterei roz”. Când îşi face apariţia într-un local, toată lumea întoarce capul după ea. Atrage privirile instantaneu: prin mersul ei cadenţat, râsul sonor, prin felul degajat de a fi. E puternică şi în acelaşi timp vulnerabilă. Şi-ar dori o dragoste mare şi cinci copii. „Am prea multă dragoste în mine şi din preaplinul ei aş vrea s-o ofer tuturor. Visul meu e să fac lumea fericită, câtuşi de puţin. Şi simt că aş putea să-mi dau viaţa pentru asta. Am prea multe în mine, multe de toate şi nu ştiu cum să le împart. Fără dragoste, aş muri”. (rodica trofimov)
