Lidia Istrati. Spărgătoarea tăcerilor de gheaţă

Prozatoare. Doctor în biologie. Deputată în  Parlamentul Republicii Moldova (1990-1997). Preşedinte al Ligii Creştin-Democrate a Femeilor din Moldova.  

Lidia Istrati s-a oprit în faţa Parlamentului, s-a răsucit spre mulţime, a ridicat  bastonul şi a strigat: “Biruinţa va fi a noastră!” Mulţimea o aclama. Era ora ei stelară, intrase în miezul luptei. Şi lupta ei  era pentru renaşterea naţională a unui popor ce părea mort sub aspect etnic şi cultural.  Poporul însă şi-a găsit tribunul. “Vreau să-l răzbun pe tata Coliţa, care n-a ştiut nimic în viaţă decât munca silnică în colhoz -spunea Lidia Istrati. -Vreau să-i văd pe ţărani mulţumiţi, fericiţi, remuneraţi echitabil, iar femeile să nu mai fie roabe la pătrat”. Prima sa nuvelă, “Îngăduie, omule!”,  fusese inspirată anume de realităţile  brute ale vieţii colhoznice. Era absolventă a Universităţii Agricole din Chişinău, lucra cu soţul Vasile, agronom şi el, la Bujor, Hânceşti, cunoştea  toate detaliile vieţii rurale. Nuvela fusese publicată în revista “Nistru” în 1968 şi a impresionat mult. Reacţia oficialităţilor a fost violentă şi duşmănoasă. Din această cauză debutul  literar al Lidiei Istrati a întârziat cu zece ani. Nu era o femeie simplă. Nu suferea fuduii, proştii şi mişeii. Nici leneşii. Lucia, astăzi profesor universitar, doctor în medicină, n-o ţine minte pe maică-sa în faţa televizorului sau stând în pat şi privind în gol. Doar cu cartea şi cu stiloul în mână. Cum termina un manuscris, Lidia Istrati îl citea soţului şi fiicei. “Sus cartea naţională!”- îşi semna ea autografele. Sofianca din Drochia, ştia engleza la perfecţie. Recitea la nesfârşit “Blândeţea nopţii” de Scot Fitzgerald. “Nu ştiu dacă eu aş fi cu romanele mele exact scriitoarea orei actuale”. Semnase deja romanul “Tot mai departe” despre Ştefan cel Mare,  volumele de proză “Scara”, “Goană după vânt”, “Nevinovata inimă”. Proza ei sta sub semnul experimentului.

Investiga esenţa esenţelor: Binele şi Răul, Dumnezeu şi Satan. Avea îndoieli. Şi avea caracter. Femeie-bărbat în sensul bun al cuvântului. La microfonul Parlamentului, vorbea despre mafie şi corupţie. “În alte împrejurări, putea fi  preşedintele republicii. Aş fi votat pentru ea şi aş fi convins intelectualii s-o sprijine” -spune academicianul Mihai Cimpoi.   Îndrăzneaţă, când venea vorba de cauză, era de neclintit. Colegii o numeau “soldat în faţa căruia sunt obligaţi să dea onorurile toţi generalii”. “O mare spărgătoare a tăcerilor de gheaţă în clipele de laşitate politică, dar şi de lâncezeală literară.” 

…În 1990, Lidia Istrati mergea cu maşina, împreună cu generalul Ion Costaş, la o întâlnire cu alegătorii din nordul Moldovei. “ -Nu-i mare pagubă dacă nu voi ajunge în Parlament, -îi mărturisi ea. –Nu mă pot încă dumeri încotro să duc oamenii”. În momentul acesta peste parbriz se prăbuşi o pasăre în zbor. Sângele ei se împrăştiase sinistru pe sticlă. Lidia Istrati s-a albit la faţă: “Nu-i a bine”.  Când ieşi din maşină, spera ca pasărea să fie doar rănită. O iluzie de fiinţă pe cât de cutezătoare, pe atât de realistă.  “Timpul este crucea. Nu încerca să fugi de el”, scria Lidia Istrati. Ea nu fugea de timp, nu alerga după el, ci pur şi simplu îl depăşea. (viorica cucereanu)