Eliza Botezatu. În poemul vieţii

„M-am născut la Briceni, în familia ţăranilor Ana şi Nicolae Cracan. Am absolvit şcoala de şapte clase în satul natal, apoi şcoala medie la Sudarca. Am lucrat un an instructoare de pionieri. Apoi am studiat la USM, Facultatea de Litere (atunci se numea „Istorie şi Filologie”). Repartizată la lucru la Bălţi, la Institutul Pedagogic „A.Russo”, am lucrat aici lector, conferenţiar, şef de catedră, până m-am transferat la Academia de Ştiinţe, Institutul de Limbă şi Literatură”.

Asta ar fi, pe scurt, istoria unei vieţi. Abia acum îmi dau seama că viaţa asta, dezarmant de frumoasă, chiar şi atunci când  plouă (drept că realizăm asta după ce iese soarele!), poate încăpea în cinci fraze... Am ajuns la frazele, rimele şi versurile clasice, albe şi libere care sunt „specialiatea casei” în cazul dnei Eliza Botezatu – nume de referinţă atunci când vorbim de literatură şi de calitatea ei.

Şi-a ales aproape întâmplător profesia asta. „Am venit în capitală ca să intru la actorie. Eram însă prea timidă pentru aceasta: am stat o zi întreagă într-un coridor la Ministerul Culturii, fără a îndrăzni să intru în biroul indicat în anunţul cu pricina. Când am intrat totuşi, am aflat că grupa a şi fost formată – erau studenţii care, întorşi de la Moscova, urmau să fie prima trupă a Teatrului „Luceafărul”. Şi atunci am dus actele la literatură, la USM: aveam deja publicate câteva poezii  şi mi se părea că e suficient pentru a mă considera literat.”

Repartiţia la Bălţi, după absolvirea facultăţii, i-a schimbat viaţa. Acum, după ce aproape toate treptele au fost parcurse, afirmă cu tângă în voce că nicăieri nu a fost mai bine. Aici a înţeles că poate realiza ceva frumos, că se simte bine în auditoriu, că poate comunica cu oamenii. A muncit o viaţă, aşa cum a înţeles ea munca - cu sacrificii în favoarea profesiei.  A cunoscut succesul, a primit medalii, ca acum să ne lase un pic contrariaţi, afirmând că viaţa ei este grea...acum. Dar trece peste asta şi recunoaşte, ca o adolescentă, că e o fire „cam dezordonată”. Că îi plac o mie de lucruri - materiale şi imateriale – şi că tot atâtea îi displac. „Îmi plac romanţele şi cântecele populare. Îmi plac plăcintele şi hainele frumoase. Îmi place omul deştept şi înţelept. Dar nu-mi place să fac mâncare. Nu-mi place omul care se laudă şi se consideră totdeauna drept. Nu-mi place omul viclean, care gândeşte una, zice alta şi face cu totul altceva. Nu-mi place prostia...”

“...În copilărie am visat la un acordeon. Nu l-am avut. Am visat să devin actriţă sau cântăreaţă. N-am devenit. Am visat să scriu o monografie despre creaţia lui Liviu Damian.N-am reuşit s-o fac...”,  încheie dna Eliza Botezatu. Viaţa asta e prea grăbită. Uneori ne face să credem că ne împlinim visele, alteori e o ca hoaţă care ni le fură. (rodica ciorănică)