Indiana. Sunt inculpata sufletului meu…

Cu aerul ei de femeie fatală, mereu descoperim o altă Indiană. Acum, este vocea sonoră de la PRO FM, unde, de draga dimineaţă şi până seara târziu, îi încredinţăm buna noastră dispoziţie. În orele ei libere, o putem vedea savurându-şi cafeaua în unul dintre cele mai bune localuri ale Chişinăului, iar duminicile – neapărat la braţul fiului ei, Ovidiu. Ascultaţi povestea de iubire a celei care, mai mult ca oricând, vrea să iubească.

Ploua. Torenţial. Ploaia de vară se năpustise ca o turbată peste Chişinăul care cu un sfert de oră în urmă se alinta ca o doamnă între doua vârste. De câteva zile, aşteptam ploaia. Eram rănită, sufeream, dar mă împotriveam să recunosc şi să cer ajutor.
 
...Ador ploaia. Cea de toamnă. Ciobănească. De la care te simţi singur. Care te nenoroceşte şi totodată ţi-aduce perna cu oxigen. Te scoate la mal şi te îneacă deopotrivă. Mi-e frică de ape, nu ştiu să înot. Numai de ploaie nu mi-e frică. Ea ştie să asculte, să ia, să înece, să spele şi să măture totul. Apoi, după ce-şi duce misiunea la bun sfârşit, se ogoieşte, mai rămâne un pic să bată caldarâmul până îţi alini rănile şi te ajută să adormi.

Nu ştiu dacă sînt eroul potrivit să scrie un editorial despre iubire. Sunt puţin demodată.

Şi nu cochetez deloc când spun asta.

Sunt şi voi fi inculpata sufletului meu.

Pentru totdeauna.

Mulţi au fost gata să mă plimbe cu „Mercedes”-ul, dar ce vreau este un om gata să ia autobuzul cu mine dacă se strică limuzina.

Trăiesc cu intensitate maximă orice clipă, poate prea intens. Nu dau nuanţator atunci când e nevoie şi nu folosesc efectul fotografic cu alb-negru ca să maschez imperfecţiunile.

Trebuie să recunosc că au fost ani în care aşteptam cu inima-n poşetă să mă ia. Cu tot cu copil. Să mă ia de nevastă. La fiecare Crăciun, Sf. Valentin, Paşti repetam ca o apucată în faţa oglinzii cum îi voi spune:

- Da! Vreau!

Iluziile se spulberau una după alta cum spulberă vântul zăpada de pe dealuri, iar eu, tot nemăritată. Ajunsesem să am ochii ca ai unui şoarece care-şi spune rugăciunea de iertare între colţii pisicii. Arătam jalnic. O mâţă prăpădită, care năpârlea văzând cu ochii.
Într-o dimineaţă, cealaltă din mine, că nu degeaba sînt geamănă, veni graţioasă, cu blana strălucitoare şi ochii drăceşti şi-mi zise: “În clipa asta mă laşi să plec. Te părăsesc. Plec, pentru că mă sufoc. Ce naiba vrei să fac ca cel puţin să te ridici din pat?”. I-am zis că nu am motivaţie, nu sunt iubită, nu trebuiesc nimănui…

“Mi-e milă de tine”. Atât mi-a spus şi a plecat.

Grea a fost revenirea. Eram sugrumată de durere, de amintiri crude, de regrete…

Iubirea la care visam avea miros de lemn ars, de candelă, de iarnă, de zăpadă păgână ce-ar fi căzut de-a valma peste dureri şi amintiri, peste răni şi trădări, peste ani ce se duc la fel cum vin, peste drumuri bătătorite de aşteptare şi singurătate, de neîmplinire şi neînţelegere.

Vreme îndelungată m-am ruşinat de acest vis. Pentru că nu mai este la modă. Pentru că suna oarecum grotesc, de parcă aş fi căutat o scuză minţii mele intoxicate de lecturi siropoase.

A mai durat, până m-am ridicat din pat, până am ajuns să mă trezesc dimineaţa cu zâmbet, să caut motivaţii şi să le găsesc. Minţeam. Îmi minţeam prietenii. Nu vroiam să ies nicăieri, nu-mi era dor de nimeni.
Până am ajuns să fiu singură.

Atunci, m-am trezit. Ajunsesem la fund. Când am simţit pământul sub picioare, mi-am făcut vânt şi am ieşit la suprafaţă. Nu a fost uşor.
Azi, acelaşi miros are iubirea mea.

Am înţeles că nu poţi să iubeşti cu jumătăţi de măsură. Nu poţi să iubeşti dacă omul tău te ţine mereu în alertă, dacă liniştea şi blândeţea oscilează de la o oră la alta.

O iubire intimidată, fricoasă, umilită şi complexată se numeşte obsesie…

Şi totuşi, suntem obsesivi. Râsul unei iubiri deseori seamănă mai mult cu un rânjet.

Nu cred că emoţia, dacă este, are nevoie de adrenalină. Ea are nevoie doar de două personaje, care să o crească în suflet, să o protejeze şi să nu uite de ea. Atât. Iubirea adevărată e liniştită, calmă, te face să progresezi. Ea nu tulbură sub nici o formă ritmul normal al celor doi. E firesc ca un început să fie pasional, să nu se doarmă nopţile, să fii absorbit întru totul de el sau de ea, să-ţi zboare gângănii de tot felul prin stomac, dar numai o perioadă scurtă.

După care trebuie să se instaureze liniştea. Îmi place să urmăresc femeile liniştite (eu nu sunt aşa). Ele nu au nevoie de un motiv anume pentru a fi fericite. Ele trăiesc această stare asemeni copiilor, o trăiesc efectiv, mult mai devreme de a şti ce înseamnă fericirea. Acest lucru nu-l arată. Fericirea e pe gratis. Ca şi viaţa. Sau visul.  

Iubirea este ca o pânză pe şevalet. Aplici cu pensula culori diferite şi dacă te ţine mintea să redai ceea ce conturează sufletul şi visul, reuşeşti să scrii în fiecare zi o mică secvenţă a unui tablou original, ce prinde viaţă sub mâinile tale. Nu poţi să permiţi nimănui să adauge ceva.

Doar un retuş… şi tabloul nu va mai fi al tău, o mână străină îţi poate schimba pentru totdeauna visul. Pentru că iubirea nu e o artă colectivă. Ea are nevoie numai de doi, de linişte, de tăcere chiar. Trebuie să asculţi cum respiră tăcerea celuilalt ca să ştii dacă nu cumva a mai apărut o mână de artist.

Altfel, iubirea nu te poate subjuga. Ea are nevoie de libertate. Pentru că ea este liberă.

Mi-a luat ceva timp până am înţeles că nu mai e loc de iubire în relaţia mea atunci când învăţ să fac adevărată echilibristică psihologică pentru a fi acceptată de persoana iubită. Într-un moment în care aveam impresia că se surpă cerul, un suflet drag mi-a zis… “Ştii care-i faza? Poţi să stai în limbă în faţa lui. Degeaba. Când el în două picioare nu e în stare să stea…”

Nu vroiam nimic decât să iubesc şi să mă iubească.

Pe dracu! Visam să-i cuceresc încrederea şi dragostea. De unde? Nu aveam ce cuceri! Această cetate era de mult asediată.

Mult timp m-am lăsat dresată de nervii şi pisălogeala lui pentru a fi acceptată. Eram de-a dreptul Generalul Micului Război. Eu îl pornisem, eu luptam, eu eram aliatul şi, în acelaşi timp, inamicul meu.

Iar el îşi vedea de viaţă! Şi bine făcea. El era mai deştept ca mine. Înţelesese la timp că nebunia mea nu se numea iubire, ci obsesie.
Când stau să mă gândesc la ceea ce făceam, realizez că mă pierdusem pe mine, nu-mi mai aparţineam.

Acum mult mai important mi se pare să nu te plafonezi. Să nu foloseşti machiaj. E ca şi cum ai face o meserie. Ştii ce vreau să spun? Pune puţin gloss, să strălucească, dar nu exagera. Odată şi odată esenţa iese la suprafaţă.

Îndrăznesc să sper că nu toate iubirile au acelaşi traseu.

Am un principiu, de fapt, două. Primul. Dacă vrei basme, nu te cupla cu bărbaţi însuraţi. Şi al doilea: ştiu despre el doar de la el. Ce aud de la alţii, dau la o parte, tai ca-n varză. Nu-mi place judecata. Nu judec. Fac curat. Să fie curat e sănătos. Oriunde, cu oricine, în orice. Oricând. Oricât te-ar costa.

Nici să ştii despre el doar de la el nu e lucru uşor. Aici ai nevoie de încredere. Trebuie să ai încredere. E vital. Şi nu te juca de-a „Vezi, eu am încredere în tine”. Fii sincer. Atunci în tine se va conecta ceva ce mişcă Lumea, Evii, Universul. Dorinţa de a cunoaşte. Curiozitatea. Alimenteaz-o. Nu o lăsa să dormiteze.

Acum sînt matură şi-mi place mai mult de mine. Sunt atâtea ocupaţii, sînt atâtea lucruri pe care trebuie să le cunosc, încât nu am timp să caut iubirea. Ea este. În sufletul meu. În lacrimile care au scris cântece, în ochii străinilor care m-au înjunghiat nu o dată, în umărul lui tata de care-mi este mereu dor, în gropiţele lui Ovidiu care-mi aduce cafeaua dimineaţa, în petalele de trandafiri primiţi de la „nu ştiu cine”, în mesajul care a venit astă-noapte de la un vechi prieten, în zâmbetul enigmatic al Otiliei, sora mea, în clanţa curată de la uşa casei mele, la care acum câţiva ani nici nu visam, în ochii bulbucaţi ai maşinii care e prietena mea, ea cunoscând prima toate necazurile mele, textele, certurile şi înjurăturile din ambuteiaj. Iubirea mea nu e concentrată într-un bărbat. Ea respiră prin toţi porii. Tot ce fac e iubire. Pentru că nu accept jumătăţile de măsură.

Dincolo de anii pe care i-am adunat, nu am încetat să cred în iubire.

Astăzi, mai mult ca oricând, vreau să iubesc. Cred în dragoste şi în puterea unui parteneriat. Şocante sînt căutările copilelor de azi. Stau şi se informează din „50 cei mai influenţi moldoveni”. Are sau nu soţie, da amantă are, riscă să facă chelie sau nu, care e statutul său şi unde-şi ţine banii? Ăsta-i bun, da are 40, ăsta-i tânăr, da e însurat şi afacerea e a lui socru-său...

Nu judec. Şi nicidecum nu voi spune că sînt romantică şi statutul nu contează. Dimpotrivă. Sunt o femeie profund materialistă, dar, spre deosebire de unii, prefer să-mi câştig banii. Cred în puterea financiară şi în statutul social la fel cum cred în iubire, dar nu cred în sclavie pentru un statut de apartenenţă de dragul banilor, oricât de camuflată ar fi această sclavie. Banal, cred în „celula societăţii”, care face copii din dragoste, nu din dorinţa de a-l subjuga pe cel de alături. Să iubeşti frumos fără să sufoci e matematică. Există un milion de formule ca să meargă relaţia şi doi oameni să fie fericiţi. Dacă măcar unul dintre cei doi ştie să rezolve operaţia totul merge strună.

Nu-mi scriu în agendă ce am de făcut anul acesta. Bunăoară, „pe 13 mă căsătoresc, peste o săptămână fac copii”.
În schimb, ştiu ce voi face la 83 de ani.

Voi fi o bătrână cu părul cărunt, nevopsit. Voi avea mulţi nepoţi (căci voi mai face nişte copii până atunci). Casă în afara oraşului, cu draperii rustice.

Ciorapi de lână, pulover de culoarea piersicii coapte şi mocasini albi. Iar alături, mereu morocănos, bolmojind să nu uit să sting lumina în debara, un moş, al meu, drag până la lacrimi. Cărunt, cu un pulover de culoarea florii de mandarin, cu mâini uscăţive şi ochi strălucitori. Ochii care odată îmi aduceau ploaia şi furtuna, ninsoarea şi soarele din viaţa mea, ochii care mă făcuseră să aştept ploaia nebună ce turna peste Chişinăul de altădată într-o vară.

A! Să nu uit. Afară e o vijelie, cum nu am mai apucat decât în copilărie. Zăpada cade de-a valma, vântul urlă ca un stricat... numai că degeaba. În casă arde o lumânare, subţire ca o zgâtie de fată uşernică, şi miroase a lemn ars şi a iubire.

- Ai stins lumina în debara sau nu? Mai am oare să fac totul în locul tău? Atâta lucru te-am rugat... Ştiu că alţii au noroc, da’ eu, cum te-am luat pitică şi nebunatică, aşa ai rămas....