Copiii părinţilor celebri

... Am pornit să facem acest proiect cu multă dragoste şi respect. Înainte de toate, respect pentru cei care nu mai sunt – actorii Constantin Constantinov şi Valeriu Cupcea, scriitorul şi savantul Ion Vatamanu, medicul Nicolae Testemiţanu şi compozitorul Petre Teodorovici. Interes şi curiozitate – pentru copiii lor. Ce fac descendenţii marilor personalităţi pe care i-au cunoscut generaţii întregi? Cum s-au descurcat în viaţă copiii care au crescut sub „povara” gloriei şi celebrităţii părinţilor? Am cunoscut nişte oameni cu adevărat deosebiţi. Fiecare dintre ei şi-a croit propriul drum în viaţă, propria carieră, şi-a făcut un nume. Nu neapărat într-un domeniu care i-a consacrat  pe părinţii lor.

FotoGRAFII: Andrei Mardare, studioul MOLDPRES

Leontina şi Ion Vatamanu

Chimist de profesie, dar poet prin vocaţie, Ion Vatamanu a devenit „Maestru al literaturii” printr-un titlu onorific acordat în 1992, cu un an înainte de a se stinge din viaţă. A lucrat, timp de 33 de ani, ca şef de laborator la Institutul de Chimie din cadrul Academiei de Ştiinţe. În 1990 a fost ales deputat în primul Parlament al R. Moldova, preşedinte al Comisiei parlamentare pentru Cultură şi Culte. A luptat vehement pentru eliberarea naţională a românilor din Republica Moldova şi Bucovina.

A crescut trei fete, fiecare dintre ele urmându-i oarecum calea. Cea mai mare – Mihaela – e medic. Mariana a făcut filologie şi acum e redactor de revistă. Leontina, mezina familiei Vatamanu, a absolvit în 1995 Facultatea de Filmologie-Scenaristică la Academia de Teatru şi Film de la Bucureşti şi şi-a început activitatea la OWH TV Studio, unde lucrează şi astăzi, ca director artistic. Are două fete: Ioana, botezată astfel în memoria tatălui, şi Elena.

Relaţia cu tatăl ei era una foarte frumoasă, de aceea nu i-ar putea  reproşa nimic. A fost un părinte bun, înţelept, care-i înţelegea starea de spirit, emoţiile, ştia să-i dea sfatul potrivit la momentul potrivit. Era persoana care-i insufla încredere. De la el a învăţat să facă totul cu pasiune, cu dăruire, să evite superficialitatea, să fie onestă, simplă, aşa cum era el, şi să nu renunţe la principii.

Îşi aminteşte că „timpul petrecut cu tata era întotdeauna plin, pentru că el ştia să coloreze fiecare clipă. El ne acorda toată libertatea, dar ştia să puncteze nişte reguli de comportament, care ne-au călăuzit în viaţă.” Cele mai vii amintiri sunt din călătoriile făcute împreună: „În copilărie am călătorit mult cu tata, în diferite regiuni ale fostei URSS, pentru că în afara ţării tata nu putea ieşi, nu i se permitea. Îmi amintesc foarte bine aceste călătorii, plecările la mare, la pescuit, la bunici... sunt amintirile unei copilării fericite.”

Pe când era studentă la Bucureşti, a primit de la tata o scrisoare deosebită, pe care o mai păstrează. E un fel de ghid, o culegere de poveţe pentru viaţă. „Atunci nu le-am luat în serios, dar acum le apreciez foarte mult. Le-aş transmite şi fetelor mele, sau, cel puţin, m-aş inspira din ele cu siguranţă.”

În acest an, la 1 mai, Ion Vatamanu ar fi împlinit 70 de ani. Leontina i-a făcut un cadou postum, probabil, cel mai frumos – filmul „Dor de Ion Vatamanu”.

„Filmul despre tata a izvorât dintr-un mare dor, din sentimentul de lipsă pe care-l port în suflet, chiar dacă au trecut 14 ani de când nu mai este. Am vrut ca oamenii care vor viziona filmul să-l vadă viu, să-i simtă prezenţa. Pe când lucram asupra filmului aveam impresia că fac acest lucru pentru prima oară, chiar dacă am ceva experienţă în domeniu. Eram foarte emoţionată, poate pentru că îl simţeam pe tata în preajmă. A fost asemeni unei perioade petrecute împreună...” (i.t.)

Laura şi Petre Teodorovici

Aceeaşi privire profundă, acelaşi zâmbet senin. Laura (Laurenţia) Teodorovici are 25 de ani şi poartă cu mândrie numele tatălui său, regretatul compozitor şi interpret Petre Teodorovici. Absolventă a Liceului „M. Eliade” şi a Facultăţii bănci şi burse de valori, la ora actuală Laura lucrează ca economist la „Victoriabank”. Este mămica unui băiat de aproape doi ani, căruia îi spune Daniel-Petru.

Scena nu a atras-o niciodată, deşi mai mulţi ani a frecventat un studio muzical de la Ciocana, clasa pian. În schimb, probabil, ca nimeni alta, cunoaşte în detalii viaţa din culise a artiştilor – era mereu alături de tatăl său în concerte, turnee, croaziere. Laura a avut o copilărie frumoasă, alături de naşii săi de botez, Nina Crulicovschi şi Ion Suruceanu, şi de vedetele muzicii uşoare – Anastasia Lazariuc, Gheorghe Ţopa, Nadejda Cepraga, Filip Kirkorov... „Tata a fost cel mai bun om de pe pământ. Întotdeauna i-am simţit grija, dragostea şi atenţia. Când venea de peste hotare, îmi aducea cele mai frumoase lucruri pe vremurile celea. Dacă îi vedeam maşina în faţa casei, zburam pur şi simplu pe scări. Odată mi-a adus un rucsac cu ceas pe el şi toată şcoala m-a botezat „fata cu rucsac cu ceas”. Altă dată mi-a dăruit un căţeluş... Câinele a murit la trei zile după ce tata a plecat din viaţă”, îşi aduce aminte Laura, singura fiică a lui Petre Teodorovici. După moartea părintelui său, s-a simţit singură pe  lume. L-a pierdut pe când avea 16 ani. S-a gândit, disperată: ce o să se întâmple cu ea? Cine o va sprijini? Cine o va apăra? Alături i-au rămas mama şi cei mai buni prieteni ai tatălui – Laurenţiu Popovici (numele i-a fost ales în cinstea lui), Alexandru Raiu, medicii Vladimir Hotineanu şi Adrian Tănase. Când îi este greu pe suflet, ştie că oricând poate găsi acel umăr salvator la Nina Crulicovschi – cel mai apropiat om al familiei Teodorovici, sora de cruce a tatălui.

Peste o lună, se împlinesc zece ani de când Petre Teodorovici ne-a spus adio. Concertul din acest an in memoriam (realizat datorită eforturilor lui Alexandru Raiu şi sprijinului omului de afaceri, Leonid Volneanschi) a fost un gest de recunoştinţă şi neuitare faţă de creaţia marelui artist. Piesele lui sunt cântate astăzi deopotrivă de interpreţi cunoscuţi şi de tinere talente. Şi sufletul Laurei se umple de fericire, dimineţile îi par mai luminoase şi serile mai romantice. Iar atunci când aude „Cântă pianul” (piesa pe care tata a scris-o special pentru ea), ştie că muzica lui Petre Teodorovici este una veşnică. (r.t.)

Ion şi Valeriu Cupcea

Ion este fiul regretatului actor moldovean Valeriu Cupcea, are 50 de ani şi lucrează ca telefonist la Complexul „Casa Presei”. Teatrul nu i-a fost străin, dar nu l-a atras într-atât, încât să meargă pe urmele tatălui. De mic îi plăcea să-şi bage nasul în mai toate aparatele, iar după absolvirea şcolii generale s-a înscris la Tehnicumul de telecomunicaţii din Chişinău. Apoi a muncit la staţia orăşenească de telecomunicaţii, după care, începând cu 1984, a activat la Editura CC al PC al RSSM (în prezent „Universul”), la îndemnul fratelui Sandu, maistru de tipografie. După ce, la mijlocul deceniului trecut, „Casa Presei” a obţinut un statut aparte, Ion a trecut în statele complexului respectiv. Este căsătorit, are doi copii, ambii studenţi (Valeriu, pe care l-a numit în cinstea bunelului,  la Drept, iar Mariana – la Medicină).

Tehnician de meserie, a mers tot timpul la spectacole, mai ales la premiere. O face şi acum, cu precădere la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu”, pentru că îi aduce aminte de tata, pe care îl regretă mult. Ambii băieţi au fost foarte apropiaţi tatălui, doar că meseria acestuia le „fura” copiilor din timpul pe care doreau să-l petreacă împreună. Pierderea tatălui i-a îndurerat enorm, mai ales că părintele lor nu avea nici 60 de ani. Dar o nenorocire nu vine niciodată singură: peste doar 21 de zile,  mama, Ala Cupcea, care lucra la „Radio Moldova”, Redacţia literară, a plecat şi ea în lumea celor drepţi.

Acum, când îşi vede propriii copii deja mari, Ion nu-şi pune întrebări retorice de ce nu a urmat şi el calea faimosului său părinte şi a preferat biroul din subsolul Casei Presei cabinelor teatrale. Viaţa merge înainte, el îşi vede de firele sale, iar chipul părintelui îl va însoţi mereu… (m.t.)

Andrei şi Nicolae Testemiţanu

Universitatea de Stat de Medicină şi Farmacie „Nicolae Testemiţanu”, strada „Nicolae Testemiţanu”, savantul, profesorul, ministrul Sănătăţii Nicolae Testemiţanu şi, mai puţin cunoscut de noi, dar poate cel mai important, tatăl Nicolae Testemiţanu, a educat generaţii de studenţi şi doi copii. Fiul, Andrei, îi seamănă leit. Născut în Chişinău, după ce a absolvit Şcoala nr.1 (actualmente Liceul „Gheorghe Asachi”), a decis să fie şi el medic. Aşa că a făcut cardiologie – întâi la noi, apoi şase ani la Moscova, unde şi-a susţinut şi teza de doctor. A studiat diagnosticul ultrasonor şi s-a întors la Chişinău în 1984,  specializat în diagnosticarea afecţiunilor cardiace.

Părintele său îi este aproape în fiecare zi – pe peretele din faţa biroului la care lucrează se află un portret mare al lui Nicolae Testemiţanu, sobru şi prezentabil, aşa cum era ştiut de colegi, prieteni şi familie. Alături, pe acelaşi perete, se află încă două portrete: al mamei şi al surorii, plecate şi ele din această lume.

Despre tata, Andrei Testemiţanu vorbeşte cu o voce tremurândă. „Poate sună patetic, dar tata îşi iubea ţara. Iubea toamna în Moldova, obiceiurile noastre, hramurile în sat. Aprecia foarte mult prietenia şi nu ierta trădarea. Cel mai important lucru pe care l-am învăţat de la el este cum să mă port cu oamenii. Îmi spunea: „Cât poţi, fă numai bine”. Aşa făcea el. Şi, desigur, atitudinea faţă de profesie. Noi, medicii, nu avem voie să comitem greşeli – de asta depinde viaţa omului.”

Ca şi toţi copiii, Andrei Testemiţanu nu-i poate ierta tatălui un singur lucru: că a plecat prea devreme. Ar fi vrut să fie mai mult timp împreună, să-i acorde mai multă atenţie. „Tata era foarte dedicat muncii sale: dacă nu reuşea ceva la serviciu, continua acasă. De multe ori, se întâmpla să fie cu noi, dar gândurile lui – în cu totul altă parte. Probabil, singurele momente în care el se relaxa cu adevărat şi nu se gândea la muncă erau acele petrecute în sat, la baştină.”

Omul Andrei Testemiţanu mărturiseşte că acordă familiei mai puţin timp decât i-ar plăcea. Este la a doua căsnicie şi creşte, împreună cu soţia, cinci copii: două fete din prima căsătorie, doi băieţi ai soţiei şi un pici al amândurora, de un an şi patru luni – Nicolae – copia bunelului. Se simte realizat în plan familial şi profesional: este şef al cursului de ultrasonografie USMF, şef al secţiei ultrasonografie a inimii şi a vaselor magistrale din cadrul Centrului republican de diagnosticare medicală şi specialist principal al Ministerului Sănătăţii în ultrasonografie.

De undeva, din lumea de dincolo, sufletul celui care a fost Nicolae Testemiţanu supraveghează fiul, îl îndrumă şi, cu siguranţă, se mândreşte cu el. (i.t.)

Eleonora şi Constantin Constantinov

Când a intrat în redacţie, parcă a adus cu ea raze de soare. Eleonora Constantinov îi seamănă tatălui său celebru, actorul Constantin Constantinov, în felul de a zâmbi şi chiar de a vorbi. Este exuberantă, expresivă şi, la cei 67 de ani ai săi pe care îi poartă cu dezinvoltură, are o energie cât pentru zece oameni. De 37 de ani este regizor de operă la Teatrul Naţional de Operă şi Balet. A făcut carte mai întâi la Conservatorul din Chişinău, apoi şi-a continuat studiile la Leningrad şi a mai urmat şi nişte cursuri de actorie. Dar nu a vrut să se facă actriţă (deşi i se prezicea o cariera strălucită), pentru că ştia cât de greu uneori îi venea părintelui său în relaţia cu regizorii. Aşa că a preferat să creeze ea însăşi decât să fie subalterna unor moftangii. A ales să muncească la Chişinău, pentru că i se făcuse un dor nebun de casă. Primul său spectacol, „Evgheni Oneghin”,
l-a pus în scenă în 1972.

„Tata a fost un om deosebit, un om-sărbătoare, o personalitate plină de bunătate, de lumină... Era ca un soare în viaţa noastră. Toată lumea îl iubea şi el iubea oamenii. Îl cunoşteau  măturătorii, taximetriştii, vânzătoarele, funcţionarii... Toţi îi dădeau bineţe: „Bună ziua, bade Coste!”. Trupa avea multe spectacole la ţară, actorii jucau direct pe câmp. Lumea îşi recunoştea idolii după voci, pentru că toate spectacolele se transmiteau la radio. Tata a aparţinut unei perioade extrem de frumoase a teatrului moldovenesc, a teatrului cu actori notorii...”.

De patru ani, Constantin Constantinov nu mai este printre noi. De patru ani, Eleonora tresare la fiecare sunet de telefon. Tatăl obişnuia în fiecare dimineaţă să-şi sune fiica,să-i zică „Bună dimineaţa!” şi s-o întrebe când vine să-l vadă. O iubea nespus de mult, erau două suflete-pereche. „Puteam discuta ore în şir şi chiar dacă eram destul de matură, mă poftea să stau la el pe genunchi.” În ultimele zile de viaţă, maestrul Constantinov îşi aştepta fiica să se întoarcă dintr-un turneu din România. A aşteptat-o cuminte, pentru că nu putea să plece la „ministeriu pământului” mucalitul nea Costache, care glumea astfel şi pe patul de moarte, fără a-şi lua rămas bun de la ea...

Eleonora Constantinov este maestru în arte al URSS, cavaler al Ordinului “Gloria muncii”. Pe scena Operei Naţionale a regizat peste 40 de spectacole. Lucrările sale au văzut luminile rampei în Spania, Portugalia, Olanda, Marea Britanie. Are doi fii şi două nepoţele. Este o femeie împlinită. Şi-i este dor de tata... De extraordinarul ei tată. (r.t.)