Ce au în comun Yoric şi roca vulcanică de pe Teide?

Uneori se întîmplă, după ce te-ai culcat cu o senzaţie de fericire tihnită şi împăcare (ca să vezi, lucrurile se aranjează de minune!), să te trezească dimineaţa un apel telefonic sau să te împiedici de cine ştie ce altă chichiţă de doi bani şi, gata, simţi că trebuie s-o iei de la capăt.

E prea întuneric şi frig ca să mai ieşi la jogging, cîinele nu mai dă din coadă la fel de drăguţ ca aseară, cafeaua nu e suficient de tare şi o verşi iritată în chiuvetă, serviciul la care tocmai te grăbeşti cu noaptea în cap îţi stîrneşte o antipatie mocnită şi abia te abţii să nu-l înjuri, iar garderoba – ce să zici, tocmai acum observi că te-ai îngrăşat irecuperabil! Începi să-I reproşezi tacit lui Dumnezeu că te-a uitat şi această slăbiciune te enervează şi mai tare. Ieşi afară în sfîrşit, tot zicîndu-ţi „lasă, că va fi bine” şi... realizezi că ar fi fost bine să fi trecut de ieri pe la spălătoria auto (dar erai prea obosită), că poliţistul zgribulit observă numaidecît trecerea pe verde intermitent (era galben?!) şi că, de fapt, vara s-a terminat demult şi n-ai înţeles mai nimic din concediu.

Apoi deschizi uşa de la birou, te tufleşti în fotoliu şi înţelegi că subalternii tăi nu sînt cei mai conştiincioşi indivizi, că tocmai în momentul cînd te-ai relaxat, crezînd că totul e pus pe roate, s-au relaxat şi ei şi au făcut-o de oaie. Trăgînd cu ochiul la emisunea care tocmai se întîmplă în studioul alăturat, răsfoieşti notiţele şi dai de problemele nerezolvate. Chemi prin legătura internă prima persoană responsabilă de ceva anume şi între timp îţi faci cafeaua. Notezi gafele şi momentele de inspiraţie. Apoi discuţi cu unul, cu altul, sorbeşti din ceaşcă, pui repede la punct totul, spui un banc. Mergi să vezi şi să aprobi (sau nu) o lucrare, prinzi privirea unui bărbat, zîmbeşti, revii în birou. Găseşti pe mobil un apel pierdut, iar pe mail cîteva mesaje, unul dintre care chiar te interesează. Ah, da, e ora şedinţei! E mai scurtă ca de obicei pentru că nu prea ai chef de ceartă şi, în general, dacă asculţi colegii, înţelegi că nu e chiar aşa de grav. Şi că, deşi e deja destul de frig afară, soarele insistă să răzbată printre jaluzelele pe care le-ai uitat trase din vară. Le dai la o parte. Pe toate.

Simţi cum prin pleoapele închise lumina te penetrează. Zîmbeşti iar – aproape că ai reuşit să fii vulgară. Valul de căldură ajunge în piept şi deodată vrei să arunci povara de pe umeri. O faci rotindu-i aşa ca să simţi vertebrele eliberîndu-se. Expiri energic – hu! – şi treci la treabă.

Într-o cutie, pe birou (nu-ţi plac bibelourile de porţelan!), ţii nişte mostre de rocă vulcanică adunate de pe Teide. Sînt nişte pietre rotunde, poroase, aproape negre. Ele nu cunosc noţiunea de liber arbitru. Ele pur şi simplu există şi nu trebuie să-şi confirme identitatea în fiecare zi. Spre deosebire de tine, care eşti om. Şi eşti nevoită să-ţi certifici alegerea în fiecare zi. Zi de zi! Intri în politică sau pleci de acolo? Pe cine votezi dacă ai avut ocazia să afli destule ca să fii sceptic? Te conformezi unei decizii imbecile a şefului sau nu? Îţi asumi riscurile? Mănînci o bucată de tort pe noapte sau reuşeşti să-ţi înfrîngi pofta? Ai încredere în ziua de mîine sau îL mînii pe Dumnezeu? Te bucuri pentru ceea ce ai sau te laşi strivită de durere pentru că te-au trădat cei mai apropiaţi oameni? Rămîi tu însăţi sau îi cînţi osanale alianţei de la guvernare? Te accepţi aşa cum eşti sau vrei cu toată îndîrjirea să se spună că eşti „femeie de succes” şi te duci la „salon” să-ţi întinzi părul? Răspunzi la atacuri sau îţi cultivi imunitatea? Ierţi răul care ţi s-a făcut, eviţi persoana sau te răzbuni? Te apuci să citeşti Gavalda sau totuşi Ortega? Vrei să fii iubită şi să iubeşti sau dai afirmativ din cap cînd prietena ta spune că toţi bărbaţii sînt idioţi? Eşti cîinele care latră sau caravana care trece? Arunci toate mărgăritarele în treuca porcului sau îi dai să mănînce lăturile lui preferate, scărpinîndu-l după ureche?  Ehe-he... Dar cine a spus că va fi uşor? Data viitoare rogi să te facă broască sau fasole, nici o problemă!

Sună telefonul. Totuşi ai ales o melodie reuşită, nu te irită deloc, dimpotrivă. Asculţi preţ de cîteva secunde „Don’t worry, be hapy” şi răspunzi. A, tu erai? Nu, nu, acum sînt ocupată, dar ne vedem neapărat spre seară. Da, da, sigur. Da... Da... D-a-a-a-a! Şi eu. Tare. Sigur. Închizi în sfîrşit. Dumnezeule, ce soare!..

O,  nu, sigur nu vrei să fii fasole.

Încui uşa de la birou, arunci o privire prin sala cu jurnaliştii care mai au ceva de scris pe ultima sută de metri. Sînt cei pe care ai reuşit să-i înveţi ceva meserie, le surîzi, luîndu-ţi la revedere. Le aminteşti în glumă să nu întîrzie mîine la emisie. Cobori scările, formulînd în minte ideile pentru articolul pe care îl vei scrie pentru o revistă cu bun simţ, te gîndeşti şi la o eventuală cină pe care o meriţi din plin, porneşti motorul şi o iei spre casă, sperînd că cineva a avut inspiraţia să aprindă focul în şemineu...

La lumina misterioasă a focului mintea hăuleşte prin fantasme. Ehe, numai Yoricii, asemeni rocilor, nu mai au dileme. Unii sus, în cer, altele jos, pe pămînt. Viaţa omului umple spaţiul dintre acestea. Urci sau cobori?