Alice Năstase. În numele tatălui şi-n dragostea fiului…

Acum doi ani, Alice Năstase, una dintre cele mai cunoscute jurnaliste ale României, a reuşit să dea viaţă unei reviste dedicate aproape în exclusivitate dragostei. Îi puteţi descoperi talentul, dar şi sufletul, în fiecare început de lună, când revista „Tango” apare şi în chioşcurile din capitala noastră. Aflată la Chişinău, la decernarea Premiilor „VIP”, cu bărbatul care i-a cucerit inima, Andrei, fiul celebrului poet Adrian Păunescu, Alice ne-a mărturisit povestea ei de iubire.

Întrebarea revistei „VIP magazin” despre şansele iubirilor de a rezista şi de a se lua la trântă cu timpul, mi-a săgetat inima. Nu e pentru prima oară când, în timp ce mă zvârcolesc încercând să găsesc răspunsul la o încercare mistuitoare pentru viaţa mea, lumile se rânduiesc astfel, încât să-mi vină în ajutor. Poate că, scriindu-vă azi, scrijelind în hârtie şi lacrimi povestea aceasta amară şi nebună şi tandră pe care-o trăiesc, mărturisindu-mă vouă, cu toată sinceritatea pământului, aşa cum am făcut întotdeauna, mi se vor însenina inima şi mintea. Şi soarta.

Necinstea e în ochiul murdar

Am să-i spun Alex, dar… Fie, Alex. L-am reîntâlnit în urmă cu doi ani, parcă într-o doară, pe bărbatul care azi mă lasă să aştept cu mâna întinsă la porţile liniştii.
 
Îl ştiam de mult. După numele lui, dar mai degrabă al tatălui. După reputaţia lui, dar mai degrabă a tatălui. După chipul lui, dar mai degrabă al tatălui. Şi după muzica lacrimilor acelor femei care îl iubiseră fără noimă, fără folos, fără noroc. Aşa cum aveam să ajung să-l iubesc şi eu.

Mi-a propus să scrie ceva în revista pe care tocmai o înfiinţasem. „Mda, cu plăcere”, i-am spus cu glas searbăd, cântărind încă în minte avantajul de a adăuga în pleiada de nume ilustre, pe care-o înstelasem deja în pagini, numele lui. Sau mai degrabă al tatălui. Şi l-am dat în grija unei colege, care să-l îndrume către ce ne-ar fi fost nouă de folos, prin sumarul revistei. Însă el a refuzat să stea de vorbă cu altcineva decât cu mine. „Doar noi doi putem să ne-nţelegem”, mi-a zis cu glas de sentinţă. Şi m-a privit în ochi într-un fel răscolitor, care-mi frăgezeşte genunchii şi-acum, când îmi aduc aminte.

A fost la început doar un joc, în care mă amuzam să pierd partidă după partidă, să-mi prăpădesc platoşă după platoşă. Mă bucuram să descopăr sufletul somptuos din spatele numelui celebru. Alex mi se arăta în toată dantelăria sa de calităţi, greu de găsit într-un singur om. Era serios, punctual, prompt, atent, elegant. Sensibil şi blând. Plin de haz şi de har. Scria şi vorbea într-o limbă curată, splendid curgătoare. N-a fost nevoie de multe îndrumări ca să-nveţe tangoul felului nostru de a scrie, mai bine decât toţi cei care-l exersau de-o viaţă.

Nici nu ştiu când am abdicat de la şefie şi l-am lăsat să ia comanda. În tot şi în toate. Doar din când în când, câte-un gând otrăvit îmi sfredelea încrederea. Oare cum o fi rămas cu toate acele femei, nepermis de multele femei care se declarau părăsite, înşelate, trădate, abandonate de el, unele dintre ele cu câte-un prunc în braţe? Îngrijorări răzleţe îmi săgetau liniştea. Apoi îmi oblojeam temerile cu zâmbetul lui superb, curat şi bun, şi îmi spuneam că ele, netrebnicele, nu pot face altceva decât să mintă, să înşele, să-ncerce să-şi ascundă greşelile lor sub acuze murdare. Unde ar fi putut să încapă necinstea într-un om pe care îl descopeream în toată frumuseţea cuvântului şi a trupului şi a aurei lui? Necinstea e în ochiul murdar al celui care priveşte către ceva ce nu mai poate avea.

Cu întrebarea-n coastă: “Mă iei de nevastă?”

Când ne-am început povestea de dragoste, eu eram încă măritată. Copilul meu cel mic abia împlinise un an. Nefericirea mea matrimonială, însă, mergea deja la şcoală…

La rându-i, Alex m-a avertizat că se afla în pragul unui concubinaj serios, cu una dintre iubitele sale ţinute până acum în stand-by, abandonată de mai multe ori la rând, dar activată ori de câte ori relaţia oficială se poticnea. Femeia piramidon, hăpăită până acum doar la durerile de cuplu, părea, de data aceasta, să aibă şanse zdravene la înălţarea în rang şi trecerea de la statutul de amantă ocazională la acela de colocatară. Pentru că, nu demult, partenera oficială a lui Alex, după ani de aşteptare şi iluzii, îi pusese întrebarea-n coastă: “Mă iei de nevastă sau plec?”. Iar el, chinuit de iubire, dar mistuit de foamea de libertate, o lăsase să plece.

Între mine şi el, totul era atât de complicat, încât dragostea părea exclusă. Şi, totuşi, n-au trecut decât câteva zile de la întâia întâlnire furată, când am înţeles dimensiunile dezastrului. „Nu pot avea o aventură”, i-am spus. „Nu te pot împărţi cu nimeni, fără să mă sfâşii de durere”, l-am avertizat. Iar el a ridicat din umeri şi a suspinat. În timp ce eu plecam de acasă şi târşâiam valizele pline cu nimicuri către un apartament închiriat chiar lângă vechea locuinţă, ca să nu bage de seamă copiii că mama pleacă în fiecare seară după ce-i culcă. Alex mă minţea că nu se mai întâlneşte cu altcineva, dar se întâlnea. Pe furiş. Cu Miss Piramidon, dar şi cu o parteneră de afaceri care presta business mai cu foc dacă o vizita şeful seara acasă. Şi cu o fostă studentă, care, după ce-şi abandonase, de bună voie şi mânată de iubire, virginitatea în patul în care ajunsesem şi eu, plângea pe la uşi şi câteodată o auzeam. Dar nu mi se făcea milă.

Există poveşti profunde, întregi, rotunde

M-am luptat cu toate şi, o vreme, am crezut că am învins. Rând pe rând, mi-am alungat rivalele şi am încercat să le şterg din viaţa celui iubit. Alex mi s-a aşezat în inimă ca mare şi unică iubire şi am descoperit lângă el că există poveşti profunde, întregi, rotunde, în care cel de lângă tine poate să-ţi fie şi prieten şi iubit şi amant şi camarad şi sprijin şi vis. Şi încercam să fiu fericită.
Doar din când în când, câte-un mesaj venit dinspre vieţi trecute, câte-un telefon de la câte-o femeie care nu şi-l putuse scoate din inimă pe cel pe care acum eu îl iubeam cu nădejde, câte-o evadare misterioasă a lui, în ore întregi cu telefonul închis, veneau să îmi tulbure liniştea. Şi-atunci plângeam, şi-l rugam să-şi încheie de tot iubirile vechi, să le uite, să le lase în urmă. Iar el bălăbănea trist din cap, nemulţumit de felul meu lipsit de docilitate de-a fi.

„Aş vrea să ne căsătorim”, i-am spus într-o seară în care îi adusesem din cutia poştală o scrisoare de dragoste trimisă de-o duduie căreia i se făcuse dor şi poftă de alesul meu. Şi al ei. Iar Alex a tăcut. „M-aş simţi mai în siguranţă în dragostea noastră şi în viaţa mea”, l-am rugat, cu lacrimi în suflet. Şi a tăcut mai departe. „Am să te iubesc şi am să te slujesc cu credinţă”, i-am spus. Iar el a tăcut amar, până-n zori, până-n seară şi din nou până-n zori. Apoi am găsit pe masă un bilet cu câteva rânduri scrise în grabă, înainte de plecare. „Eu nu cred în căsătorie. Când n-ai să mai ai pretenţii atât de absurde – şi altele, înaintea ta, s-au încumetat să-mi ceară acelaşi lucru, şi, uite, nu mai sunt pe aici - dă-mi de veste şi poate mă mai găseşti. Desigur, dacă la rându-mi mă voi răzgândi, şi-am să încep să cred că formalitatea aceasta, pe care n-o vreau, e posibilă, am să te caut. Dar până atunci, rămâi cu bine. Şi ţine-mi pumnii să-mi fie bine. Deocamdată, eu nu cred în căsătorie”.

Pe câmpul de bătaie al iubirii

Are rost să vă spun că-l aştept şi acum? Are noimă să repet, iar şi iar, că îndreptăţită de toate legile lumii şi-ale moralei şi-ale lui Dumnezeu, n-am păcătuit decât prin vrerea ca dragostea mea să se adăpostească într-o familie?

În clipele lungi, de sfâşiere şi dor, mă întreb ce să fac ca să îndur mai uşor singurătatea asta în care m-am rătăcit. Şi ce să fac cu toate nopţile în care mă visez mamă a pruncilor lui legiuiţi. Şi ce să fac cu toate dimineţile în care simt lacrima înaintea luminii. Şi mă întreb: cât durează dragostea? Cumva, până când cel care trebuie să se supună necondiţionat se răzvrăteşte şi încearcă să schimbe ceva? Pentru că dragostea e un joc de putere, e o luptă aproape-ntotdeauna nedreaptă, în care există învinşi şi învingători. Pe câmpul de bătaie al iubirii se moare şi se suferă şi se aşteaptă. Se-ncalcă reguli şi se abrogă legi. Şi totuşi, e singurul joc în care învingătorul nu ia nimic. Mă încăpăţânez să cred că, atunci când doi oameni care s-au iubit cândva se despart, indiferent cine a plecat şi cine a rămas, de pierdut au pierdut amândoi. Ce frumos… Ce păcat…