Singuri în faţa goliciunii

Cu Vlad Druck
despre erotismul în arta fotografică şi nu numai...

E vulnerabil în faţa Artei şi a Femeii. Doar cu ele şi prin ele trăieşte. Rămâne mut în faţa lor, admirându-le. Apoi, dacă-l provoci, explodează. Îl provoc să vorbească despre un subiect controversat, ce pare indecent în accepţia unora şi neînţeles pentru alţii.  Despre nud şi erotică în fotografie. Mă priveşte oarecum surprins. (Oare vom accepta să publicăm tot ce ne spune şi ne arată?..) Zâmbeşte maliţios şi, după o tăcere semnificativă, începe. Imposibil să-l mai opreşti. O face de fiecare dată cu atâta pasiune, încât nu mai e necesar să intervii. Iar gândurile lui nebănuite sunt...  numai să le asculţi.

Societatea noastră, ipocrită în mare măsură, este bântuită de doctrine nerumegate până la capăt sau, mai recent, contaminată peste noapte de bigotism . Am în faţa ochilor spectacolul protestatarilor din faţa “Cinematografului Patria”, când rula “Codul lui Da Vinci”, sau gargara televizată pe marginea  manualului “Deprinderi de viaţă”, ori una şi mai gogonată – punerea la index a panourilor publicitare indecente pe motiv că-i duc în ispită pe fidelii noştri capi de familie. Te apucă un râs homeric. Mediul nostru social şi cel artistic nu are tradiţia unor discuţii controversate pe marginea valorilor estetice tradiţionale sau de avangardă. De aceea, de multe ori, singurul criteriu de apreciere sau de respingere a unui act artistic este noţiunea  „e frumos” , „îmi place” sau „e urât”, „nu-mi place”… Nici una dintre acestea nu este categorie estetică sau categorie filosofică şi ambele depind foarte mult de nivelul de cultură al individului. Şi, de regulă, uităm cu desăvârşire de epoca în care a trăit şi a creat Artistul şi Admiratorul şi la cheremul cărei doctrine şi maşinării propagandistice a turnat apă chioară sau vin domnesc. Însă când vine vorba despre nud şi erotism în artele vizuale, atunci chiar că intrăm în constipaţie cronică…

Care ar fi primele imagini erotice care-l „atacă” pe individ?

Să ştii că mă bucur că Dumnezeu s-a supărat pe Adam şi Eva şi i-a izgonit din Rai!.. Chestia cu păcatul originar ar fi fost nasoală de tot dacă ăştia doi nu ar fi fost tentaţi să se cunoască…  Îţi închipui o Planetă-Rai plină de heruvimi blegi şi asexuaţi?..  Pentru doctrina creştină cunoaşterea de sine prezintă un pericol de erezie. Dar doctrinele, mai devreme sau mai târziu, dispar ori  devin „mutante”, pasiunea vieţii însă este veşnică, doar dacă vreun cataclism nu-l va distruge pe om. Omul trebuie să fie sănătos, să aibă energie erotică pe care o catalizează plăcerea, pentru a se reproduce. Şi să nu mai speculăm cu păcatul originar, aducându-l la rangul de principiu moral.

Primele mele imagini erotice vin din copilărie, probabil, ca la oricine, de pe când încă nu cunoşteam termenul. De când mă jucam cu Zina Axentiuc şi vedeam ceva la ea, când dădea chiloţeii jos ca să facă pipi.  Baba Anghelina, însă, se oprea, parcă gânditoare, pe hudiţă, punea o mână pe genunchi şi urina din picioare. Picasso are o mulţime de tablouri cu femei urinând. Poate cuiva nu-i pare frumos, dar este un act natural şi incitant pentru sexul opus. Prin anii ’50, majoritatea femeilor din sat de la noi nu purtau chiloţi. Şi acest fapt prilejuia o serie întreagă de istorioare hazlii. Astăzi, lumea modernă face un business prosper cu lenjerie intimă. Putem urmări la TV zi şi noapte parade ale chiloţilor:  un paroxism, o epidemie... De fapt, trăim într-o civilizaţie parazitară şi risipitoare de energie.

Dar  am văzut în casa dvs. nişte chiloţi de damă puşi în ramă şi „răstigniţi” pe perete...

Da, i-am pus acolo în semn de protest. Să nu acopere fesele superbe ale prietenei mele. Îmi plac goale. Mai bine-i şede.

Iar mă apucă râsul când mă întorc în copilărie.  Mărioara lui Toader şi Liuba lui Gheorghe, care erau cumnate şi locuiau alături, se certau adesea… Noi, copiii, când auzeam că începe spectacolul, săream gardul şi ne piteam în porumb pentru a le urmări discret, -  ştiam piesa pe de rost. Şi în momentul culminant, când argumentele verbale nu mai erau convingătoare, deodată, în soarele orbitor al verii, se învârtejeau fustele uneia, oferind ochilor noştri bunghiţi de plăcere, alb ca varul proaspăt, un fund rotund şi mare cât stânca de la moară,  şi imediat scăpăra cealaltă fusta, din faţă, şi de acolo erupea ca un lătrat felina neagră tăciune şi zburlită rău, iar toată mişcarea scenică era însoţită de soprano-ul “…să mă pupi!...” şi alto-ul “…şi tu să mă pupi!..” Astea au fost primele mele iniţieri erotice. Pline de pasiune, precum vezi. De atunci, probabil, vine această predilecţie a mea pentru natural, pentru rabelais-ism. Mai departe, în adolescenţă, am studiat altfel minunea corpului feminin, şi asta datorită extremei simplităţi puerile a lui Valunaş, prietena mea de atunci… Ne studiam nevinovaţi ca la o lecţie de anatomie din Paradis.

Şi era frumos? În Paradis?...

Nu Paradisul, ci Omul, dezgolit sau înfofolit în ţoale, este oricând frumos! Tot ce ţine de Viaţă este frumos. Aşa e şi cu Goliciunea – una-i când oamenii în intimitatea lor se dezgolesc încolăcindu-se în dragoste – totu-i natural, patetic, emotiv, dramatic dacă vrei, nimic nu pute şi nimic nu-i urât sau greţos atunci când guşti din ofranda corpului oferit de cel care ţi-l închină,  şi e cu totul altceva când actul sexual devine obiect de vânzare. Vaginul, penisul, sânii, actul sexual, necesare de la natură pentru procreare, au devenit obiect de vânzare, au ajuns salariaţi ai pornografiei. De aici vine şi această ruşine – acest „nu e frumos” să te dezgoleşti. Sau dacă o faci, atunci trebuie să fie „frumos”…

Să revenim la erotism. La cel exprimat în limbajul artei fotografice.

Da, am o mulţime de cărţi cu artă erotică, unele chiar destul de picante, dar mă jenez să le arăt cuiva care nu-mi împărtăşeşte predilecţia pentru pluralismul de opinii… Nu de alta, dar ar putea spune că sunt un obsedat. Prin 1988, realizasem filmele Goliciune, Vive la femme!... sau Obsesia, despre pictorul Lică Sainciuc, unde în mare parte era evidenţiată grafica lui cu tematică erotică. Câte semne de exclamare! Chiar şi cei mai apropiaţi prieteni ziceau că am întrecut măsura… Însă aşa-zisa estetică a frumosului a suferit de-a lungul timpului schimbări enorme, mai cu seamă în ultima decadă a secolului XX şi la începutul acestui mileniu. Nu mai poţi vorbi despre frumos utilizând doar criteriile lui Belinski sau pe cele elaborate de apologeţii cretinismului socialist. Cu câţiva ani în urmă, eram la Modern Tate Gallery din Londra şi am rămas uluit, aproape mut în faţa unor fotografii realizate de olandeza Rineke Dijkstra: nişte poze enorme, reprezentând tinere lehuze la maternitate. Când am intrat în sala de expoziţie, m-am „izbit” de o lăuză ce mă privea drept în ochi de pe peretele opus, cu un copil în braţe, născut acum câteva clipe.  Şi corpul ei  nicidecum nu putea fi frumos, corpul ei chinuit, brăzdat de ravagii postnatale. Unde mai pui că pe interiorul piciorului stâng i se prelingea o dâră de sânge… Cine ar putea spune că această femeie nu se încadrează în canoanele nu ştiu cărei estetici? Crede-mă – am filmat o duzină de naşteri şi, de fiecare dată, am avut impresia că asist la un miracol şi nu-mi puteam rupe privirea de la Originea Lumii…  

Să ne referim la valorile artistice…

Expresia artistică a erotismului în fotografie sau în film este o chestie destul de delicată, mai ales în mediul nostru dogmatic. După părerea mea, consistenţa sau, mai bine zis, valenţa erotică într-o operă de artă, aici fotografie, se determină după gradul în care reuşeşti să o dezvăluieşti, nu s-o ascunzi. Să poţi arunca hainele minciunii şi, prin această încărcătură erotică expusă, să ridici un monument omului, indiferent de sex… Din acest considerent accept preponderent nudurile din fotografiile lui Helmut Newton, ale Bettinei Rheims, ale lui Jan Saudek, Roy Stuart… Aceşti artişti nu camuflează faţa sau anumite părţi ale corpului, ci le arată în toată amploarea, frumuseţea şi realitatea lor. Să ascunzi faţa de identificare printr-un joc gratuit de umbre şi lumini, să arăţi doar anumite linii ale corpului pe care doar tu, fotograful, le consideri artistice, să decapitezi un model mi se pare cel puţin incorect. Pentru mine, o astfel de abordare a erotismului este sterilă. Eu vreau să identific modelul, să mă întreb de unde vine, cum îl cheamă, câţi ani are, ce-l doare şi ce bucurii are, să-mi închipui o istorie a destinului lui, să mă îndrăgostesc de el, dacă vrei… Astfel apare empatia, compasiunea fără de care totul este amorf … Şi nu-mi pasă dacă modelul îi pare cuiva frumos sau nu. Eu îl accept ca pe o rudă a sufletului, ca pe o lume aparte.  Altminteri, am în faţă fotografia unui model impersonal, ucis de fotograf, un cadavru, şi peste câteva clipe nu mai manifest nici un interes…

Cu toate astea, se consideră că femeia dezgolită total nu mai prezintă interes. Dar din moment ce ascunzi ceva, rămâi o taină.

Acoperit ori dezgolit total, Omul, în genere, rămâne o mare taină. Haina, metaforic vorbind, este o minciună a corpului, iar minciuna este o valenţă negativă în orice domeniu. Eu cred că dacă dezgoleşti femeia pe jumătăţi, e ca şi cum ai prezenta-o ca pe o marfă, de vânzare. Îmbrăcată sau despuiată, femeia, ca şi bărbatul de altfel, e ca o fântână ameţitoare în care nu te saturi să priveşti, să cobori tot mai adânc, pipăind fiecare cută, fiecare piatră din nesfârşitul ei edicul. Hainele nu sunt în stare s-o ascundă, precum nici goliciunea nu-i poate trăda tainele ei. De aceea îmi plac Nudurile care au faţă, fără fard, au ochi, au alunele, pistrui, au o cicatrice, au un semn de la naştere. Vreau să văd semnul ăsta. Vreau să-i vad alunica pe care o vede amantul în noaptea de mare pasiune, ascunsă-n cuta cea mai intimă… Şi nu pentru a o cumpăra, pentru a o consuma ca unul care şi-a luat bilet la un film porno şi masturbează pe ultimul rând, ci pentru a mă umple de gingăşie şi de licoare erotică…

...Filmam cu Mihaela Strâmbeanu în ’88. Şi n-am vrut să-i fardez faţa sau să-i ascund vreo „imperfecţiune”.  Pentru mine Mihaela Strâmbeanu este frumoasă ca un talaz neîmblânzit şi orice haină ar jigni-o. Mă ierţi, Miha, că-ţi fac o declaraţie de dragoste atât de tardivă… eşti insuportabil de frumoasă cu firea ta insuportabilă, ca orice om, şi nu păpuşă-manechin… Apropo, dacă priveşti nudurile exotice, să zicem, africane, încadrate în natură, îţi dai seama cât sunt “de acolo”. Dar scoase din peisaj şi aduse, să zicem, la Paris, nu mai au aceeaşi vitalitate. Şi nu se clinteşte nimic în labirintul meu estetic sau sentimental atunci când un trup de abanos (Naomi Campbell) îşi toarnă un litru de lapte pe sâni ca să incite nu ştiu ce.

Dar e frumos?..

Nu ştiu dacă este frumos, dar speculaţie comercială este.  De multe ori, artistul intervine pe măsura ne-talentului său şi devine vulgar. Artistul are obligaţia să extragă din model drama umană, care conţine şi frumos, şi urât, şi adevăr. Dacă raţionezi „în oglindă”, e ca şi cum ai încerca să eliberezi dintr-o stâncă de marmoră, prin forme pe care le crezi tu perfecte, un chip dramatic… Ai văzut sculpturi neterminate în stâncă? „Părăsite” de Artist?... Când dintr-o stâncă apare doar un umăr, o trăsătură a unui chip uman, eu, cel care priveşte, am toată libertatea să-l modelez în imaginaţia mea. Aşa cum îl văd eu. În fotografia de nud este invers – modelul expus total este stânca…

Cum vă alegeţi modelele?

Este foarte greu să faci o fotografie de nud. Tragi cadru după cadru şi nimic nu apare. Eu cred aşa. Alţii nu ştiu – le dezbracă, le fotografiază, şi treaba-i gata… Trebuie să fii îndrăgostit de model. Nu mă uit dacă are picioare lungi, sâni voluminoşi sau coapse rotunde. Nu sunt o agenţie de pret-a-porter… Să fie interesante. Am încercat să lucrez cu fete frumoase, dar am renunţat, - nu s-a produs contactul. Nu e suficient să fii păpuşică. Trebuie să existe substanţă şi personalitate, pentru că lucrul ăsta se vede, înainte de toate. Trebuie să mă îndrăgosteşti de tine, tu, modelule...

Discuţiile de genul acesta pot dura la nesfârşit. Vlad Druck are o părere, alt artist are o părere diferită de a sa. Dar sunt convins că totul trebuie să se întâmple cu dragoste şi compasiune. În filmele cele mai „îndrăzneţe” din punct de vedere erotic, în care totul „se vede”,  dacă accentul este pus pe dramă şi dragoste, atunci nici pe departe nu miroase a porno. Spectatorul trăieşte drama, dar nu admiră giuvaierele şi performanţele partenerilor… De exemplu, în filmele lui Bigas Luna, Julio Medem sau Patrice Chereau actul sexual e prezent în toată amploarea lui, dar nici vorbă de pornografie – drama, pasiunea învinge şi copleşeşte.
      
Orice album de artă fotografică modernă poate provoca discuţii în contradictoriu. De exemplu, pentru unii, fotografiile lui Saudek sunt greţoase, cu femeile lui obeze şi urâte, mai cu seamă că utilizează culori de anilină, ceea ce face ca modelele să arate aproape cadaveric… Dar Saudek apelează la corpul uman în schimbare şi la spaţiul „încremenit în mucegai” pentru a exprima trecerea timpului şi nu doar de dragul erotismului sau pentru a epata. Pozele unuia dintre cei mai ne-ortodocşi fotografi, Roy Stuart, sau ale lui Vlastimil Kula sunt mai mult decât indecente, dar totodată sunt şi nişte expresii artistice, nişte căutări de formă, de dinamică în spaţiu. Modelele lui Kula sar în sus ca nişte copii zbânţuiţi, se tăvălesc în pat sau se scufundă în cada de baie, şi n-o fac ca să fie frumoase, ci animă un spaţiu, îl acceptă sau, din contra, îl neagă. „Nişte nebune”, zicem noi, dar privim nu doar la fundurile lor dezgolite, ci la întregul habitat, în care este prezent şi fotograful.  Roy Stuart e altceva. El porneşte de la estetica fotografiei erotice pentru vânzare, adică porno, şi încearcă s-o aducă înapoi, în spaţiul artistic. În albumul „The Fourth Body” Roy Stuart are un model şi o fotografie, după părerea mea, extrem de tristă şi de dramatică, care mă emoţionează mult. În DVD-ul anexat la album am vizionat mai apoi making-of-ul acestei şedinţe foto în care modelul, uitată de toţi, aşteptând să fie pusă la punct lumina în toată mocoşeala obişnuită de pe un platou de filmare, a uitat că este goală şi stă vulnerabilă, cu picioarele desfăcute, gândindu-se, probabil, la ale ei, şi, treptat, devine tot mai tristă… Deodată, am sesizat în privirea-i pustiită şi în goliciunea ei toată drama pe care o trăia. Şi nu mai observam nici sânii ei, nici vaginul ei, oferit ca o ofrandă sângerie ochiului crud al aparatului de fotografiat, ci mă uitam fascinat la braţele ei, după încheieturile cărora mi-am dat seamă că este dependentă de droguri… Şi parcă m-a copleşit o durere pentru frumuseţea şi tinereţea ei, pentru ziua ei de mâine... A devenit pentru mine una dintre cele mai zguduitoare imagini erotice.

Nu poţi să vii cu un calapod anchilozat, rigid, asupra valenţelor fotografiei erotice sau asupra viziunii unui fotograf de mare talent. Chiar dacă şochează aşa-zisa pudoare ortodoxă, cum a şocat Jan Saudek, evreul ceh, care a stat în închisoare pe vremea Cehoslovaciei comuniste. Dacă e să ne oprim doar la analiza goliciunii din lucrările lui, lăsând pentru altă dată fantasmele lui erotice, cel mai zguduitor este faptul că de-a lungul anilor, Jan Saudek are aceleaşi modele, imortalizate în tinereţe şi apoi readuse în faţa aparatului de fotografiat peste mulţi ani, astfel arătându-ne drama umană: Naşterea şi Îmbătrânirea. Moartea. Şi nu mă încumet să spun că modelele tinere erau frumoase, iar acum, îmbătrânite, sunt urâte… Trecute prin necazuri, trecute prin naşteri şi prin ani care au crestat pe corpurile lor amprente, ca pe nişte răbojuri. Una din lucrările lui Saudek reprezintă o fată cu forme exagerat de pline, care-şi acoperă faţa cu mâinile, se jenează de “ne-frumuseţea” ei. Dar este un „Omnia mea mecum porto”. Şi aici apare drama – şi drama nu atât a ei, cât a celor ca noi, contaminaţi de „frumosul searbăd” şi departe de adevăr. De fapt, nouă ar fi trebuit să ne fie ruşine pentru că am crezut că ea nu este frumoasă, venind în faţa goliciunii dramatice cu canoanele noastre sterile. Şi tot acolo, la Saudek, în pagina următoare, acelaşi model, parcă bănuind ipocrizia noastră, se întoarce ca un talaz cu fesele ei majestuoase, zvâcnindu-le ironic înspre noi, ca o expresie verbală fără urmă de sinchiseală, exact la fel cum făcea, ca să-i treacă supărarea, Mărioara lui Toader, cu jumătate de secol în urmă în grădina cu porumb de la Pociumbăuţi…

Victoria Cuşnir