Jurnal sportiv de călătorie suedeză

Invitația de a însoți FC Dacia în deplasare pentru meciul cu Kalmar FF, în orașul suedez cu același nume, a apărut spontan, într-o glumă. Am luat-o ca pe o provocare și am acceptat, chiar dacă nu sunt microbistă și nu fusesem la nici un meci de fotbal până atunci. În două zile, am explorat orașul Kalmar, am „furat” un pic din viața suedezilor, dar, cel mai important, i-am cunoscut pe fotbaliștii din FC Dacia și am devenit suporter al acestei echipe!

M-am pornit spre aeroport un pic mai devreme, ca nu cumva să ratez plecarea sau pe cei pe care trebuia să-i însoțesc. Odată ce am ajuns acolo, am înțeles că nu aveam cum să nu-mi dau seama de cine am nevoie – întreaga echipă purta uniforma albastră și genți de aceeași culoare, iar suporterii aveau tricouri galbene sau albastre cu sigla FC Dacia. Spre rușinea mea, nu cunoșteam pe nimeni – îi văzusem la TV pe unii dintre ei, dar nu le reținusem numele. Nici ei nu mă cunoșteau și, probabil, nici nu prea înțelegeau ce fac eu printre ei, pentru că se uitau cam lung la mine. Nedumeririle s-au spulberat după ce am făut cunoștință, iar băieții s-au dovedit a fi foarte comunicabili și prietenoși. În sala de așteptare, înainte de îmbarcare, am aflat prima și cea mai importantă regulă – interacțiunea cu fotbaliștii trebuie redusă la minim până la meci, pentru ca ei să se poată concentra asupra jocului. Este una dintre regulile stabilite de Igor Dobrovolschi, antrenorul principal al echipei, ale cărui principii nu se încalcă niciodată. Am avut posibilitatea, totuși, să-i observ și să-i analizez pe băieți de la o parte și să stau de vorbă cu ei după meci, în drum spre casă. 

La Kalmar am ajuns cu avionul (spre mirarea mea, deși este un oraș mic, are un aeroport propriu). Zborul a durat două ore, timp în care am aflat că nava în care zburam era nou-nouță, adusă în Moldova la 6 mai 2010 și era pilotată de însuși directorul companiei, Iulian Scorpan. Acest mic detaliu m-a făcut să mă simt în siguranță și onorată, oarecum. Era o cursă charter, așa că aveam tot avionul, cu 114 locuri, la dipoziția noastră. Eram 43 de persoane – 18 fotabliști, 7 membri ai echipei tehnice, reprezentanți din adminstrația clubului, ofițerul de presă și traducătorul (care m-au ajutat să înțeleg ce se întâmpla în jurul meu), câțiva jurnaliști și propietarul clubului, Adlan Shishkhanov, care se implică activ în toate activitățile clubului și îi însoțește pe fotaliști la toate meciurile și chiar la antrenamente. 

La aeroportul din Kalmar, unde am aterizat la 11.00 (12.00 ora Moldovei), cu o zi înainte de meci, am avut impresia că ne așteptau doar pe noi. Autocarul clubului Kalmar era deja acolo, așa că într-un sfert de oră eram la hotelul Brofastet – singurul în care erau suficiente locuri libere pentru a ne caza pe toți. După ce ne-am cazat și am luat masa, am avut câteva ore libere ca să facem cunoștință cu orașul. 

Suedezii, cel puțin cei din Kalmar, sunt foarte binevoitori și calmi, manierați și foarte amabili. Nu am văzut pe nimeni fumând în stradă și, deși orașul e situat pe malul mării, nu am văzut nici un bărbat fără tricou și nici o femeie doar în costum de baie. Toată lumea circulă pe biciclete, începând cu cei mai mici și terminând cu oamenii în vârstă, despre care nu ai fi crezut vreodată că ar risca să urce pe o bicicletă. Iar cei care au ales totuși să conducă un automobil, sunt foarte disciplinați – se opresc la câțiva metri de trecerea de pietoni dacă bănuiesc că vrei să traversezi, iar dacă viteza maximă permisă într-o zonă e de 50 km pe oră, ei vor circula cu 49. Ai impresia că nimeni nu se grăbește nicăieri. În două zile am făcut turul Kalmarului de trei ori și nu am auzit nici un claxon.

Orașul Kalmar, situat în sud-vestul Suediei, pe malul Mării Baltice, e consideat cel mai vechi oraș scandinavic, fondat în sec.11-12, pe lângă castelul cu același nume, devenit astăzi un simbol al orașului, una dintre cele mai importante atracții turistice din regiune și din întreaga țară. Deși Kalmar este un orășel destul de mic, cu peste 35 de mii de locuitori, are o mulțime de hoteluri (majoritatea pline în perioada estivală), o zonă centrală pietonală, aglomerată zi și noapte, și o echipă de fotbal, „Kalmar FF”, care împlinește 100 de ani de la fondare la 1 octombrie 2010. 

În seara primei zile am însoțit echipa Dacia pe stadionul Fredriksskans, la ultimul antrenament în ajunul meciului tur al manşei secunde preliminare din Europa League. Pentru că era prima mea experiență de acest gen, am fost cu ochii în patru și urechile ciulite. Timp de o oră cât a durat antrenamentul Igor Dobrovolski i-a supravegheat pe fotbaliști, iar membrii staff-ului tehnic i-au ajutat să exerseze. Lupii galbeni au început cu câteva exerciții de încălzire, pentru ca, peste 20 de minute, să înceapă munca adevărată – portarii Evghenii Matiughin şi Ghenadie Moşneaga au fost preluaţi de antrenorul Vaşile Coşelev, iar restul jucătorilor l-au urmat pe Alexandru Camaldinov, pentru o scurtă alergare. La un moment dat, echipa a format alte două echipe pentru o partidă de final de antrenament. 

Între timp, pe teren și-a făcut apariția un jurnalist sportiv, reprezentant al unuia dintre cele două cotidiene matinale din oraș. De la el am aflat că Kalmar FF nu face parte din cele mai populare echipe de fotbal din Suedia și, prin urmare, nu are foarte mulți fani. De aici și interesul redus al presei față de acest meci, și lipsa unei transmisiuni în direct la vreun post de TV. Se pare că adversara „Daciei” s-a impus în lumea fotbalului suedez abia la începutul anilor '70, cucerind două Cupe ale ţării, iar mai apoi şi medaliile de argint ale Campionatului. Acum doi ani, Kalmar FF a cucerit titlul Campionatului, a participat în Cupa şi Supercupa ţării, şi a mai adăugat în palmares victoria turneului de iarnă Cupa La Manga. După acest succes, 7 jucători cheie au părăsit clubul, urmând tradiția suedeză conform căreia cei mai buni jucători pleacă în Campionatele mai puternice ale Danemarcii, Olandei şi altor țări după ce și-au ajutat propria echipă. Banii câștigați după aceste transferuri au fost investiți în construirea unui nou stadion, situat la 10 km de orașul Kalmar, cu o capacitate de 12 000 de locuri, care va fi inaugurat în primăvara lui 2011.

În ziua meciului, pe fotbaliști i-am văzut numai la masă. În programul lor era inclusă doar odihna și masajul – pregătirea pentru meci. Nu știu cum se simțeau ei, dar eu chiar aveam emoții. Aveam un tricou galben și un chipiu albastru, ambele cu simbolurile echipei imprimate pe ele. Mă aștepta un meci adevărat, primul din viața mea, și vroiam să meargă totul bine. Știam că echipa adversară, pe parcursul ultimului an, câștigase 9 meciuri şi reuşise 3 remize. Nu știam exact ce înseamnă asta, dar îmi dădeam seama că e o echipă puternică. M-am convins de asta în aceeași seară.

Pregătirile pentru meci au început pe la 17.00, când ne-am adunat la autocar, cu tot cu bagaje. Încă o regulă – la meci, cu autocarul se deplasează doar jucătorii, iar ceilalți îi ajung din urmă la teren. Noroc că stadionul era la 15 minute de mers de la hotelul în care ne-am cazat! La meci, am preferat să stau alături de fani, și nu în tribuna pentru jurnaliști – așa puteam să mă implic și să simt pe deplin euforia susținătorilor. Fotbaliștii din ambele echipe au ieșit pe teren să se „încălzească”, arbitrii cehi se pregăteau și ei pentru meci, fanii suedezi umpleau încetul cu încetul tribunele, iar ofițerii de ordine se asigurau că nimeni nu încalcă regulile de conduită. Meciul a început exact la 19.30 și ne-a ținut cu sufletul la gură aproape două ore. Mi-am dat seama că să te uiți la un meci pe teren e cu totul altceva decât să-l urmărești la TV, iar dacă îi și cunoști personal pe „nebunii” care aleargă după minge, senzațiile sunt mult mai puternice. De fiecare dată când se apropiau adversarii cu mingea de poarta lupilor, aveam impresia că îmi sare inima din piept și mi s-a scurs tot sângele din vene, iar când atacau ai noștri, îmi venea să ies și eu acolo pe teren, să-i ajut cu ceva. Am rămas totuși pe loc, dar i-am susținut foarte activ și gălăgios, deși nu îmi puteam da seama dacă strigam suficient de tare ca să fim auziți de pe teren. Suporterii suedezi, pe de altă parte, nu au fost prea activi – mă așteptam la mai multă „gălăgie” din partea lor, dat fiind faptul că noi eram doar vreo 10 fani, iar ei erau câteva mii. Mi s-a părut un meci dificil, în care adversarii au atacat foarte activ și agresiv, iar portarul Evghenii Matiughin a scos câteva mingi foarte periculoase. M-am convins că are talent băiatul și chiar face o treabă foarte bună, mă mir că încă nu l-a cumpărat nici o altă echipă din străinătate. Când arbitrii au fluierat finalul meciului, am răsuflat ușurați – 0:0 era un scor foarte bun, de care eu una eram mândră, dar care nu le-a plăcut deloc suedezilor.

A urmat conferința de presă, la care jurnaliștii au fost pasivi și nu au acordat nici o întrebare nimănui. Ne-am adunat la autocar, am făcut poze de grup, i-am felicitat pe antrenori, pe proprietar și pe fotbaliști, care erau mulțumiți, dar nu fericiți - și-ar fi dorit, totuși, o victorie! Drumul spre aerport a fost și mai scurt decât la sosire. Cele două ore de zbor în drum spre casă le-am petrecut în compania fotbaliștilor – după meci aveam voie să interacționez cu ei, așa că m-am folosit de moment. Am fost aproape șocată să aflu că o bună parte din ei sunt căsătoriți și au copii, contrat „tradiției” fotbaliștilor străini, care nu se prea grăbesc la însurat. Am reușit să schimb câteva vorbe și cu Adlan, proprietarul clubului, care ea mulțumit de rezultat. Mi-a mărturisit că fotbalul i-a plăcut dintotdeauna, dar a trebuit să renunțe la o carieră de fotbalist în favoarea studiilor superioare la insistența părinților. Acum, pe lângă bani, investește și mult suflet în dezvoltarea FC Dacia și vrea ca aceasta să devină campioana Moldovei cât mai curând. După încheierea ultimei ediții a campionatului național, FC Dacia a achiziționat șapte jucători noi – trei din Georgia, un ucrainean care a jucat ultimii doi ani la o altă echipă din Moldova și trei moldoveni de la alte echipe. Băieții au recunoscut că, din partea clubului, au tot ce le trebuie – sunt bine remunerați, bine tratați, au parte de bonusuri și cadouri, iar pentru a-i motiva și mai mult, Adlan le-a promis că cel mai bun jucător al acestui sezon va primi un automobil!

La aeroportul din Chișinău am ajuns după miezul nopții, iar lupii galbeni au fost întâmpinați de fani cu aplauze. A doua zi, când eu urma să dorm pe săturate, fotbaliștii FC Dacia aveau antrenament. Nu prea au avut timp să se relaxeze – îi așteaptă un meci decisiv, returul cu Kalmar FF, care se joacă la Chișinău astăzi (22 iulie). Se zice că echipa Kalmar joacă mai bine în deplasare decât acasă, așa că lupii galbeni vor avea nevoie de toată susținerea fanilor. După două zile petrecute între fotbaliști, am prins gustul și am devenit „un pic de” microbistă și susținătoare a echipei „Dacia Chișinău”. Așa că ne vedem la meci!