Chişinăul în 1941 a fost aruncat în aer de echipa de comandos condusă de căpitanul de la NKVD, Muhin. Autorităţile române au încercat să restabilească anumite clădiri, dar pe timp de război acest lucru era greu de efectuat. După război autorităţile sovietice au recurs la ajutorul academicianului Alexei Şciusev, care era originar din Chişinău şi dorea foarte mult ca acest oraş să devină „Palmira Sudică”. În această fotografie sunt prezentaţi acei care au dat capitalei Moldovei o nouă imagine, A. V. Şciusev şi colegii săi arhitecţi care se ocupau de reproiectarea Chişinăului după război. Chişinău, 1947.

Liceul „Alexandru Donici” din Chişinău era considerat o instituţie care susţinea copiii din familiile mai puţin asigurate material, dar care dădeau dovadă de capacităţi. Spre exemplu, în acest liceu a învăţat celebrul medic, academician Grigore Benetato şi tot aici şi-a făcut studiile academicianul Nicolae Corlăteanu şi această listă poate fi mult prea lungă. Până la dispariţia sa în 1938, liceul a fost condus de macedoneanul Leon T. Boga (rândul doi, în stânga preotului), iar alături de el stă venerabilul istoric Nicolae Popovschi, neîntrecut cronicar al istoriei bisericii basarabene. În imagine, generaţia anului 1938.

Maria Oscar Iliaşenco a fost una dintre cele mai frumoase femei ale Basarabiei. Bunica ei a fost frumoasa Marioliţa Ralli, căsătorită cu ofiţerul F. Meterkampf, cu care a avut o viaţă nefericită. La rândul lui, fiul ei Oscar s-a căsătorit cu Pulheria Constantin Kazimir (1837-1922), dintr-o familie cu mari tradiţii nobiliare şi averi impunătoare. Şi în această familie s-a născut Maria.

În Chişinău pe str. Şciusev, 77 se află Muzeul Alexei Şciusev. În salonul acestei case, în 1947, sculptorul Lazăr Dubinovschi a lucrat la portretul-bust al lui Alexei Şciusev. Imaginea fotografică ne-a păstrat acest moment uncial.

Oraşul Chişinău în toate timpurile a avut familii deosebite, remarcate nu prin averi, ci prin frumuseţea membrilor săi, prin generaţiile care se schimbau, iar marele lor tezaur – demnitatea – rămânea intangibilă. Familia Mani-Jelescu este şi astăzi prezentă în Chişinău prin descendenţii ei care au ajuns profesori universitari, artişti, savanţi ş.a. Dar toţi ei sunt mândri de originea lor, de rădăcina nepieritoare a neamului. Anul 1917.

Bucureştean, poetul Alexandru Robot a fost ademenit să vină la Chişinău de către alt bucureştean, publicistul Al.Terziman. Ambii au avut o soartă vitregă, la 28 iunie 1940 au rămas în Basarabia şi au murit în scurtă vreme. Autorul romanului „Miuzic-hal” în 1941, apărând Odesa, iar Al. Terziman, mare propagandist al realizărilor sovietice, în GULAG. În această poză, executată în 1937, poetul a fost surprins alături de soţia sa care a decedat în anii ‘90 ai secolului XX.

Toţi îşi amintesc de Partidul Agrar din Moldova care prin anii ‘90 luase aproape 80% la alegerile parlamentare şi tot el la alegerile următoare a atins cota de doar 4%. Dar puţini sunt acei care ştiu că, de fapt, în perioada interbelică a existat un partid similar care se numea Uniunea Agrară şi, în Basarabia, era condus de fostul comisar al Guvernului Provizoriu, fostul membru al Sfatului Ţării, un mare proprietar de la Teleşeu, Orhei, Vladimir Cristi. În fotografia realizată la 12 ianuarie 1936 este fixată pentru istorie conducerea de vârf a acestui partid, filiala Basarabia. Al treilea din stânga, rândul întâi, preşedintele acestei filiale, Vladimir Cristi.

Cunoaşte şi mic, şi mare monumentul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt din centrul capitalei, dar puţini ştiu cum a fost concepută această operă simbol. O poză inedită din anul 1926 ni-l prezintă pe marele sculptor Alexandru Plămădeală pe schele (în pălărie), în incinta şcolii de pe str. Tighina, azi Comisariatul General de Poliţie din Chişinău.

Anastasia Dicescu (născută la 27 februarie 1887, în comuna Găleşti, judeţul Orhei, Basarabia, a decedat în anul 1945, în comuna Bucerdea Grânoasa, din apropierea Blajului, judeţul Alba, necăsătorită şi nelăsând urmaşi), artistă lirică de excepţie. A concertat pe scena Operei Române din Cluj, în perioada 1919–1924. Studii de canto la Petersburg şi apoi la Roma. Anastasia Dicescu, în fruntea unui grup de iniţiativă, pune bazele „Socie-tăţii Muzicale Române” din Basarabia, la Chişinău, în anul 1918 deţinând funcţia de preşedinte până în anul 1940, când este nevoită să se refugieze.După o intensă activitate artistică, organizatorică şi pedagogică pentru propăşirea artei muzicale româneşti, Anastasia Dicescu se stinge din viaţă, măcinată de tuberculoză, asemenea Traviatei, în anul 1945. Ea însă a debutat în 1908 şi fotografia inedită reprezintă o confirmare certă. În imagine (de la stânga la dreapta): Anghel Iaşcinschi, Anastasia Dicescu, Lidia Hâncu, Natalia Dicescu, iar bărbatul din stânga este necunoscut.

Tineretul Chişinăului interbelic avea o preferinţă deosebită pentru reprezentările teatrale. Basarabia era punctul terminus pentru teatrele ruseşti emigrate în apus, precum şi pentru alte trupe teatrale, care organizau turnee prin România. Evident că actorii şi actriţele erau idolii acelor timpuri. În această poză s-au întâlnit: Zing L. (ceh), rusoaica Tişleakova (pe scaun) şi fiica Nadejdei Terleţchi – Tamara (în picioare). Fotografie de la finele anilor ’20.

O nouă generaţie intra în viaţă. Sunt absolvenţii celui mai prestigios liceu din Basarabia B.P.Hasdeu, al cărui edificiu astăzi aparţine Muzeului Naţional de Istorie şi Arheologie. În această grupă de absolvenţi există o personalitate proeminentă pentru două epoci. În ultimul rând, al doilea din dreapta, e viitorul poet, viitorul ministru, viitorul conducător al Uniunii Scriitorilor din RSSM, Emilian Bucov. El încă n-a tipărit primele plachete de versuri, scrise într-o cheie maiakovskiană, încă n-a tradus din opera lui Ilf şi Petrov, dar, după felul lui solid de a fi, promite multe. Toate se vor întâmpla mai târziu. Aici suntem în anul 1931.

Elita basarabeană pe tot parcursul sec. XIX a fost formată în majoritatea ei de preoţi. În această poză istoria a fixat pentru eternitate familia viitorului preot Alexandru Baltaga (14.IV.1861, comuna Lozova, judeţul Lăpuşna — 7.VIII.1941, în spitalul regional din Kazan, în urma terorii N.K.V.D-iste.). A făcut studii la Seminarul Teologic din Chişinău, promoţia 1883. A fost preşedinte al Congresului Eparhial în mai multe rânduri. Adunarea Eparhială a Mitropoliei Basarabiei din octombrie 1995 a propus cercetarea vieţii sale pentru canonizare, iar noi avem şansa să-l vedem în copilăria lui, în mijlocul familiei.

Poeta şi traducătoarea Olga Cruşevan şi Serghei Lazo, eroul războiului civil, erau rude. Jurnalul lui Serghei Lazo conţine diverse informaţii şi fragmente din bogata lor corespondenţă. Dar viaţa la moşia Pistrueni era măsurată nu numai în numărul cărţilor citite, dar şi în orele de distracţie petrecute împreună. O oră de călărie era un ritual în orarul zilnic al nobililor basarabeni.

Familia Cheşcu în Basarabia a avut două ramificări: o ramură a dat o regină – pe Natalia Cheşcu, regina Serbiei; o altă ramură a dat funcţionari, gospodari şi oameni care şi-au dus cuminte înainte destinul neamului.Această poză, executată în 1934, prezintă o nuntă basarabeană a lui Alexei şi a Stepanidei Cheşcu din satul Zberoaia (actualul raion Nisporeni). După atmosfera acestei imagini, după chipurile oamenilor, putem judeca despre viaţa basarabenilor în perioada interbelică. Exista cultură, existau tradiţii, exista o speranţă în viitor…

Fotografia aceasta poartă toate însemnele epocii. A fost tăiată în formă de pentagon din cauză că posesorii ei n-au dorit ca anumite persoane să fie recunoscute de serviciile secrete ale Imperiului Sovietic NKVD. În centrul pozei se află un rege al scenei Vasile Vronschi (? – 1952), care, împreună cu teatrul său, a activat în Basarabia interbelică. A fost arestat şi a murit în Gulag. În istoria teatrului moldovenesc paginile scrise de actorul Vronschi vor rămâne ca o confirmare a unei mari colaborări dintre actorii locali şi cei aduşi la Chişinău de valurile vieţii… Poza a fost executată înainte de război şi s-a păstrat în arhiva familiei Terleţchi.

Poetul Ion Buzdugan (1889 – 1967) e cunoscut în literatură ca autorul a câtorva culegeri importante: Miresme din stepă (1922), Cântece din Basarabia (1928), Ţara mea (1928), Metanii de luceferi (1942), ş. a., dar numele său a rămas celebru prin faptul că fiind secretarul Sfatului Ţării, primului parlament al Basarabiei, a semnat alături de Ion Inculeţ şi Pan Halippa Actul Unirii Basarabiei cu România. Această poză inedită ne-a parvenit din arhiva unei mătuşi a lui Ion Buzdugan, locuitoare în satul Parcova, r-nul Edineţ.

Deşi s-a scris mult despre nobilii basarabeni şi chiar există o carte în două volume a lui Gheorghe Bezviconi „Boierimea basarabeană dintre Prut şi Nistru”, tipărită la Bucureşti (1940-1943), totuşi, de fiecare dată, relaţia dintre aceşti nobili ne produce o senzaţie de uimire. Cine şi-ar fi putut imagina că urmaşii celui de-al doilea guvernator al Basarabiei, Harting, se vor împrieteni cu urmaşii lui Egor Râşcanu-Derojinschi, unul dintre foştii mareşali ai nobilimii basarabene? Dar această poză, executată la sfârşitul sec. XIX, este o dovadă certă a acestei înrudiri. În imagine: Alexandra Egor Râşcanu-Derojinschi (?), Alexandra Carl. Harting, Maria Egor Râşcanu-Derojinschi (Burskaia), Al. Egor Râşcanu-Derojinschi, Constantin Carl. Harting, (?), Vl. Eg. Râşcanu-Derojinschi.

Pe această autoare istoria literaturii a trecut-o demult în capitolul anonimilor. Noi, însă, avem două motive s-o reabilităm. În primul rând, ea a făcut parte din neamul Eliat, care a dat Basarabiei ingineri şi bancheri de frunte, iar numele ei literar T. Lind se întâlneşte în multe publicaţii de până la 1917. Numele ei adevărat este Tatiana Lind, căsătorită cu Vasile Eliat. Foto de la începutul sec. XX.

Fiecare epocă este remarcabilă, în primul rând, prin tradiţie şi prin detaliile pe care le aduce. O familie al cărei nume este necunoscut, din Chişinău. Însă detaliile ne permit să citim: favoriţii bărbatului demonstrează că este un funcţionar de stat, iar coafura îngrijită a doamnei o defineşte drept o reprezentantă din elita aristocratică. O idilă de familie la sfârşitul sec. XIX.

Basarabia a dat doi mareşali: Alexandru Averescu (1859-1938), erou în primul război mondial şi Semion Timoşenco (1895-1970), strateg militar în cel de-al doilea război mondial. Primul mareşal a activat în armata română, al doilea - în armata sovietică. Primul a făcut cariera militară apărându-şi patria, al doilea s-a remarcat îndeosebi la ocuparea teritoriilor străine. Şi totuşi Al. Averescu a fost nu numai militar, a fost Prim-Ministru al României, a fost un publicist înfocat şi un memorialist fin. Şi, dacă în tinereţe a scris mai multe manuale de strategie şi tactică militară, spre apusul vieţii s-a aplecat mai mult asupra paginii de literatură. În această poză se vede toată splendoarea mareşalului Averescu.

Ne-am obişnuit să-i judecăm pe oamenii politici după faptele lor, să absolutizăm viaţa lor până acolo că la un moment dat uităm că şi ei sunt oameni, au familii, au preocupări banale şi vise personale. Fotograful l-a surprins pe distinsul om politic Dimitrie Bogos jucându-se cu nepoţica. Un cadru intim de familie şi multă nobleţe sufletească…

Actorul Misail Chiriţă este fratele lui Nicolae Chiriţă şi fiul preotului Istrate Chiriţă din Pituşca, Călăraşi, împuşcat de NKVD chiar în faţa bisericii din sat în iunie 1941. Misail a mers în refugiu, a făcut studii de teatru la Bucureşti şi a ajuns unul dintre cei mai reprezentativi artişti ai teatrului şi cinematografiei româneşti. În această poză este surprinsă o secvenţă din spectacolul „Moş Ion Roată şi Unirea”, în rolul central fiind actorul Misail Chiriţă. Doi fraţi, două ţări, două destine.

Preotul Nicolae Chiriţă n-a plecat din Basarabia în 1944, preferând să rămână cu oamenii din eparhia sa. În 1946 a fost arestat, judecat pentru activitate antisovietică şi trimis pentru zece ani în Gulagul siberian, unde s-a pierdut fără urmă. În actul de reabilitare semnat în 1994 aşa şi scrie „Reabilitat, dar despre soarta lui nimic nu se cunoaşte”. Fotografia prezintă familia preotului Nicolae: soţia Valentina şi fiica Agnesa într-o paşnică zi de până la anul 1940.

Familia Luţcan a fost înrudită cu familia Halippa care a dat doi oameni deosebiţi, Pan Halippa, marele om politic şi Ion Halippa - marele savant basarabean. Sora lor, Xenia a fost căsătorită cu preotul Luţcan şi în familia lor s-au născut trei scriitori, poetul-preot Antonie Luţcan; poetul şi criticul literar Vasile Luţcan şi prozatoarea Ana Leahu-Luţcan. Toţi ei şi-au găsit refugiu în 1944 în România. Această poză executată în 1977, este una ce reprezintă o familie de intelectuali basarabeni, de creatori, măcinată de dorul de casă.

În istoria noastră un loc aparte îl ocupă familiile care au dat mari personalităţi în diverse domenii. Este ca un punct de reper pentru acei savanţi care caută sensul apariţiei dinastiilor familiare. La Bălţi, familia Vrabie a reuşit să dea o poetă de talie naţională, doi primari, ofiţeri şi să lase un nume bun în memoria contemporanilor. Secretul dinastiilor rezidă în prietenia familiei în sine. Familia este un mare potenţial genetic, moral, spiritual şi pedagogic.

Jandarmii sunt în toate ţările europene figurile cele mai controversate. Pentru unii ei sunt asupritori de drepturi, pentru alţii - veghetori la libertăţile cetăţeanului. Basarabia n-a fost o excepţie. Şcoala de jandarmi pregătea cadre pentru toată România. Soroceanul Gh. Gherasim a fost încorporat în trupele de jandarmi şi pe această imagine îl găsim în rândul 3, al patrulea din dreapta.

Liceul „A. Donici”, fostul liceu nr. 3 de băieţi, şcoala cea mai accesibilă pentru tinerii proveniţi din familii cu venituri modeste, dar tot ea o şcoală veritabilă de mari talente. La formarea lor vegheau neobosit personalităţi notorii, cum ar fi directorul Leon T. Boga (rândul 2, în stânga preotului), Nicolae Popovschi (în stânga lui L. T. Boga) ş. a. Aşa se formau elitele de odinioară, din aliajul dintre profesori şi discipoli. Imagine din anii 30 ai sec. XX.

Samson Flexor, originar din Soroca, a învăţat la Paris şi a fost unul dintre corifeii artei abstracte în Brazilia. În septembrie 2007, când s-au împlinit o sută de ani de la naştere, o sută de lucrări din opera lui au poposit la Chişinău în cadrul unei expoziţii itinerante şi pentru prima oară amatorii de artă din R. Modova au făcut cunoştinţă cu lucrările acestui clasic modern, care în poză este surprins în perioada studiilor pariziene.

Şcoala Normală din Cetatea Albă a fost o pepinieră de cadre pedagogice naţionale, de care avea mare nevoie şcoala basarabeană. Un grup de studenţi ai acestei şcoli au pozat la 17 martie 1929, nebănuind atunci că portul lor şi felul de a fi va deveni istorie.

Dacă cineva îşi imaginează că odinioară toată viaţa intelectuală avea o anumită animaţie doar în Chişinău greşeşte amarnic. Drept dovadă aceste poze descoperite în arhiva unui originar din Soroca. Pedagogii din şcolile judeţului aveau revista lor „Solidaritatea”, aveau cercul lor pedagogic şi erau de o solidaritate de invidiat. Generaţiile erau compatibile între ele şi aceasta era garanţia unui sistem de învăţământ temeinic şi cu respectarea sfântă a tradiţiei.

Dacă doreşti cu tot dinadinsul să cunoşti viitorul unei naţiuni trebuie să urmăreşti atent ce preocupări au tinerii. Ei sunt cel mai sigur indicator al viitorului. Tinerii aceştia nu bănuiau ce încercări grele îi aşteptă în viitor: retragere peste Prut, război, evacuare, foamete, deportări. dar în faţa fotografului ei au adus atributele fireşti timpului: un patefon, adică muzică şi dans, sifoanele, adică băutura era pură, nu vin, nu votcă, nu şampanie, bicicleta, adică sportul preferat. Şi vreau să spun că dincolo de încercările prin care au trecut ei s-au realizat ca personalităţi. Au devenit pedagogi, arhitecţi, medici, ingineri. O generaţie care a luptat pentru sine, dar care s-a şi realizat.

Anul 1914 aducea cu sine un război, care a schimbat configuraţia geopolitică a Europei şi, implicit, destinele Basarabiei. Perioada 1914-1918 s-a făcut remarcată în interfluviul Nistru-Prut prin apariţia unei elite militare basarabene. Casian Grigoraş din Clişcăuţi (jud. Soroca) termină Şcoala de subofiţeri, după care, în 1917, este ales preşedinte al Comitetului ostăşesc din acelaşi judeţ. A participat la fondarea Sfatului Ţării, la implementarea reformei agrare şi a fost o personalitate de referinţă în nordul Basarabiei. Imaginea foto datează din 1916. Primul din dreapta, Casian Grigoraş.

Reforma agrară de la 1918 din Basarabia a dat naştere clasei de mijloc - visul şi speranţa tuturor liberalilor din lume. Fiecare familie de ţăran a primit mai mult de 6 hectare. de pămînt şi treptat au reuşit să-şi înjghebe gospodării frumoase, să procure cai de rasă şi, ceea ce este mai important, să pună de-o parte bani ca odraslele lor să poată face carte. Modelul tipic al unei asemenea familii din jud. Soroca a fost surprins de un fotograf anonim, care ne-a lăsat un tablou veritabil, comparabil doar cu „Istoria unei vieţi” de Mihai Grecu.

Chişinăul de odinioară (începutul sec. XX) era un oraş provincial, în care automobilele erau un mare lux. E cunoscut faptul că primul parlament al Basarabiei, Sfatul Ţării, dispunea doar de două limuzine. În perioada interbelică, însă, pe străzile oraşului circulau în voie Ford-uri, Mercedes-uri şi alte tipuri de maşini la modă. Salariile funcţionarilor erau atît de mari, încît aceştia îşi puteau permite orice model de autoturism. Drept dovadă - această poză de familie cu automobilul surprinsă la o intersecţie încă nepăzită de către agenţii de circulaţie.

Această poză ne prezintă plenar fashion-ul anilor ’30. Basarabenii preferau hainele de croială pariziană, uniformele Partidului Straja Ţării sau cele militare. În anii din ajunul celui de-al doilea război mondial haina de croială militară era la modă în toată Europa. Ar fi bine să avem la Chişinău un muzeu al vestimentaţiei, fiindcă anii se trec, moda se schimbă - moda revine şi noi am putea să cunoaştem mai altfel tinereţea buneilor prin portul pe care l-au preferat la vremea lor.

Pe str. Teatrală, 4 (Chişinău) puteai, pînă mai ieri, vedea o casă modestă, dar relativ îngrijită, care a aparţinut primei femei avocat din Basarabia, Eugenia Cruşevan (1889, Făleşti-1976, Timişoara). În 1919 obţine licenţa de avocat. Şi-a onorat cu multă demnitate profesia. După 1940 a îndurat marile chinuri ale refugiului, dar n-a cedat. A rămas şi Om şi Avocat.

Biografia Miliţei Petraşcu, originară din Chişinău (1892- 1976)) nu este o curgere lentă a unui fluviu mare, pare mai degrabă să fie o veritabilă punte între tradiţie şi inovaţie. Prima manifestare artistică importantă la care a participat a fost expoziţia artiştilor independenţi din Paris, ediţia 1919, unde a expus un Bust. Această lucrare a fost cartea de vizită care i-a permis să devină eleva lui Brâncuşi. Mărturisea mai tîrziu: „Am cunoscut floarea vieţii artistice europene din primele două decenii ale acestui secol – sculptori, pictori, poeţi, romancieri, compozitori, interpreţi, actori... Aşa cum am spus-o de mai multe ori, m-am aflat în apropierea lui Rodin şi Matisse, a lui Bourdelle şi Brâncuşi, Marinetti şi Rodiquet, Şaleapin şi R. Delaunay, Modigliani şi Ehrenburg şi m-am bucurat îndeaproape de preţuirea lui Brâncuşi, Marinetti sau Şaleapin – ca să nu spun decît două-trei nume…” Miliţa Petraşcu a expus în Germania, Italia, Austria, Olanda, Anglia, Franţa, ex-URSS etc. Este autoarea unor compoziţii de proporţii, cum sînt Fîntîna Mioriţa din Bucureşti, monumentul Ecaterina Teodoroiu de la Tîrgu-Jiu şi a unei impresionante galerii de portrete sculpturale ale marilor personalităţi: C. Brâncuşi, G. Enescu, L. Rebreanu, M. Sadoveanu, O. Goga, I. Creangă etc. Criticul de artă Hristian Zerlos a definit-o magistral: Cea mai înzestrată femeie – sculptor al erei noastre. Poza pe care o publicăm este inedită.

În ziua de 1 iunie 1936 marele patriot Ion Pelivan, supranumit părintele naţionaliştilor basarabeni şi-a serbat jubileul de 60 de ani, alături de colegii de generaţie. În incinta fostului palat al Sfatului Ţării (actuala clădire a Academiei de Artă, Teatru şi Muzică, str. Mateevici) a avut loc şedinţa festivă cu participarea tuturor somităţilor locale şi a oaspeţilor de peste Prut. În centru, cu potcap alb, e Mitropolitul Gurie Grosu, iar în dreapta lui - Ion Pelivan.

Această poză am găsit-o în arhiva de familie a Tatianei Bezviconi. În poză sînt prezente două generaţii ale familiei Pavlovschi, bunica şi nepoţii. Nepoţii, verişorii Tatianei, au deja profesiile alese, unul va fi ofiţer de marină, altul - ofiţer terestru, iar al treilea - student, liberal la înfăţişare, la sigur că va face parte din elita intelectuală. Pînă la revoluţia din martie 1917 mai sînt cîţiva ani şi nimeni dintre ei nu bănuieşte ce surprize le pregăteşte viitorul. Ofiţerii se vor pierde care în războiul civil, care - în refugiu, iar intelectualii vor fi măcinaţi în moara GULAG-lui.

Nimic mai frumos ca tinereţea clasicilor. În acel an 1921 la Şcoala de Belle Arte din Chişinău s-au întîlnit tinerii artişti plastici: Alexandru Plămădeală (primul din stînga), venit din Petrograd, Gheorghe Pojedaev (cu fular), din Moscova, August Baillayre (primul din dreapta), sosit din Grenoble (Franţa) şi discipolii Iurie Bronştein, Lidia Luzanovschi şi Olga Hrîşanovschi. Toţi împreună participaseră la pregătirea vernisajului expoziţiei graficianului Gheorghe Pojedaev care pleca pentru totdeauna în Egipt. Pînă la noi au ajuns doar trei poze care au imortalizat acel eveniment. Una dintre ele o şi prezentăm.