Jandarmii sunt în toate ţările europene figurile cele mai controversate. Pentru unii ei sunt asupritori de drepturi, pentru alţii - veghetori la libertăţile cetăţeanului. Basarabia n-a fost o excepţie. Şcoala de jandarmi pregătea cadre pentru toată România. Soroceanul Gh. Gherasim a fost încorporat în trupele de jandarmi şi pe această imagine îl găsim în rândul 3, al patrulea din dreapta.

Liceul „A. Donici”, fostul liceu nr. 3 de băieţi, şcoala cea mai accesibilă pentru tinerii proveniţi din familii cu venituri modeste, dar tot ea o şcoală veritabilă de mari talente. La formarea lor vegheau neobosit personalităţi notorii, cum ar fi directorul Leon T. Boga (rândul 2, în stânga preotului), Nicolae Popovschi (în stânga lui L. T. Boga) ş. a. Aşa se formau elitele de odinioară, din aliajul dintre profesori şi discipoli. Imagine din anii 30 ai sec. XX.

Samson Flexor, originar din Soroca, a învăţat la Paris şi a fost unul dintre corifeii artei abstracte în Brazilia. În septembrie 2007, când s-au împlinit o sută de ani de la naştere, o sută de lucrări din opera lui au poposit la Chişinău în cadrul unei expoziţii itinerante şi pentru prima oară amatorii de artă din R. Modova au făcut cunoştinţă cu lucrările acestui clasic modern, care în poză este surprins în perioada studiilor pariziene.

Şcoala Normală din Cetatea Albă a fost o pepinieră de cadre pedagogice naţionale, de care avea mare nevoie şcoala basarabeană. Un grup de studenţi ai acestei şcoli au pozat la 17 martie 1929, nebănuind atunci că portul lor şi felul de a fi va deveni istorie.

Dacă cineva îşi imaginează că odinioară toată viaţa intelectuală avea o anumită animaţie doar în Chişinău greşeşte amarnic. Drept dovadă aceste poze descoperite în arhiva unui originar din Soroca. Pedagogii din şcolile judeţului aveau revista lor „Solidaritatea”, aveau cercul lor pedagogic şi erau de o solidaritate de invidiat. Generaţiile erau compatibile între ele şi aceasta era garanţia unui sistem de învăţământ temeinic şi cu respectarea sfântă a tradiţiei.

Dacă doreşti cu tot dinadinsul să cunoşti viitorul unei naţiuni trebuie să urmăreşti atent ce preocupări au tinerii. Ei sunt cel mai sigur indicator al viitorului. Tinerii aceştia nu bănuiau ce încercări grele îi aşteptă în viitor: retragere peste Prut, război, evacuare, foamete, deportări. dar în faţa fotografului ei au adus atributele fireşti timpului: un patefon, adică muzică şi dans, sifoanele, adică băutura era pură, nu vin, nu votcă, nu şampanie, bicicleta, adică sportul preferat. Şi vreau să spun că dincolo de încercările prin care au trecut ei s-au realizat ca personalităţi. Au devenit pedagogi, arhitecţi, medici, ingineri. O generaţie care a luptat pentru sine, dar care s-a şi realizat.

Anul 1914 aducea cu sine un război, care a schimbat configuraţia geopolitică a Europei şi, implicit, destinele Basarabiei. Perioada 1914-1918 s-a făcut remarcată în interfluviul Nistru-Prut prin apariţia unei elite militare basarabene. Casian Grigoraş din Clişcăuţi (jud. Soroca) termină Şcoala de subofiţeri, după care, în 1917, este ales preşedinte al Comitetului ostăşesc din acelaşi judeţ. A participat la fondarea Sfatului Ţării, la implementarea reformei agrare şi a fost o personalitate de referinţă în nordul Basarabiei. Imaginea foto datează din 1916. Primul din dreapta, Casian Grigoraş.

Reforma agrară de la 1918 din Basarabia a dat naştere clasei de mijloc - visul şi speranţa tuturor liberalilor din lume. Fiecare familie de ţăran a primit mai mult de 6 hectare. de pămînt şi treptat au reuşit să-şi înjghebe gospodării frumoase, să procure cai de rasă şi, ceea ce este mai important, să pună de-o parte bani ca odraslele lor să poată face carte. Modelul tipic al unei asemenea familii din jud. Soroca a fost surprins de un fotograf anonim, care ne-a lăsat un tablou veritabil, comparabil doar cu „Istoria unei vieţi” de Mihai Grecu.

Chişinăul de odinioară (începutul sec. XX) era un oraş provincial, în care automobilele erau un mare lux. E cunoscut faptul că primul parlament al Basarabiei, Sfatul Ţării, dispunea doar de două limuzine. În perioada interbelică, însă, pe străzile oraşului circulau în voie Ford-uri, Mercedes-uri şi alte tipuri de maşini la modă. Salariile funcţionarilor erau atît de mari, încît aceştia îşi puteau permite orice model de autoturism. Drept dovadă - această poză de familie cu automobilul surprinsă la o intersecţie încă nepăzită de către agenţii de circulaţie.

Această poză ne prezintă plenar fashion-ul anilor ’30. Basarabenii preferau hainele de croială pariziană, uniformele Partidului Straja Ţării sau cele militare. În anii din ajunul celui de-al doilea război mondial haina de croială militară era la modă în toată Europa. Ar fi bine să avem la Chişinău un muzeu al vestimentaţiei, fiindcă anii se trec, moda se schimbă - moda revine şi noi am putea să cunoaştem mai altfel tinereţea buneilor prin portul pe care l-au preferat la vremea lor.

Pe str. Teatrală, 4 (Chişinău) puteai, pînă mai ieri, vedea o casă modestă, dar relativ îngrijită, care a aparţinut primei femei avocat din Basarabia, Eugenia Cruşevan (1889, Făleşti-1976, Timişoara). În 1919 obţine licenţa de avocat. Şi-a onorat cu multă demnitate profesia. După 1940 a îndurat marile chinuri ale refugiului, dar n-a cedat. A rămas şi Om şi Avocat.

Biografia Miliţei Petraşcu, originară din Chişinău (1892- 1976)) nu este o curgere lentă a unui fluviu mare, pare mai degrabă să fie o veritabilă punte între tradiţie şi inovaţie. Prima manifestare artistică importantă la care a participat a fost expoziţia artiştilor independenţi din Paris, ediţia 1919, unde a expus un Bust. Această lucrare a fost cartea de vizită care i-a permis să devină eleva lui Brâncuşi. Mărturisea mai tîrziu: „Am cunoscut floarea vieţii artistice europene din primele două decenii ale acestui secol – sculptori, pictori, poeţi, romancieri, compozitori, interpreţi, actori... Aşa cum am spus-o de mai multe ori, m-am aflat în apropierea lui Rodin şi Matisse, a lui Bourdelle şi Brâncuşi, Marinetti şi Rodiquet, Şaleapin şi R. Delaunay, Modigliani şi Ehrenburg şi m-am bucurat îndeaproape de preţuirea lui Brâncuşi, Marinetti sau Şaleapin – ca să nu spun decît două-trei nume…” Miliţa Petraşcu a expus în Germania, Italia, Austria, Olanda, Anglia, Franţa, ex-URSS etc. Este autoarea unor compoziţii de proporţii, cum sînt Fîntîna Mioriţa din Bucureşti, monumentul Ecaterina Teodoroiu de la Tîrgu-Jiu şi a unei impresionante galerii de portrete sculpturale ale marilor personalităţi: C. Brâncuşi, G. Enescu, L. Rebreanu, M. Sadoveanu, O. Goga, I. Creangă etc. Criticul de artă Hristian Zerlos a definit-o magistral: Cea mai înzestrată femeie – sculptor al erei noastre. Poza pe care o publicăm este inedită.

În ziua de 1 iunie 1936 marele patriot Ion Pelivan, supranumit părintele naţionaliştilor basarabeni şi-a serbat jubileul de 60 de ani, alături de colegii de generaţie. În incinta fostului palat al Sfatului Ţării (actuala clădire a Academiei de Artă, Teatru şi Muzică, str. Mateevici) a avut loc şedinţa festivă cu participarea tuturor somităţilor locale şi a oaspeţilor de peste Prut. În centru, cu potcap alb, e Mitropolitul Gurie Grosu, iar în dreapta lui - Ion Pelivan.

Această poză am găsit-o în arhiva de familie a Tatianei Bezviconi. În poză sînt prezente două generaţii ale familiei Pavlovschi, bunica şi nepoţii. Nepoţii, verişorii Tatianei, au deja profesiile alese, unul va fi ofiţer de marină, altul - ofiţer terestru, iar al treilea - student, liberal la înfăţişare, la sigur că va face parte din elita intelectuală. Pînă la revoluţia din martie 1917 mai sînt cîţiva ani şi nimeni dintre ei nu bănuieşte ce surprize le pregăteşte viitorul. Ofiţerii se vor pierde care în războiul civil, care - în refugiu, iar intelectualii vor fi măcinaţi în moara GULAG-lui.

Nimic mai frumos ca tinereţea clasicilor. În acel an 1921 la Şcoala de Belle Arte din Chişinău s-au întîlnit tinerii artişti plastici: Alexandru Plămădeală (primul din stînga), venit din Petrograd, Gheorghe Pojedaev (cu fular), din Moscova, August Baillayre (primul din dreapta), sosit din Grenoble (Franţa) şi discipolii Iurie Bronştein, Lidia Luzanovschi şi Olga Hrîşanovschi. Toţi împreună participaseră la pregătirea vernisajului expoziţiei graficianului Gheorghe Pojedaev care pleca pentru totdeauna în Egipt. Pînă la noi au ajuns doar trei poze care au imortalizat acel eveniment. Una dintre ele o şi prezentăm.

Colonelul Vladimir Stoianov a fost comandantul regimentului Libenski, dislocat în Chişinău. Militar cu un piept de medalii cîştigate în războaie, el la fel de semeţ a pozat şi în faţa aparatului de luat vederi, fără să bănuiască că această poză va fi un argument pentru anchetatorii de la NKVD, ca în 1940 să-l condamne la moarte. Fiecare fotografie, ca şi fiecare om, are destinul ei…

Scos din politică în 1930, refugiat la moşia sa de la Bucov, de lîngă Bucureşti, Constantin Stere (1865-1936) a scris cel mai mare roman din istoria literaturii române, opt volume, pe care le-a numit profetic „În preajma revoluţiei” (1930 - 1936). Presa publica în fascicole romanul şi cititorii erau nerăbdători să afle ce va urma. Şi atunci ziariştii îşi făceau drum pînă la Bucov, în speranţa să afle cît mai multe detalii despre roman şi continuarea lui. Drept dovadă, imaginea în care C. Stere şi secretarul său literar L. Leonteanu ţin piept unui asalt ziaristic.

Boris Oxinoit (1887, or. Chişinău - 1964, or. Pskov, Rusia), primul din dreapta, a fost un medic psihiatru de marcă, intelectual de viţă şi un excelent traducător. A transpus în limba rusă „Luceafărul” lui Mihai Eminescu, scrierile lui Tudor Arghezi, Cincinat Pavelescu, iar din germană a tradus din opera marelui Heinrich Heine. Poza a fost executată în vara anului 1940, atunci cînd a fost pus punctul pe cariera literară a talentatului traducător.

Vînătorii basarabeni, romanticii căutători de peripeţii. Puşi azi la punct de către ecologişti, ei privesc cu invidie la confraţii lor de aceeaşi pasiune. Odinioară vînat era mult, vînătoarea liberă şi ridicată la nivel de cult. Erau timpurile benefice, cînd posesorii se puteau lăuda cu cele mai performante puşti, cu cei mai zeloşi cîini, cu cele mai redutabile trofee. Priveşti la ei cu o doză mare de nostalgie, ca la un fragment de poezie rămasă neterminată…

Preotul Petre Gheorghian, proaspăt hirotonit, înainte de a pleca la parohia lui din Prajila Floreştilor, a trecut pe la celebrul atelier foto a lui Zingher, unde a pozat în faţa aparatului, alături de soţia sa Lidia (în dreapta) şi o soră. E curios faptul că însuşi Petre Gheorghian era fotograf şi chiar a scris un manual pentru fotografii amatori. Fotografia e datată cu anul 1910.

Constantin Stere, ajungînd profesor, apoi rector al Universităţii din Iaşi, a început să invite tinerii basarabeni să meargă la studii peste Prut. El reuşea să-i ajute cu burse, cu cămine şi, desigur, avea grijă ca ei, la întoarcerea acasă în Basarabia, să ştie care le sînt originile şi cine le sînt strămoşii. În această poză a fost surprins un grup de studente basarabene – Nina Bogos (1), Elena Tocan (2) şi Iulia Bujoreanu (3). Tot ele au fost acele care la 13 ianuarie 1918 au întîmpinat trupele române, simbolizînd tricolorul. Fotografie din decembrie 1915.

Elita Chişinăului, la mijlocul anilor treizeci, avea o distracţie deosebită. La marginea de atunci a Chişinăului, în dealul Rîşcanilor, se afla aerodromul unde duminica piloţii demonstrau virtuţile lor aeronautice. Primarul Chişinăului de atunci, Dimitrie Bogos, în ţinută de gală, alături de alţi oficiali şi de fiica Nina au fost imortalizaţi de un fotograf al timpului.

Genealogiile basarabene întotdeauna au fost o sursă de mari surprize, drept dovadă - genealogia Mariei Jivcovici din fotografie, care este fiica francezului Vladimir Vladimirovici de Gravais, preşedintele Curţii de Apel din Harkov şi a Eufroseniei Constantin Bălăceanu din Ţara Românească şi care erau proprietari a unor moşii din jud. Orhei. Maria a fost căsătorită cu colonelul din garda imperială Ilie Jicovici şi-n felul acesta într-un singur neam s-au unit francezi, români, sîrbi, ruşi ş.a. Poza Mariei a fost executată la sfîrşitul secolului XIX.

Familia Şciusev din Chişinău a dat lumii un arhitect celebru - Alexei, care a reuşit să edifice clădiri monumentale: Gara Kazani din Moscova, Mausoleul lui Lenin, un teatru la Taşkent, a refăcut centrul Chişinăului şi multe alte zeci de lucrări din palmaresul lui îi fac cinste. Dar tot în această familie s-a născut fiica mai mare, Maria (1859-1934), care a fost una dintre primele femei-doctor din Basarabia. În Chişinău, pe str. Şciusev, se află Muzeul Şciusev şi una dintre piesele cele mai valoroase ale acestui muzeu este poza de familie în care, în copilăria lor, au fost surprinse viitoarele celebrităţi alături de părinţii lor.

În perioada interbelică Chişinăul a beneficiat de cîteva şcoli de artă dramatică şi vocală: Conservatorul Unirea, Conservatorul Naţional ş. a. În aceste şcoli se forma elita artistică nu numai a Basarabiei, căci mulţi din foştii discipoli au ajuns şi celebrităţi universale. Fiecare promoţie, conform tradiţiei, venea cu un concert festiv, în care fiecare absolvent încerca să demonstreze tot ce are mai bun şi ce a acumulat de la profesorii săi. Iar alături de profesori, care în acea vreme erau o pleiadă de invidiat, nu era uşor să evoluezi. În această poză este surprinsă a X-a promoţie a clasei pregătite de Maria Zlatov, după concertul din 23 iunie 1935. Registrul de nume din această poză impresionează: M. Eviţkaia, Komarniţkaia, Krîjanovschi, E. Erjikovski, E. Salin, O. Timofeev, Şildkerd ş. a. Istoria artei vocale din Basarabia nu poate fi scrisă fără aceste nume.

Este greu de explicat faptul, dar basarabenii în epoca ţaristă aveau o mare trecere la curtea imperială. Numai familia Krupenski a dat şase ambasadori în cele mai importante ţări europene şi chiar în Japonia. Femeile acestei familii făceau parte din elita rusească şi erau, în marea lor majoritate, domnişoare de onoare, adică garda de onoare a împărătesei. Elena Matei Krupenski, una dintre reprezentantele marcante ale acestei familii, a exercitat şi ea acelaşi rol, la curtea împăratului Rusiei. Această poză ne dă ocazia să ne imaginăm clar cum arăta o asemenea doamnă.

Sfîrşitul anilor ’50 ai secolului XX, a adus într-un atelier fotografic două familii de scriitori: Vladimir Rusu şi Petrea Cruceniuc. Mobilă de decor butaforic, zîmbete schiţate voit, o stare de nesiguranţă, care domina intelectualii acelor vremi poststaliniste. Peste cîtva timp, Vladimir Rusu îşi va pune capăt zilelor, din cauza criticilor din partea demnitarilor de partid, iar Petrea Cruceniuc va continua să fie un scriitor-simbol, fără operă semnificativă. Două epoci, una interbelică plină de viaţă şi peste 20 de ani o altă epocă, dominată de nesinceritate. Aceasta a fost istoria recentă a Basarabiei.

Intelectualii basarabeni în perioada interbelică au avut un comportament distinct şi, chiar prin felul lor de-a fi, au ştiut să imprime epocii un colorit irepetabil. De aceea, amintirile din acele timpuri sînt dominate de nostalgie. În casa preotului scriitor Petre Gheorghian a pozat familia acestuia: fiica Lidia, soţia, nepotul Leonid, o prietenă a familiei şi prefectul de Bălţi, Haralambie Gheorghian. Atmosferă paşnică, patriarhală, luminată de un frumos covor moldovenesc şi de-un interior de casă, în care spiritul domneşte şi sălăşluieşte netulburat. Nu-s obiecte de lux, dar toate lucrurile din interior denotă gust şi dragoste de viaţă. Dar ce este mai scump ca dragostea de viaţă, ca bucuria de-a trăi împlinit?

Aşa se face că noi astăzi ignorăm istoria sudului basarabean. Ceea ce s-a întîmplat după 1940, cînd din geografia Basarabiei a fost zmuls sudul ca şi cum ne face să nu ne mai interesăm de el, dar acolo a existat aceeaşi lume frumoasă, aceeaşi frămîntare economică şi culturală, religioasă şi socială. Zemstvele din sudul Basarabiei erau celebre prin fruntaşii săi. Băncile din sudul Basarabiei, porturile din sudul Basarabiei, totul se datora marilor personalităţi ale vremii. Gavriil Bezviconi i-a descris în memoriile sale publicate în revista “Din trecutul nostru”, iar fiul său Gheorghe a intrat în posesia unor poze care prezintă aceste personalităţi. Pe trei dintre ei îi avem în faţă: Ivan Grigore Adler, Alexandru Dimitriev Koncev şi Timofei David Borisov, toţi surprinşi în biroul de lucru în frumosul oraş Ismail.

Orice istorie se compune din cunoscut şi necunoscut, din ceea ce-a fost şi ceea ce pare că a fost. Şi dacă pînă acum ne-am permis să dăm doar pozele unor personalităţi concrete, de această dată găsim de cuviinţă să parafrazăm celebrul roman al lui Fănuş Neagu, scriind sub această poză Frumoşii necunoscuţi ai marilor oraşe. O intelectuală din Chişinău, la sfîrşitul sec. XIX, a intrat împreună cu fiul său în atelierul fotografic. Este o mamă dulce, dar este femeia nouă care se dezice de haina burgheză, de coafura burgheză şi, prin simplitatea şi firescul ei, se înscrie în generaţia care vrea să schimbe destinul ţării în care trăieşte. Alături de ea e fiul, care îşi imaginează că este un viitor cavalerist şi nu se desparte de cravaşa sa chiar şi în faţa obiectivului. O lume nouă care se citeşte atît de firesc pe feţele rămase pentru istorie necunoscute.

Există o legitate, oamenii care trăiesc sincer şi frumos chiar şi la adînci bătrîneţe arată foarte simpatic. Pan. Halippa (1883-1979) a stat în trei închisori diferite: ţaristă - Butîrki, sovietică - KGB-ul din Chişinău, Gherla din România Socialistă, plus 11 lagăre din Gulag, dar, fiind un luptător neostenit pentru cauza Basarabiei, a rămas ca un simbol al seninătăţii omeneşti, al demnităţii basarabene, al speranţei că victoria va veni. În această poză stă alături de Eleonora Halippa şi de nepoţica Veronica, fotografiaţi chiar în curtea casei lor din inima Bucureştiului, str. Al. Donici, 32. Era 12 decembrie 1970.

Liceul Eparhial de Fete din Chişinău era instituţia de învăţămînt în care preferau să înveţe fiicele preoţilor sau persoanele care doreau cu orice preţ apropierea de cler. Era o şcoală elitară, cu o autoritate indiscutabilă, fiindcă aşa a ştiut s-o formeze Elena Alistar, directoarea şi omul politic din Sfatul Ţării. În mijlocul acestei fotografii sînt două prietene: Claudia Fală, fiica patriotului Profirie Fală şi Lidia Gheorghian, fiica preotului şi scriitorului Petre Gheorghian. Este o poză în care este surprinsă o mică parte din clasa a IV-a a liceului, fotografiată la 20 mai 1925.

Cine crede că în Basarabia nu există dinastii de intelectuali autohtoni greşeşte amarnic. Gheorghe Stîrcea a fost unul dintre revoluţionarii basarabeni, prigoniţi de ţarism încă în anii 1905-1907. A fost unul dintre colaboratorii activi la presa românească din provincia noastră: Basarabia (1906-1907), Cuvînt Moldovenesc (1913-1918), Sfatul Ţării (1918-1919) ş.a. Fiul lui, compozitorul Alexei Stîrcea (1919-1974) este deja un nume de referinţă în arta muzicală basarabeană, deşi şi lui i-a fost dat să cunoască gulagul siberian, iar Roman şi Marian Stîrcea sînt nume de referinţă pentru muzica contemporană. În această poză îi avem pe Gheorghe Stîrcea cu fiul Alexei în anii ’30 ai sec. XX. Poza mi-a parvenit din arhiva lui Roman Stîrcea.

Nimic nu se consumă atît de repede ca timpul, nici chiar banii. Parcă mai ieri tinerii Anatol Ciocanu şi Petru Cărare se întreţineau într-o discuţie amicală cu plasticianul Mihai Grecu şi poetul Ion Bolduma. Era aceeaşi prietenie literară şi artistică, mult-rîvnită de orice nouă generaţie. Astăzi, cînd nu mai este în viaţă nici maestrul Mihai Grecu, nici poetul Ion Bolduma, accentele timpului par tot mai profunde. Decorul alb al iernii pare să accentueze cu tot dinadinsul cele patru figuri, scoţînd în evidenţă un singur adevăr, că nimic nu curge mai repede ca timpul. Poza a fost executată în Grădina Publică din Chişinău în 1968.

În perioada interbelică la Bolgrad, în inima Bugeacului a existat o veritabilă mişcare culturală: cu scriitori, poeţi, artişti plastici, grupaţi în jurul publicaţiilor: Bugeacul, Familia Noastră, Generaţia Nouă ş.a. Elita artistă a sudului se mîndrea cu Vladimir Cavarnali, care în 1934 a primit premiul Fundaţiei Regale pentru cartea sa Poezii. În această poză s-au întîlnit romancierul Ioan Sulacov (rîndul I, primul din stînga), alături de Ştefan Banghianov; în rîndul II, I. Kneajevici, poetul Teodor Nencev şi pictorul A. Nikolaev. Anul 1940 a pus punct pe toate speranţele acestei generaţii. Ioan Sulacov a fost împuşcat de NKVD, Teodor Nencev a murit în cel de-al doilea război mondial, iar destinul celorlalte personaje a rămas şi pînă astăzi necunoscut…

Familia Catargi a fost una celebră în Basarabia. Ea l-a dat pe mareşalul nobilimii Ioan Catargi, pe doctorul în filozofie Victor Catargi cu teza susţinută în Germania la Heidelberg. Din acest neam au ieşit diplomaţi, ofiţeri de carieră, funcţionari de stat şi totuşi trebuie să remarcăm că mîndria lui au constituit-o femeile Catargi. Olga Catargi, care a avut un conac foarte frumos la Cobîlnea, care a construit şcoli şi biserici şi era prietenă cu regina României, scriitoarea Karmen Silva, avea în posesie o arhivă extrem de bogată în care se păstrau hrisoave de pe timpul lui Ştefan cel Mare şi pe care ea le-a donat Academiei Române. În această poză de epocă au fost surprinse domnişoarele Catargi, care erau înrudite cu cel mai puternic şi influent neam din Basarabia, cel al familiei Krupenski.

Elitele anilor ’60 ai secolului XX aveau preferinţele lor: intelectualii mai rar mergeau la restaurant, la cafenea, căci acolo se aduna multă lume de duzină şi-atunci o discuţie rafinată, în linişte o puteai face doar la un ceai într-o atmosferă mai intimă. Ceaiul era moda acelei generaţii care începuse să se discute atît de aprins veşnica temă a priorităţii, adică ce este mai important fizica sau lirica? La această masă unde stau doi scriitor Liviu şi Baca Deleanu, prioritatea i se dădea liricii. Vedem cît de modest era pregătită masa, deci a doua prioritate este cea a comunicării, care conta mai mult decît ceea ce se punea pe masă. Fotografia de la sfîrşitul anilor ’50 este o mărturie că toate generaţiile sînt puse în situaţia de-a alege între fizici şi lirici, între material şi ideal.

Chişinăul interbelic pe lîngă multiplele concursuri avea unul, care se bucura de o mare popularitate, este vorba de Concursul Fanfarelor. Fiecare liceu, fiecare instituţie mai numeroasă, încerca să organizeze o fanfară şi să o pună în evidenţă. Dirijorii căutau pentru repertoriul lor piese cît mai rare, pentru fanfare instrumente cît mai deosebite, iar soliştii erau consideraţi de melomani veritabile staruri. Seminarul Teologic avea o fanfară minunată, fiindcă se preconiza ca preotul plecînd în sat să fie şi un animator cultural, să poată organiza singur o formaţie instrumentală, să selecteze talente din rîndul enoriaşilor săi şi în felul acesta cultura muzicală veritabilă să fie un bun al tuturor. Această poză mi-a parvenit din arhiva Luciei Cireş, tatăl ei Iulian Cireş este membru al acestei orchestre, care îl are la mijloc pe părintele Pavel Grosu.

Astăzi rar cine îşi aminteşte de-un consultant militar de la studioul “Moldova-film” pe nume colonelul Cruşevan. Atunci cînd era nevoie de restabilit un ritual militar sau detalii de uniformă, sau un lucru firesc cum s-ar părea încălecarea unui cal de cavalerie, se apela la serviciile lui ca la un expert fără greş. Făcuse serviciul în armata ţaristă, mai apoi în armata română, iar studioul “Moldova-film” era pentru el doar o posibilitate de-a mai cîştiga nişte bani, care cît de cît îi îndulceau existenţa. Ducea un trai modest şi viaţa de odinioară era mai dulce ca un vis. În această poză executată la 1 noiembrie 1938, la Gherla, căpitanul Cruşevan este surprins de obiectivul fotografului în compania a două fiinţe de care era nedespărţit: ordonanţa şi cîinele, un seter irlandez pe nume Doli.

Perioada sovietică de la ’45 pînă la ’90 a rămas în istorie ca o metaforă legată direct de stelele Kremlinului. Exista în această apropiere de marele simbol al ruşilor un fel de mister, un magnet secret îi atrăgea parcă pe unii, reprezentanţi ai culturii, ai literaturii şi există o explicaţie. Basarabenii şi cei din Republica Autonomă, născuţi pe la sate în cocioabe ţărăneşti, erau fascinaţi de grandoarea Kremlinului şi de aceea simbolul steluţelor din Kremlin, a planat pe unde vizibil, pe unde invizibil, asupra operelor majorităţii scriitorilor din această perioadă. A mai existat o influenţă foarte interesantă, o înrîurire reciprocă a literaturii din republicile unionale. O concurenţă ascunsă, care pînă la urmă a scos în evidenţă specificul naţional. Această poză a fost executată în 1954 la Kremlin, la un an după moartea lui Stalin şi la doi ani pînă la celebrul Congres XX al PCUS, cînd a fost declarată destalinizarea. De la stînga la dreapta: scriitorul bielorus Ianko Brîli, Simion Pasco, scriitor de limbă rusă din Moldova, Lev Kasili, Alim Kishocov, Gheorghe Leonidze, scriitor georgian, Emilian Bucov şi Fiodor Ponomari.