Remus MARCHITAN. O viaţă departe de casă

A plecat din Moldova în anii ’50, cu gândul să se facă marinar şi să călătorească prin lume. De când profesoara de geografie i-a arătat pentru prima dată globul pământesc, nu şi-a găsit astâmpăr. Poet şi călător din fire, a  rămas vrăjit de orizonturile care i s-au deschis în faţă. Tânărul Remus Marchitan nu ştia că viaţa îl va arunca pentru totdeauna pe un ţărm îndepărtat de Cernoleuca lui natală.

Roman din secolul XXI

Ne-am bucurat mult atunci când am aflat că rubrica noastră „Moldoveni celebri în lume” n-a trecut neobservată. Mulţi dintre dvs. ne-au povestit despre alţi compatrioţi de-ai noştri aflaţi în străinătate, unde şi-au întemeiat familii şi au făcut carieră. Aşa l-am descoperit la Moscova pe general-locotenentul Remus Marchitan, doctor în ştiinţe militare, laureat al Premiului Preşedintelui Federaţiei Ruse, profesor la Academia militară a trupelor de rachete cu destinaţie strategică „Petru cel Mare” din Moscova.

Acest paşnic om de arme a urmat o strălucită carieră la care visează orice militar. A fost unul dintre trei cei mai tineri generali ai armatei sovietice – în 1976, la vârsta de 39 de ani, şi-a primit epoleţii. Tot el a fost cel căruia, în momentul proclamării Independenţei R. Moldova, i-a fost propusă funcţia de ministru al Apărării, apoi a fost invitat la Chişinău în calitate de Şef al Statului Major. A refuzat nu din cauză că nu şi-ar iubi patria ”la parametrii cuveniţi”, ci, pur şi simplu, fiindcă a simţit că locul lui e în altă parte, acolo unde s-a dedicat profesiei de militar. Iată-ne în Chişinău (dl general ne-a invitat pentru partea a doua a articolului să venim la dumnealui, la Moscova) întreţinându-ne cu un bărbat impozant, care vorbeşte cursiv româna. Remus Marchitan ne spune că nu a uitat niciodată locurile de unde a pornit. Ori de câte ori are ocazia, îşi aduce şi nepoţii la baştină, la Cernoleuca Donduşenilor, unde se mănâncă mămăligă cu vişine şi se fac cele mai gustoase plăcinte cu varză. Consăteanul lui Igor Vieru s-a născut în 1936, într-o familie de moldoveni cu carte: tatăl (decedat pe front în 1945) a studiat la Şcoala de meserii din Cernăuţi (până astăzi, în multe sate din nordul Moldovei se mai păstrează lucruri meşteşugite de el), iar mama a făcut patru clase primare şi câteva de gimnaziu. Conştienţi de originea noastră, Marchitanii i-au ales fiului un nume roman.

Până a descoperi frumuseţile lumii, Remus a vrut să se facă medic şi a plecat la Bălţi. Dar a ales Şcoala medie nr. 1 din Bălţi, pentru că oferea cămin. De fapt, nici nu bănuia că va învăţa la cea mai bună şcoală generală din republică, cu profesori renumiţi. „Am fost elevul lui Ion Borşevici, tot el mi-a fost şi diriginte. Am avut o profesoară de rusă nemaipomenită, Elizaveta Belousova. În clasa a IX-a, la lecţiile de geografie am aflat şi eu cât e de frumos pământul nostru. Franceza am învăţat-o cu un profesor care şi-a făcut studiile la Sorbona. Fără să vreau, am beneficiat de pregătire serioasă”, îşi aduce aminte dl Marchitan. Asta se întâmpla în anii 1951-1954.

Între timp, îşi făcuse un jurnal, căci de pe când era un puşti visa să devină scriitor. Până la ora actuală, are câteva „scrieri complete”. Din când în când, „comite” poezii – primele stihuri i-au fost publicate în „Tinerimea Moldovei”. „Întotdeauna mi-a plăcut să scriu. Cam de când mă ţin minte. I-am dat lui Valeriu Turea caietele mele să le citească, apoi am discutat şi mi-a spus că pot fi publicate. Am scris vreo zece caiete de 200 de pagini. Am publicat o parte din memorii mult mai târziu, într-un volum apărut la Moscova”.  După ce urmează şcoala din Bălţi, îl găsim la Şcoala maritimă militară din Baku. Stăpânea prost rusa, dar a convins comisia că poate fi înmatriculat. „La admitere, am recunoscut că nu ştiu limba rusă. Atunci profesorii m-au rugat să vorbesc în ucraineană, iar eu le-am răspuns că nu o ştiu nici pe asta.

M-au întrebat enervaţi în ce limbă vorbesc. Le-am spus că în moldovenească”.  În primii ani de studii a vizitat Constanţa, Varna, Londra. Era setos de carte şi de tot ce era legat de baştină. L-a rugat pe un coleg de-al său, Tudor Cojocaru, student la medicină în Chişinău, să-l aboneze la „Cultura”. Tot la Baku şi-a cunoscut viitoarea consoartă. În anul în care trebuia să se înroleze în flota sovietică, printr-un ordin al lui Hruşciov, o parte din efectivul flotei a fost transformat în trupe de rachetă cu destinaţie strategică şi a fost nevoit să-şi înceapă cariera în acest domeniu. Timp de 30 de ani, a fost adjunct al comandantului de regiment pentru înarmare, evoluând pe scara ierarhică. La 39 de ani a devenit general-maior.

În 1992, după ce şi-a încheiat serviciul militar, a fost chemat, în calitate de profesor, la Academie. A perseverat, a avansat pe scara ierarhică tot acumulând grade didactice şi ştiinţifice - docent, profesor. Este membru al Academiei de Ştiinţe Militare din Rusia - la 67 de ani a susţinut teza de doctor în ştiinţe militare.

 „Aş fi putut să fac carieră în Moldova, dar nu era nici o unitate de acest tip. După ce s-a năruit Uniunea Sovietică, mi s-a propus în mai multe rânduri să vin la Chişinău. Îi cunoşteam pe domnii Sangheli, Costaş,  pe generalul Creangă. Le-am spus că puteam să vin doar în cazul în care ar fi fost respectate câteva condiţii, extrem de importante, după mine. La capătul unei zile de discuţii, nu am fost convins că ţara mea are nevoie de mine. Pe atunci îmi făceam serviciul militar, peste un an deja lucram la Academia din Moscova, una dintre cele mai vechi instituţii de profil din Rusia, creată în 1820, care se numea înainte „Mihailovskaia Akademia”. În ultimul timp, ţin foarte mult la ştiinţă, e foarte interesant să munceşti la Academie. Credeţi-mă, merg zilnic la serviciu cu plăcere şi chiar aştept să se termine concediul ca să mă apuc din nou de treabă”. Câţiva ani a fost decan al facultăţii ce pregăteşte comandanţi de unităţi şi de divizie. Este autorul numeroaselor manuale secrete, lucrări ştiinţifice şi unul dintre reputaţii profesori ce predau administrarea conexiunilor interne pe timp de pace, managementul militar. „Cunosc bine acest domeniu, căci pe timp de război un militar trebuie să lupte, iar pe timp de pace – să muncească. Am avut în subordine 6000 de oameni. În asemenea situaţie, eşti obligat să ştii cum să lucrezi şi să conduci eficient”. Dl Marchitan nu se lasă nici de vechea sa pasiune – versurile, şi deseori este solicitat de colegi în calitate de scriitor şi poet.

Probabil, cea mai mare recompensă pentru deceniile dedicate armatei este premiul din partea lui Vladimir Putin, preşedintele Federaţiei Ruse, primit în 2000. După ce i-a decedat mama, s-a simţit mai singur. Dar viaţa sa a căpătat sens alături de soţia Taisia, familia fiului Jan, care este căsătorit cu o fată din Chişinău, şi cei doi nepoţi, Victor şi Ina.

Îl întrebăm dacă a vizitat Societatea moldovenilor de pe lângă Ambasada Moldovei la Moscova. Da: vreo jumătate de an. Când „s-a început politica”, a renunţat. Pe Victor Ciutac şi Veniamin Apostol îi chema la el în ospeţie şi-i făcea plăcere să stea de vorbă până-n zori... O umbră de melancolie îi învăluie chipul: „îmi iubesc poporul, ţara, îmi iubesc Cernoleuca mea, care este cel mai frumos sat de pe lume. Cine ştie când l-oi mai vedea...”.

Rodica Trofimov