Mihaela Strâmbeanu. Aştept bărbatul adevărat, care va fi al meu de la Dumnezeu

La atâtea portrete pe care le-am văzut (şi citit) de-ale actriţei Mihaela Strâmbeanu, am putea adăuga, la această etapă a vieţii ei, că este fericită şi că poartă în suflet speranţa unei mari întâlniri.

Arată extraordinar de bine, mereu cochetă, emanând aere de mister. În teatru se bucură de admiraţie şi a devenit model pentru mai mulţi actori în ceea ce priveşte actul de voinţă personală – a renunţat la mai multe vicii care i-au umbrit ultimii ani din viaţă. Între două zile pline de repetiţii şi filmări, iată-ne faţă în faţă cu femeia care priveşte cu îndrăzneală orizonturile propriului destin. (Rodica Trofimov)


>> Ştiu că va veni. Dragostea cea mare, bărbatul la care visez, copilul pe care îl voi iubi cu toată fiinţa mea. Atunci voi fi o femeie împlinită. Se spune că toate aceste componente sunt practic imposibil să le îmbini, dar eu vreau să mi se întâmple această minune. Când primeşti, trebuie să şi dai. Sunt gata.

>> Aşa s-a întâmplat că întotdeauna am avut parte de cel mai frumos băiat din clasă, de cel mai haios băiat din universitate. La urma urmei, femeia nu caută un bărbat de succes, ci emoţiile şi sentimentele pe care i le poate oferi. În special pe unul care să-i ofere siguranţă (de obicei, aceştia sunt bărbaţii care poartă mustaţă, barbă, au chelie şi puţină burtică, ceea ce este foarte sexy, de fapt).

>> M-am săturat de singurătate, să gătesc doar pentru mine şi mama. M-am specializat într-atât de bine, încât pot deschide un restaurant. Îmi doresc să ajung să prepar şi o cină romantică. Poate viitorul meu soţ găteşte la fel de bine, stând acasă şi făcând performanţe gastronomice? Şi poate el e gata să-şi scrie propria carte de reţete? Iar eu să fiu cea care îi va citi manuscrisul? Deocamdată, invit la masă numai prietenii. Printre ei sunt şi potenţiali parteneri pentru o relaţie de durată, doar că nimeni nu a venit cu o propunere serioasă. Ce-o fi având, nu ştiu. De ce bărbaţii nu au curajul să se apropie de o femeie-actriţă, să-i spună că o plac? Ei preferă mai mult să o bârfească, decât să acţioneze direct. Am impresia că unii bărbaţi autohtoni sunt nişte fricoşi, care îşi trăiesc doar propriile complexe, propriul provincialism, propria lipsă de cultură şi de cunoştinţe. Fiecare parcă vrea să se simtă rege, chiar şi pe un metru pătrat de parchet. Şi nu mai înţeleg o chestie. În momentul în care eşti o persoană publică, mediatizată şi întâlneşti un coleg actor care are şi bani, şi de toate, dar nu are faimă, simţi că-l roade acest lucru. Mă depăşeşte această concurenţă dintre o femeie şi un bărbat.

>> E adevărat că noi, artiştii, nu suntem ca toţi ceilalţi. Din această cauză, probabil, mirii s-au oprit în ultima secundă. Se prea poate să-şi dorească o femeie frumoasă, de succes, însă cu bani (dar eu am foarte mulţi!!!).

>> Nu mai pot accepta orice candidatură. Ceea ce accepţi la 18 ani, nu accepţi la 25 şi cu atât mai mult la 30 sau 35 de ani. Sunt o femeie exigentă şi din cauza caracterului, dar şi a vârstei. Mai este şi experienţa de viaţă, ca o trenă, pe care nu ai cum s-o tai.

>> Dragostea adevărată durează de la 1,5 până la trei ani. Dacă după asta nu te leagă o locuinţă, cel puţin, o relaţie oficializată şi, cel mai important, un copil, atunci cuplul se destramă (asta o spun psihologii, nu eu).

>> Cred că există bărbaţi ideali (ideal pentru mine). Ei sunt. Şi cu unul dintre ei aş vrea să am copii.

>> O femeie e fericită când simte că este iubită, iradiază lumină şi dragoste. Când ochii îi lucesc în mod enigmatic.

>> Primele sentimente frumoase le-am trăit la aproape 16 ani. A fost o dragoste platonică. Era un artist pe scenă, un cântăreţ. Am devenit fana formaţiei, ştiam pe din afară toate textele, mergeam la toate concertele lor. Când ne-am împrietenit, eu eram deja actriţă. E un lucru senzaţional, când acum pot să-i invit la emisiunile mele TV şi radio pe oamenii care-mi erau idoli pe când eram adolescentă. Şi pot discuta cu ei de la egal la egal. Mai mult ca atât, se produc discuţii ca între băieţi. E interesant să cunoşti natura, psihologia bărbatului. Şi mă gândesc, dacă am fi fost un cuplu, n-avea cum să existe această relaţie de prietenie.

>> Prietenia dintre un bărbat şi o femeie există. Se întâmplă exact ca la A. P. Cehov: o femeie mai întâi este cunoscută, apoi iubită şi numai după asta prietenă.

>> Când iubim, devenim ciudaţi. În afară de cele mai frumoase sentimente trăite în timpul unei îndrăgostiri, devenim mai atenţi, mai frumoşi, mai buni, mai blânzi, mai sinceri, mai vulnerabili, pasionaţi, pătimaşi, tentanţi. Dacă am fi filmaţi cu o cameră ascunsă, am da mulţi bani ca să nu se difuzeze materialul. Am umbla foarte jenaţi. Mai ales de lucrurile nechibzuite pe care le facem din dragoste. Când iubim, ne amintim de copilărie, de momentele cele mai frumoase din viaţă. Asta cred că vine din dorinţa de a-i comunica omului iubit aceste sentimente, pentru a-i apropia sufletul de al tău.

>> Orice despărţire înseamnă un nou început. Mai devreme sau mai târziu. Pe de o parte e bine că vii cu o experienţă din relaţia anterioară, dar de pe altă parte – prea multă experienţă strică.  

>> Gelozia e un sentiment fain, dar trebuie să ştii cum să-l mânuieşti. Ai nevoie de el ca de vitamine.

>> Suferinţa din iubire... dacă n-ai suferit, înseamnă că n-ai iubit. Dar e atât de dulce această suferinţă!

>> Ne minţim pe noi înşine când suntem laşi, când n-avem curaj, suntem nesiguri. Când şovăim, când pierdem încrederea.

>> Căsătoria mea - o căsnicie durabilă, cu copii.

>> Copiii mei vor fi cei mai frumoşi din lume. Vor fi oameni buni. Băiatul îl văd golan, cu genunchii şi coatele zdrelite, dar un bărbat adevărat. Fata o văd dansatoare sau gimnastă, dar în nici un caz actriţă. Şi vor fi şi cei mai scumpi, pentru că vor fi cei mai aşteptaţi.

>> Scrisori de dragoste... am primit, le păstrez şi cu cât sunt mai vechi, cu atât îmi sunt mai preţioase. Cea mai frumoasă scrisoare de dragoste consider o dedicaţie scrisă pe o carte, de către autor, care sună în felul următor: „Pentru Mihaela Strâmbeanu, o femeie adevărată despre care niciodată nu poţi şti adevărul”.  

>> Iubirea şi ura le trăim şi le retrăim, iubim, urâm şi iar iubim. Şi aşa, la infinit, precum este “Coloana infinitului” a lui Brâncuşi.

>> Am fost trădată şi am iertat. Şi iert. Conştient sau inconştient. Decizia îmi aparţine şi port responsabilitate în totalitate. Norocos e cel căruia nu-i cer explicaţii.

>> În momentele de nefericire găsesc puteri să ies cu demnitate din această stare. Până la urmă, este o stare. Pe care ne-o creăm singuri.

>> Mă consumă gândacii. Frigul. Mizeria. Prostia. Laşitatea. Mişeii. Ipocriţii. Shopping-ul. Pseudo-fiţele. Pseudo-vedetele. Kitsch-ul. Şi relaţiile din interes. Într-un cuvânt, consumatorii.

>> Povestea mea de iubire a fost relatată în stare de conştienţă, cu toată responsabilitatea pentru cele spuse şi inspirată din viaţa reală a Mihaelei Strâmbeanu, fără personaje fictive şi istorii inventate. Propunerile, sugestiile, reclamaţiile şi alte semne de admiraţie ori nemulţumire le puteţi expedia, cu un buchet de flori, pe adresa Teatrului Naţional „M. Eminescu”.