Marian Lupu: „Copiii au nevoie cel mai mult de atenţie şi dragoste”

Într-un cuvânt, întreaga familie a lui Marian Lupu este una activă. Cei mici au un program la fel de intens ca cel al părinţilor, pe când maturii şi-ar dori măcar o zi doar pentru ei. Totuşi, Sanda şi Cristi sunt fericiţi că au sâmbete şi duminici în care se joacă împreună, merg cu mami şi cu tati la cinema, în vizită la bunici şi nu sunt nevoiţi să meargă la şcoală şi să ia lecţii de dans. Sunt şi mai fericiţi, pentru că au alături cei mai iubitori părinţi din lume.

Dle Lupu, cum a fost să creşteţi într-o familie de profesori?

Specific, înainte de toate. Aveam o viaţă plină de atenţie, de informaţii şi cunoştinţe. De cerinţe, desigur. Exigenţele părinţilor-profesori erau să fac carte, nu doar în limitele programului şcolar, să citesc – şi astăzi sunt pasionat de literatură, să fac sport – la un moment dat, trebuia să aleg între şcoală şi sportul de performanţă – toate aceste lucruri au jucat un rol deosebit pentru mine.

Cine dintre părinţi v-a fost mentor? Ce aţi învăţat de la ei?

Cu ambii am avut relaţii foarte bune în egală măsură. Normal e că la o vârstă anumită am comunicat mai mult cu tata, având diverse discuţii bărbăteşti. Rămânem a fi o familie prietenoasă. M-au învăţat să fiu onest, responsabil, să-mi cultiv nivelul de cultură generală – părinţii au o cultură generală excepţională.

Ce fel de jucării aveaţi în copilărie şi ce le cumpăraţi copiilor dvs.?

În copilăria noastră ceream părinţilor un tun sau o maşinuţă. La 12 ani îmi doream o tablă de şah. Astăzi, cerinţele copiilor sunt, evident, în pas cu timpul. Computerul, televizorul, jocurile la aparate sunt tentaţiile, plăcerile şi jucăriile copiilor de astăzi. Cristian şi Alexandra au primit de la bunei drept cadou un calculator, noi le cumpărăm jucării de pluş, au o întreagă colecţie. Şi atâta timp cât sunt mici, au nevoie de jucării.

Victoria Lupu: De la un timp, Cristi a început să colecţioneze monede – a moştenit o mică colecţie de la Marian, iar Sandei îi place să se ocupe de păpuşile ei de porţelan. Asta înseamnă, că avem grijă să le completăm colecţiile, mai ales, tata, când pleacă în deplasări. În primul rând, interesul pentru monede sau păpuşi din diferite ţări este unul cognitiv, iar în al doilea – e un lucru ce-i organizează foarte bine.

Cum sunteţi ca tată? Diferă comportamentul vizavi de fecior şi de fiică?

Sunt în măsură exigent şi dur, dulce şu duios. Încerc să nu fac diferenţă în atitudine. Recunosc că în unele situaţii, când trebuie să fiu convingător, pot fi mai dur cu feciorul. Încercăm să le inspirăm nişte elemente din viaţa maturilor, că nimic nu se obţine fără trudă şi nu se oferă fără muncă, că toate lucrurile urmează a fi câştigate prin atitudine serioasă. Avem măsurile noastre de „penalizare” - nu sunt banale, mai degrabă educative. Ori că sunt lipsiţi de o vizită la Mc’Donalds, ori de un film la cinematograf sau de cadouri promise.

Câtă libertate au Sanda şi Cristi?

Sunt la o vârstă destul de fragedă, dar aceasta nu ne împiedică să ne gândim la independenţa lor de a gândi, de a lua nişte decizii, e vârsta când îşi formează personalitatea, caracterul (Sanda are zece ani, Cristi – opt ani, n.r.). Încercăm să nu fim dictatoriali de influenţi asupra copiilor. Copilăria are farmecul ei, ce nu se înrămează în reguli rigide.

Cât de importantă este pentru copii atenţia şi încrederea?

Enorm de mult, mai ales pentru vârsta lor. Ambii se bucură de cea mai mare atenţie din partea noastră. Faptul că au nevoie de atenţie îl resimt în fiecare zi, clipă, oricând îi telefonez acasă. Mai ales în cazul nostru, când sunt doi copii, iar ei examinează situaţia şi din punct de vedere comparativ – cine dintre ei se bucură de o atenţie sporită. Dimpotrivă, nu minimalizăm, ci ne manifestăm la maximum atenţia faţă de ambii. Căldura, faptul că vor să fie înţeleşi şi ei trebuie înţeleşi, ceea ce uneori le scapă părinţilor, sunt, după mine, factorii principali ce duc la formarea unei personalităţi. Şi invers, deficitul de atenţie poate să ducă la efecte ireparabile în viitor.

Lecturile de acasă, de la părinţi, au trecut şi în familia dvs.?

Avem biblioteci bogate, atât acasă la părinţii mei, cât şi la părinţii Victoriei. Ne place să citim, iar copiii sunt pasionaţi în mod special de enciclopedii. Ambii sunt extrem de ocupaţi la şcoală şi deseori îi văd adormiţi cu manualul alături. Se bucură atunci când primesc în dar cărţi cu poveşti. Asta îi sustrage de le televizor, însă îi lăsăm să vizioneze diferite emisiuni cognitive.

Victoria Lupu: Atunci când se difuzează emisiuni despre natură, animale chiar îi invităm pe copii la televizor. Vreau să vă spun că cea mai ferferniţată carte din casa noastră a fost „Albinuţa”. Cred că am lipit-o de cel puţin zece ori.  

Vă jucaţi cu copiii?

Victoria Lupu: Chiar îi încurajăm să se joace, asta le stimulează imaginaţia şi-i face mai creativi. Ne place să-i vedem jucându-se împreună, Cristi şi Sanda se înţeleg şi comunică de minune.

Cum îl ajutăm pe un micuţ să devină OM MARE?

Cea mai bună metodă este metoda exemplului. Copilul trebuie să simtă că maturul îi poartă respect, îl iubeşte, ţine cont de opinia lui, îl încurajează şi-l sprijină – numai aşa un micuţ poate deveni OM MARE.

Rodica Trofimov