Andrei Sochircă. Împlinit în dragoste

Andrei Sochircă este un nume în teatrul moldovenesc. Absolvent al şcolii „Şciukin” din Moscova, trăieşte, începând cu anul 1985, o „viaţă teatrală” bogată pe scenele din Moldova şi nu numai. Actor adevărat, are o viaţă plină de spectacole, dar şi o experienţă interesantă în plan personal, ce denotă doar emoţii pozitive. Chiar dacă are „în cont” mai mult de o căsnicie, aşa cum se cuvine la „lume”, nu consideră acest fapt nişte eşecuri, ci experienţe bogate şi interesante pe care le retrăieşte sufleteşte cu plăcere. Trăieşte viaţa la propriu, aşa cum îi este dat să o trăiască. (Marcel Toma)

>> Prima dragoste am cunoscut-o chiar în clasa întâi – în prima zi de şcoală am văzut o fetiţă de care m-am îndrăgostit. Acum pot spune că a fost cea mai curată şi sinceră dragoste, una platonică, care a durat până am terminat şcoala medie. Îşi dădea seama, dar n-am îndrăznit vreodată să depăşesc limitele. Maximum ce a fost – o simplă atingere, care îmi şi trezea acel fior de dragoste, pe care l-am regăsit în recenta premieră jucată la „Eminescu”: „Julieta şi Romeo”, unde cei doi eroi îşi transmit sentimentele prin atingerea palmelor.

>> Au urmat şi alte istorii, toate frumoase: unele au fost de la prima vedere, altele au apărut în timp. Fiecare are partea ei plăcută, romantică, acea senzaţie de zbor, dar şi, obligatoriu, acel „gust amar”, fără de care n-ar fi atât de intens sentimentul acesta - dragostea. Aceasta nu înseamnă ceea ce se întâmplă în perioada îndrăgostirii, dar ceea ce rămâne după. Normal că nu poţi să iubeşti toată viaţa la intensitatea maximă, pentru că poţi arde. Pe urmă, sentimentul se transformă în stimă, apar altfel de relaţii, de toleranţă, de prietenie, mai degrabă. Iar prietenia e mai presus decât dragostea, deoarece nu presupune obligaţii.  

>> Dragoste de la prima vedere există, pentru că în fiecare bărbat există codificată o mică părticică de femeie şi viceversa. În momentul în care ei se întâlnesc şi dragostea îi loveşte cu un „cuţit finlandez”, ca la Bulgakov, persoana pe care o vezi este acea codificată în tine. Atenţie, însă: ea nu poate dura mult, deoarece, greşeală, noi vrem ca omul să coincidă sută la sută cu „modelul” codificat în noi, ceea ce este imposibil. Dumnezeu l-a creat pe fiecare în parte, în felul său. Dacă ne supărăm pe persoana respectivă, fiindcă nu este aşa cum o dorim noi, ne supărăm pe Dumnezeu. La rându-mi, vroiam ca persoana respectivă să fie aşa cum vreau eu. Trec anii şi-ţi dai seama că acest lucru este imposibil, pentru că aşa este ea, în felul ei, la fel cum şi eu sunt în felul meu – trebuie să o accepţi aşa cum este. Simplu.

>> Despărţirea pentru dragoste este ca vântul pentru foc – ori o aprinde mai tare, ori o stinge definitiv. Este strict necesară pentru a o menţine, a o salva. În armată, timp de un an şi jumătate, primeam o scrisoare la trei zile. Le fel îi trimiteam şi eu. Când scrisoarea venea cu trei zile mai târziu, toţi se întrebau ce s-a întâmplat. Şi acum le recitesc cu plăcere, atât ale ei, cât şi ale mele. Citesc, de fapt, un roman de dragoste, o amintire extraordinară, chiar şi peste 20 de ani. A fost dragoste venită în timp, cu o colegă de facultate.

>> Despărţirea definitivă nu lasă în urmă drepţi şi vinovaţi – nici unul nu are nici o vină. Acel cuplu n-a depăşit o situaţie de criză. Unii o pot face, alţii nu reuşesc. Sau aşa le-a fost dat. Nu există familii ideale şi cel care susţine acest lucru ori e ipocrit, ori se iubeşte prea tare ca să-şi recunoască defectele. Aşa e constituit omul – nu este perfect şi are slăbiciunile sale – fiecare în parte. La fel mi s-a întâmplat şi mie, şi nu o dată. Fiind păţit, zic că cel mai bine în perioade de criză e să faci o pauză – să pleci pe o săptămână şi lucrurile se rezolvă.

>> Oficial, sunt căsătorit pentru a treia oară. De fapt, nu-mi place mondenitatea scandaloasă în enumerarea căsniciilor şi publicitatea acestora. Pe mine mă interesează foarte puţin viaţa intimă a unui artist – să-l văd ce face în scenă, nu în familie. Viaţa fiecărui artist, cred, nu trebuie să fie un motiv de distracţie, de afişare sau de bârfe. Apropo, un astrolog spunea că omul poate să-şi construiască singur soarta, dacă-şi pune un scop concret– doar două lucruri nu le poate obţine singur: cariera şi femeia, care ţin mai mult de teoria „aşa ţi-i dat”. Iar mama mi-a dezvăluit abia trei ani în urmă că, pe timpuri, fusese „la babă”, în satul vecin,  să vadă ce-l aşteaptă pe fecioraş – mi-a prezis că voi avea trei soţii. Trei, pentru că prima a fost din grabă. Asta mi-a fost dat. Şi nu ne întreabă pe noi nimeni dacă vrem aşa sau altfel.

>> Trebuie să mergi până la capăt în orice lucru pe care îl faci. Şi în dragoste la fel. Dacă joci pe scenă - până la urmă, dacă te îndrăgosteşti, la fel, fără rezerve. A trăi pentru persoana iubită este o artă, un dar primit de la Dumnezeu. Cică, unora nu le este dat să iubească… Chiar e posibil aşa ceva? E posibil ca un om să se iubească până într-atât, încât să nu-i dea acest sentiment şi altcuiva? Nu-i înţeleg pe aceştia, dar ei există.

>> Dragostea unui actor e un subiect dezbătut pe larg – lumea zice că dacă acesta-i actor, înseamnă că joacă şi cu sentimentele oamenilor. Atunci chiar e foarte greu să demonstrezi cuiva că eşti sincer cu adevărat. Mai des se întâmplă ca un actor să fie mai neprefăcut decât persoanele de alte meserii, care joacă în viaţă mai ceva ca un actor. Totodată, lumea trebuie să aibă în vedere faptul că artistul e o fire sensibilă şi afectivă. Se poate îndrăgosti de câteva ori pe zi – el lucrează nu atât cu logica, cât cu sentimentele, intuiţia. De aici se ajunge rapid la tema „fidelitatea oamenilor de creaţie”, despre care se vorbeşte mult şi nu de bine. Depinde de la caz la caz. Nu se ţine cont, din păcate, şi de specificul meseriei, una zbuciumată – spectacole, repetiţii, lipsa unui regim, deplasări, nopţi nedormite. De ce artiştii nu au o stabilitate în căsnicie? Dacă nu este din branşă şi ea, ce înseamnă să fii soţia unui actor? Cum trebuie să-l înţeleagă şi să-l accepte? În teatru se ştie când încep repetiţiile, dar niciodată – când se termină, mai ales când se apropie premiera, iar timp nu ajunge niciodată pentru a o „pune” ca lumea. Toate soţiile mele sunt oameni de creaţie, de scenă. Nici nu-şi puteau imagina cum să trăiască cu mine, dacă nu erau din breaslă. Actuala mea soţie era pasionată de ştiinţele exacte, dar a luat calea artelor. Altfel nu se poate…

>> Ştampila în paşaport pentru mine nu reprezintă absolut nimic, are un caracter convenţional. O formalitate care, uneori, chiar încurcă. Unele cupluri trăiesc toată viaţa fără ştampila de la starea civilă – important e ce se întâmplă în interiorul lor. O căsătorie se leagă în ceruri. Deci, este importantă cununia.

>> Toate soţiile mele au fost frumoase, deştepte şi bune la inimă. Pe toate le-am iubit şi le mai iubesc. Destinul mi-a aşezat viaţa în acest fel, iar eu sunt fericit pentru femeile de care am avut parte. Mulţi sunt nedumeriţi de faptul că sunt mai prieten cu fostele soţii ca înainte, ne înţelegem mai bine. Se miră, chiar, de faptul că vorbesc cu ele. Nu înţeleg asta. Dumnezeu mi-a oferit nişte şanse şi nu pot să-l supăr. Mă pot considera împlinit în dragoste. Nu am regretat nimic niciodată.