Ala Menşicov. Povestea mea de dragoste cu Petru Vutcărău

Este revelaţia sălilor de spectacol, fiind de aproape două decenii actriţa principală a teatrului „Eugene Ionesco”. Le-a jucat pe Jacqueline, Gertrude, Elisabeta 1, Margareta... Pare rece şi aristocrată. De fapt, este caldă şi copilăroasă.

Este cea care îl venerează pe omul de lângă ea – soţ acasă şi şef la teatru. Timpul liber şi-l dedică fără rezerve ingenioasei fiice Ştefi. Visează la un tete-a-tete scenic cu fiul Laurenţiu. Abia aşteaptă această întâlnire. (Rodica Ciorănică)

>> Am fost un copil nu prea comod pentru părinţii mei. Niciodată n-am fost cu hurta şi n-am procedat ca gloata. Dar altfel a fost (şi este) în dragoste. Când eram mică, toate fetele erau îndrăgostite de băiatul la care mă gândeam şi eu.  

>> Când am mai crescut, visam la un băiat chipul căruia mi se formase mai mult din lecturi şi filme. Detestam fetele care alergau după băieţi sau se căsătoreau din clasa a 8-a sau a 9-a. Am început să ies cu un baiat abia la primul an de facultate. A fost o dragoste romantică, dar era foarte complicat, căci acea întâlnire cu Petru deja se produsese. Şi, cu toate că în sinea mea nici nu îndrăzneam să-mi închipui că aş putea avea o altă relaţie cu Vutcărău decât una de prietenie - în cel mai ascuns şi mai adânc colţişor al inimii mele, mă gândeam numai la el, visam numai la el şi, dacă vreţi, ŞTIAM că voi fi cu el, că-i voi aparţine numai lui. (Sunt Vărsător şi am un mic dar de a prezice lucrurile.) Chiar prietenul cela al meu deseori mă întreba: acum te gândeşti la Petre, da?

>> Era destul un mic semn din partea lui şi eram în stare să alerg ca o sălbatică, să-l văd, să-l întâlnesc. Şi mama-mi spunea de multe ori: “Alunea, tu tot cu Petre, acel cu păr blond, ai să fii”,  cu toate că ştia că nu era încă nimic între noi.  

>> Îl remarcasem încă în vara lui 1978, în timpul examenelor de admitere la Institutul de Arte. Era vesel, spiritual, sarcastic, mereu improviza ceva…

>> Faţă-n faţă, numai noi doi, ne-am întâlnit într-o dimineaţă… Eu urcam spre căminul de la Hristo Botev, iar el cobora. Soarele cald de vară îi punea în evidenţă toate calităţile neobişnuite: figura nu prea înaltă, părul blond ca spicul care dă în pârg, ochii exagerat de mari şi neobişnuit de negri, corpul suplu şi întins ca o strună din tălpi şi până-n creştet. La toate astea, adăugaţi un rafinament de mare clasă, costumul albastru-deschis combinat cu o cămaşă galbenă, pantofi eleganţi, turnaţi parcă pe piciorul sprinten de dansator, aerul puţin degajat şi jucăuş, mintea lucidă, veselia, exuberanţa şi dorinţa de a străluci în această lume şi veţi înţelege ce impresie mi-a făcut mie, care eram pentru prima oară la Chişinău şi nu ştiam nici cu ce troleibuz puteam ajunge la institut.

>> Erau împletite în el artistul şi omul într-un fel atât de strâns, atât de fascinant, încât asta încânta şi dezarma în acelaşi timp. Am înţeles atunci, într-o miime de secundă, că el este artistul înnăscut, iar eu sunt lutul pur, brut, care va trebui modelat, cizelat, că va trebui să muncesc mult să ajung la acel ceva ce el avea deja.

>> Acolo unde eu trebuia să muncesc pe brânci, el trecea cu o uşurinţă de invidiat. Spun toate astea pentru că în toţi aceşti ani care-au urmat, relaţiile noastre n-au fost deloc simple, au cunoscut atâtea încercări, atâtea urcuşuri şi coborâşuri... N-am ştiut niciodată unde se termina teatrul şi începea familia. Dacă e sărbătoare în teatru, e sărbătoare şi în casa noastră.

>> La început nici nu îndrăzneam să cred că voi fi iubita lui. Ne plăcea să petrecem mult timp împreună: citeam, ne pregăteam de examene, ne plimbam ore-n şir, discutam, analizam spectacole. Aşa a durat vreo doi ani, apoi el a plecat la Moscova, la şcoala de teatru „B. V. Şciukin”. Peste un an am mers şi eu. Petru aranjase cu pedagogii de-acolo să mă asculte. L-am găsit foarte schimbat: mai bogat sufleteşte, mult mai iniţiat în ale profesiei, transparent de slab şi încărcat de şcoală, de Moscova, de oameni, de colegi, de tot.

>> A trebuit să muncesc iarăşi din greu ca să recuperez anul care trecuse. În luna decembrie, când afară era un ger cumplit, citeam, ca de obicei, la mine în cameră. Ora era târzie, când cineva a bătut la uşă. Era Petru. Am discutat, ca de obicei, dar... ne-am pomenit sărutându-ne. A fost atât de neaşteptat pentru mine, încât nu-mi mai închipuiam viaţa mea de mai departe. Îmi părea c-am făcut o crimă şi trebuie neapărat s-o corectez. Mi-am zis că asta a fost un accident, că noi vom rămâne prieteni şi numai prieteni. Mă instruiam cum să mă comport, cum să-i răspund ca să-l ţin la distanţă. Însă, a doua zi, la ora de „Arta vorbirii”, privirile noastre s-au întâlnit şi atunci am ştiut că sunt pierdută. A început o poveste de dragoste, care ne-a aruncat în cele mai neaşteptate situaţii şi care durează şi până acum.

>> Chiar eram pierdută. Când eram împreună, mi se părea că nu există pe pământ doi oameni mai fericiţi decât noi şi nimeni, niciodată în acest univers, n-a iubit şi nu va iubi ca noi. Apoi, brusc, totul se curma... Începeam să hoinăresc prin Moscova fără ţintă, cu ochii stinşi, flămândă şi obosită până la extenuare – numai să nu-l ştiu că e undeva aproape, numai să nu-l întâlnesc.
Odată, rătăcind aşa, era să mă izbesc chiar de el. Am intrat brusc pe prima uşă şi m-am pomenit într-un magazin Zoo. „Asta mai lipsea, să creadă că-l urmăresc!”

>> Apoi totul trecea şi ne pomeneam iarăşi unul în braţele altuia. Şapte ani ne-am zbuciumat. Niciodată nu mi-am putut explica de ce se oprea totul. Apoi, când credeam că totul e sfârşit, că nu vom mai fi niciodată împreună, când începeau să mi se tămăduiască rănile, apărea din nou. Venea ca o furtună, mă lua, mă ducea fără să ştiu unde, urcam în tren, mergeam toată noaptea şi a doua zi ne pomeneam în alt oraş...

>> În primăvara anului 1985 ne-am întors la Chişinău. Relaţiile mele cu Petru erau mult mai stabile. Am înţeles amândoi că, orice s-ar întâmpla şi oricât de departe ne-ar arunca soarta, suntem sortiţi unul pentru altul. În aceeaşi toamnă, Petru şi ceilalţi băieţi din studio au plecat la armată.

>> Aproape doi ani de zile l-am aşteptat ca pe Dumnezeu. N-a fost o clipă, n-a fost o secundă în acest timp să nu mă gândesc la el. Noi nu ne scriam scrisori, noi ne scriam romane unul altuia. Am păstrat corespondenţa noastră (o valiză plină). O vom citi la bătrâneţe, dacă vom fi mai potoliţi un pic. Când s-a întors de la armată, s-a oprit la Moscova. M-am dus la el. Ne-am întâlnit în apartamentul unui prieten. Trei zile şi trei nopţi nu am ieşit nicăieri. Ca să nu murim de foame, a trebuit să ieşim, totuşi.

>> În toamna lui 1987 ne-am căsătorit, dar a fost o căsătorie mai mult oficială, ca să fie părinţii liniştiţi. În realitate, noi demult eram de nedespărţit.

>> E foarte greu să descrii într-o mini-poveste o poveste de dragoste care durează o viaţă. Împreună am format un teatru. Împreună am colindat lumea. Împreună am format o familie, creştem doi copii. Împreună am trăit (şi trăim) orice clipă la maxim.

>> Nu sunt reţete în ale dragostei, aşa cum nu sunt reţete care să arate cum să-ţi trăieşti viaţa. Iar noi (oricine am fi) căutăm fericirea - nu multiple fericiri. Unii o găsesc, alţii - nu. Se spune că adevăratele clipe de fericire ţi se întâmplă foarte rar şi, dacă ai avut parte măcar o dată de acea clipă - trebuie să te consideri un om norocos.

>> Noi am trăit foarte tumultuos. Am fost geloşi, am iubit, am urât, am plecat şi-am revenit, ne-am rupt, ne-am mâncat în dragoste şi pasiune, am făcut prostii, am plâns, am fost fericiţi, nefericiţi şi asta numai pentru că nu ne puteam închipui viaţa unul fără altul.

>> Pot spune doar atât: pentru mine, pe acest pământ, contează doar un singur om... Dar a spus mai bine Cehov: „Dacă vreodată vei avea nevoie de viaţa mea – vino şi ia-o!”  

>> O femeie poate avea tot luxul din lume, dar dacă n-ar avea un bărbat care s-o iubească – cred că ar da toate pe una.