Victoria Lungu. «Lăsaţi-mă să fiu aşa cum sunt»

la confidenţe cu Indiana

A dat multe palme usturătoare. Multora. La propriu şi la figurat. Ştie să rănească. Ştie să fie vampă. Ştie să mintă. Să se apere. Să plângă. Să te facă să plângi. Ştie să iubească. Şi mai ştie că a fost iubită. Mult. Şi de mulţi. Dar nu tuturor le-a răspuns cu iubire. A ştiut să fie imparţială. Uneori părtinitoare. Ştie să fie mamă şi să cânte. Aceste două lucruri îi reuşesc cel mai bine. Un lucru n-a apucat să înveţe - să trădeze, chiar dacă au trădat-o adesea cei apropiaţi. E puternică şi continuă să lupte. Disponibilă să asculte, dar nu se ştie dacă îşi va deschide sufletul. E adâncă şi greu de abordat. Niciodată nu se ştie ce se petrece în sufletul ei. Se joacă cu oamenii nesinceri şi superficiali şi nu vei înţelege nicidecum pe unde trece graniţa între realitate şi joc, între stranietate şi profunzime. Îmi vorbeşte despre o putere tainică care o apără şi o îndrumă, orice ar face, oriunde s-ar afla.Mi se pare amuzant şi o bănuiesc de plagiat (toţi spun la fel). Mă dezarmează printr-o sinceră dezvăluire.

Vorbesc de Dumnezeu. M-am rugat Celui de Sus oriunde şi oricând. Tot ce am îi datorez Lui şi marii încrederi în ceea ce fac.

Are o dicţie frumoasă şi nici nu apuc să o întreb de unde a moştenit-o că imediat, de parcă îmi citeşte gândurile, îmi povesteşte...
Am avut o prietenă în copilărie, care e stabilită acum la Bucureşti. Avea un vocabular egal cu DEX-ul. Vorbea atât de frumos, încât într-o zi am rugat-o să mă „instruiască” şi pe mine. A fost o experienţă frumoasă şi utilă (râde). Conspectam, învăţam, faceam orice... şi am reuşit.

Ai casei o priveau cu nedumerire, iar fraţii mai mari o tachinau zicându-i „românca”. La Grinăuţi, de unde vine interpreta, lumea muncea mult, nu prea aveau timp de „politeţuri”. Şi familia ei avea tradiţii frumoase. Părinţi harnici, cărora niciodată nu le ajungeau 24 ore ca să le facă pe toate. Nu a dus niciodată lipsuri, era mezina casei şi toţi o alintau, dar, în acelaşi timp, toate speranţele erau concentrate spre ea. Voiau părinţii să o vadă fată „învăţată”... şi Victoria nu le-a dezamăgit aşteptările. A  luat multe lecţii de la mama şi tata, dar şi de la fraţii mai mari. A învăţat să-şi poarte de grijă, să fie puternică şi să-şi onoreze obligaţiile.

Era oriunde. La toate seratele, la toate serbările. Excela la capitolul romanţă şi lăutărie. Tot la şcoală a descoperit-o Emil Loteanu, în cadrul concursului „Se caută o stea”.

...Şi a găsit-o! Era în clasa a 9-a când a cucerit scena Palatului Naţional, interpretând o romanţă acompaniată la pian. De aici până la succes e doar un pas. Ascensiunea se produce fulgerător şi neobservat, aşa cum s-au întâmplat multe lucruri în viaţa ei. Nu a fost nici un scenariu de film. Soarta a aruncat zarurile aşa cum a vrut ea. Şi a muncit mult. A dat la facultate, a fost angajată la teatrul etno-folcloric „I. Creangă”. Totul mergea ca pe strune, dar ea tânjea după muzică, după romanţele îndrăgite, după repertoriul lăutăresc. Voia să facă muzică... şi într-o bună zi a plecat la conservator.

Apoi s-a angajat la mai multe restaurante, unde avea recital în fiecare seară. Apoi, veni toamna... şi, vorba cântecului, „frumoase-s nunţile-n Moldova”...

Indiana: Ai venit în Chişinău de mică, la 17 ani?

(zâmbeşte) Ce vrei să mai ştii? Cum m-am obişnuit? Mult timp a trecut până când m-am obişnuit aici. La  început stăteam şi contemplam lumea din jur, încercam să-i prind ritmul, să înţeleg viteza cu care se mişcă.  Chişinăul mi se părea uriaş, iar lumea de aici - stranie şi distantă. Acum, după atâţia ani, nu-mi imaginez cum aş fi trăit în altă parte, chiar dacă mai am şi acum „apucături provinciale”: nu-mi schimb prietenii şi-mi place să stau acasă, în ungherul meu, cu fetiţa mea. Mi-e foarte dor de părinţi, prea rar dau pe la ei.

Mai sorbeşte o gură din ceaiul cu gheaţă. Între timp sună telefonul. O privesc şi îmi dau seama că e uşor să nu o recunoşti. Stă cuminte la masă, fără machiaj, în blugi, într-o bluziţă colorată, în flip-flop-eri. E o copilă. Aşa era şi atunci când l-a cunoscut pe fostul ei soţ, Sergiu Dinov. 

                                          
Am făcut cunoştinţă la restaurantul „Naţional”. Aveam vreo 19 ani. Apoi ne-am reîntâlnit într-o vară. Totul s-a produs atât de repede (îmi vine să o întreb: „fulgerător”?, dar ea-mi citeşte gândurile şi, bucuroasă că ne înţelegem, îmi spune: fulgerător). A fost atât de frumos, încât nici nu am ce să-mi amintesc. Nemaipomenit. Li se mai întâmplă unora să iubească, dar e un miracol ca această iubire să fie consimţită de Dumnezeu. La noi aşa a fost. „Să iubeşti pe cineva înseamnă să consimţi să îmbătrâneşti alături de acea persoană...”, spunea Albert Camus... şi eu cred acelaşi lucru.

Apoi, cum ştie toată lumea, am divorţat de soţul meu. Aşa am considerat noi că este bine. Pentru liniştea noastră, pentru confortul tuturor. Am ajuns la un moment în care eu nu-l mai puteam face fericit pe el, şi el, nemaifiind fericit lângă mine, nu mai putea să mă facă fericită. E un basm vechi trăit de multe cupluri. Dincolo de toate, Sergiu este un om absolut excepţional, pe care-l admir foarte mult şi nu pot să uit niciodată anii trăiţi împreună. Au fost clipe frumoase. Şi multe. Şi unice.

I.: Atunci ce v-a împins de atâtea ori spre divorţ? S-a scris de multe ori despre tentativele voastre de separare “definitivă”.

Am fost mereu în centrul atenţiei. Lumea ne recunoştea oriunde ieşeam. Şi obosiserăm la un moment dat, ambii. Nu aveam nici un dram de intimitate. El era o persoană publică mediatizată intens, eu – la fel. Toată lumea îşi imagina cum suntem, cum vorbim, cum păşim, cât de des respirăm.... Într-un fel, ei îşi creau o imagine care nu întotdeauna coincidea cu ceea ce eram noi. Mai mult, un lucru nu au înţeles... eram vii, aveam suflet, tabieturi, caractere. Mereu trebuia să zâmbeşti, să fii la nivelul aşteptărilor lor. Adesea uitam că suntem noi. Era de-a dreptul sufocant.

I.: Dacă ai avea şansa să schimbi ceva?

Acum?! E altceva. Am „crescut” un zid între mine şi cei din jur. Vreau - răspund la telefon, nu vreau - nu răspund. Vreau să zâmbesc – bine, nu am chef – asta e... Acum 5 ani, asemenea atitudine îmi părea o sălbăticie, acum mi se pare o normă. Nu mai vreau să-mi risipesc viaţa pentru nimeni. Eu îmi citesc viaţa. Lăsaţi-mă să fiu aşa cum sunt. Pentru că mă simt bine.

I.: Cum a fost să fii alături de el?

Am realizat multe lucruri importante în viaţa personală şi profesională. Efectiv, am crescut lângă el. M-am maturizat. El m-a făcut puternică, mi-a călit rezistenţa. Nu e plăcut să treci printr-un divorţ şi nici nu e uşor să te desparţi de cineva lângă care ai stat o vreme. Iar dacă acest interval a fost de lungă durată, atunci e şi mai greu. Dar trebuie să mergi înainte. Uneori trebuie pur şi simplu să laşi viaţa în mâinile lui Dumnezeu şi să nu mai doreşti să controlezi totul. Asta am şi făcut. Am crezut cu tărie şi am fost răsplătită.

I.: Ai repeta această experienţă? Cu o persoană publică?

Nu. Nu cred. În exterior, e suprasolicitare de emoţii, iar când vii acasă, rămâi gol. E nevoie de cineva care nu are acest ritm de viaţă al meu. Noi jucam ambii. Unul pe teren, adică fotbal, altul în scenă. Trebuie să joci chiar şi atunci când eşti indispus, când ai febră, când te cerţi cu soţia sau soţul, când ţi-e bolnav copilul. Nimeni nu vede trăirile unui „muritor de rând” pe ecran sau pe teren. Acolo Sergiu era titan, iar eu eram vedeta. Prea ne obişnuiserăm cu jocul. Ascundeam unul de altul problemele, insuccesele. Deveniserăm distanţi şi străini. Sergiu voia să-l înţeleg, să-l ascult atunci când avea vreo problemă la meci, eu îl credeam egoist... şi mă purtam ca o egoistă. Pentru că aveam şi eu probleme. Nu mai eram prioritatea lui, iar el simţea că-şi pierde “tronul”. Urmau discuţii interminabile, ajungeam să facem compromisuri ca apoi să regretăm. Bineînţeles, asta mă epuiza. Eram irascibilă, nervoasă şi rea, pe alocuri. Acum vreau viaţă, nu joc. Azi nu mai vreau actorie, vreau sinceritate şi confort psihologic. Dragostea e tot un fel de serviciu. Romantismul se spulberă şi anume atunci rămâne sentimentul, dacă există, bineînţeles.

I.: Te-a schimbat cumva divorţul?

Poate da, într-o măsură. Spre bine. M-am recules. Am devenit mai sigură. Cred în puterile mele. M-am debarasat de multe complexe şi „fobii”. De sentimentul vinovăţiei. Sunt puţin mai bună.

De fapt, pseudo-răutatea asta e tot un complex al neîmplinirii. Atunci când într-un cuplu există probleme, apar reproşurile. E arma care ucide relaţia. E începutul unui sfârşit. La finalul căsniciei mele eram plină de „cuvinte nespuse”. Când ieşeam undeva, încercam să agăţ pe oricine îmi ieşea în cale, să rănesc. Nu conştientizam că nu cei din jur sunt responsabili de durerea care-mi sugruma personalitatea. Am iubit foarte mult şi de aceea căutam acelaşi lucru. Am depus mult suflet, dar nu totdeauna am fost înţeleasă. Bărbaţii sunt altfel... Când vrei să fii ascultată, ei nu au răbdare. Pentru ei o problemă necesită soluţie, adică rezolvare. Dar asta nu e tocmai rezolvarea pe care o aşteaptă femeile. Ele vor momentan să fie ascultate. Am făcut aceeaşi greşeală, pentru că sunt femeie.

Mi-a spus că uneori e „vizitată” de nehotărâre. O întreb dacă e o fiinţă slabă.

(iritată) De ce?! A fi nehotărât nu înseamnă neapărat a fi slab. Eu asociez cuvântul slab cu “neputincios”. Atunci când simt „balanţa” în mine, arunc totul, inclusiv incertitudinea, şi iau urgent o decizie. Intuitiv. Trec peste un prag, urc o treaptă, fac un pas, dar nu ard podurile niciodată. Poate de aceea nu reuşesc să mă sperii. Am multe trăsături bărbăteşti, dintre cele bune... Nu mă conformez, nu sunt comodă, nu ţin să plac tuturor şi nici nu mă impun „să înghit” pe cineva care mi-i antipatic. Nu sunt de acord niciodată cu un anumit lucru doar de dragul cuiva. Pot să mă cert, şi insist doar când am argumente.

I.: Oamenilor care muncesc atât de mult ca tine le este uşor să controleze multe lucruri, dar le este greu să-şi aranjeze propria viaţă...

Revin, insistând asupra sexelor. Bărbaţilor le e mai simplu să găsească timp şi partener pentru sex, mai greu pentru iubire, eventual pentru o relaţie. Femeia se mistuie mai întâi într-o relaţie, iubeşte, după care vine şi sexul. Nu pot să-i permit unui bărbat să-mi şifoneze patul, doar de dragul unei partide de amor.

I.: Când ai făcut ultima oară dragoste?

(îmi arată semnificativ cu degetul că nu sunt tocmai sănătoasă, de parcă am fi în emisie directă, apoi râdem nebuneşte şi... urmează răspunsul) Tare demult, dar nu-ţi spun.

I.: Victoria, ţi-am adresat o întrebare de care eu m-am ruşinat, iar tu ai crezut că-s nebună. Înseamnă cumva asta un complex al femeilor, mă refer la subiectele incomode (pat, „preferinţe” etc.)?

Nu neapărat, e vorba despre un anume tipaj de educaţie şi mai mult despre o atitudine. Nu se vorbeşte despre viaţa intimă decât în cercuri restrânse de bărbaţi care discută despre femei.... dar şi între femei, de obicei cele care duc un mod de viaţă nu tocmai „creştinesc”, dar care fac dezbateri serioase despre ARTISTE. Înainte, îmi venea să înnebunesc atunci când auzeam tot felul de „discuţii” despre femeia–artistă. Mă durea nesimţirea celor din jur: că “sunt disponibile, că sunt uşoare, că sunt de toate”. Acum mă amuz. Nu-mi mai complic existenţa cu toate neroadele. Nu sunt o complexată, dar am simţit nu o dată că mă complexez. Poate din cauza stereotipului precum că femeia care lucrează între bărbaţi e una... cum să zic? mai uşor de abordat. Dar nici pe departe nu e aşa. Sunt foarte obraznică când ghicesc într-un ins care se apropie de mine tipul de “bădăran clasic” . Aoleu! Am două arme sigure. Tocul de la pantof şi trei litere magice.... Înţelegi, nu?

I.: Înţeleg! ... Îmi amintesc, acum câteva anotimpuri în urmă, că te văzusem tare fericită. Zburai! Cu cine sau pe aripile cui?

Am avut o relaţie foarte frumoasă. Andrei se numea. Era mai „tânăr” (.....). El mi-a întărit forţele şi încrederea după divorţ. Era tare dulce, dar... a făcut aceeaşi greşeală fatală pentru relaţia noastră, a rostit aceeaşi frază pe care mi-o spusese cândva Sergiu: “Tu eşti femeia pe care am căutat-o toată viaţa”

I.: Iartă-mă, dar mi se pare absurd ceea ce spui. Ai auzit un lucru absolut fantastic.

Ştii, afirmaţiile astea dau bine în cadru, în poveşti hollywoodiene cu Julia Roberts. Pentru mine nu a fost tocmai frumos, de fapt, nu ştiu cum să explic. Mie mi-a îngheţat coloana vertebrală atunci când Sergiu mi-a spus acest lucru. Mai mult suna a sentinţă decât a „viitor”. Pentru moment am avut o premoniţie. “Văzui tinereţea mea…” şi sfârşitul.

I.: Mi se pare nedrept să judeci doi oameni diferiţi, două situaţii diferite după acelaşi scenariu..

Am avut aceeaşi premoniţie. Senzaţia că am mai văzut filmul ăsta. Şi L-am rugat pe Dumnezeu să facă lumină. Nu am suferit. Eram matură şi pregătită moral.

I.: El te-a iubit?

O, da! Exagerat. Începutul a fost frumos, mijlocul - greu de tolerat, finalul – inevitabil. Simţeam că-mi pierd identitatea. Simţeam că mă pierd. L-am bănuit de posesivitate şi nu am dat greş.  Iar eu sunt hiperalergică  la acest fel de oameni, mai ales la geloşi.

I.: Azi, cum eşti?

Împlinită, liniştită, stăpână pe situaţie şi pe viaţa mea. Eu sunt un om fericit. Am o casă, un copil minunat, o ocupaţie care îmi aduce plăcere şi siguranţă materială. Viaţa publică e un efort uriaş, o muncă enormă, de cele mai dese ori e o „violare” a intimităţii, a aurei şi a sufletului persoanei respective. Am suferit mult de pe urma celebrităţii şi acum privesc cu alţi ochi acest statut.

I se înseninează chipul şi nu înţeleg ce se petrece...

“Da, scumpa mamei! Bine, puiuţ. Nu uita să-ţi mănânci iaurtul. Te pup. Şi eu te iubesc”.

I.: Victoria, povesteşte-mi despre Valeria.

Mă strădui să nu afişez prea mult imaginea ei. E doar un copil tare drăgălaş şi deştept. Uneori e mai înţeleaptă ca mine. Vreau să o protejez. E o personalitate în dezvoltare. Şi nu pot hotărî eu pentru ea. Când va creşte mare, ea va decide dacă vrea să fie persoană publică sau nu. E viaţa ei. O iubesc prea mult ca să nu o respect. Uneori mă întreb  copilul cui e?! Valeria este unica fiinţă care mereu mă aşteaptă. E un pui de femeie, tare grijulie, tare gospodină şi exagerat de responsabilă. Mă înduioşază până la lacrimi degetele ei subţiri, care „muncesc” dimineaţa la bucătărie, pregătindu-mi dejunul. E primul lucru pe care-l aud atunci când mă trezesc şi am revelaţia deplină a fericirii.

I.:Te-am bănuit de răceală, ţi-am reproşat „lipsa toleranţei”, te-am “dezbrăcat” cum am putut. Şi... ultima întrebare. Ai purtat vreodată mască, cu excepţia celei „de fier”?

Priveşte în jur. Atent. Nu e obligatoriu să fii actor ca să-ţi „creşti” Oscarul. Nevoia de a purta măşti nu e un fenomen actoricesc, ci - pur omenesc. Aşa ascundem complexele, nesiguranţa. Dacă te afli într-o armonie totală cu tine însuţi, atunci dispare necesitatea de a purta mască. Dar, dacă simţi disconfort lăuntric, dacă te simţi umilit, frustrat, nefericit, prost, dator, gras sau singur, atunci, în fiecare dimineaţă, măsori multe măşti în funcţie de orar, de sezon, de întâlniri şi de „gravitatea diagnozei”. E ca şi cum ai măsura 5 perechi de ochelari. Îi alegi pe cei care te avantajează, îţi pun în evidenţă ochii sau te prind bine, nu-i aşa?!Tu porţi ochelari?

I.: Bineînţeles.