Viaţa lor în epoca noastră. Dumitru Diacov

politician, preşedinte al Partidului Democrat, 54 de ani

>> Poţi să nu ai noroc în profesie, în dragoste, în afaceri, de şefi cumsecade. Dacă nu eşti norocos în viaţa personală, este mai complicat. Atunci, îţi rămâne una de făcut: să compensezi nenorocul prin muncă. În ciuda tuturor circumstanţelor. Nu ai noroc, dar prin trudă şi efort obţii ceea îţi doreşti...

>> Omul care a trecut prin regimul sovietic poate să reziste şi în perioada de tranziţie. Numai că această tranziţie trebuie să aibă un sfârşit. În anii de totalitarism visam la libertate, democraţie, pluripartitism, speram şi noi la o viaţă îmbelşugată. Acum avem o relativă libertate şi democraţie, există mai multe partide, magazinele sunt doldora de mărfuri. Dar nu suntem fericiţi, fiindcă suntem săraci. Mulţi, poate, chiar mai săraci şi mai nefericiţi ca pe timpuri. Nu suntem organizaţi, suntem dezbinaţi într-o puzderie de partide, deseori foarte agresive şi de aceea nu putem fi uniţi... Un cerc vicios pe care trebuie să-l  rupem. Altminteri, ne vom aduce mereu aminte de un sistem care nu mai există...

>> Femeile sunt imaginea bărbaţilor în oglindă. Cu mici excepţii,  femeia  este aşa cum este bărbatul. Şi invers. Diferenţe de potenţial nu există. Există doar prejudecăţi şi lipsesc tradiţiile.

>> Ziaristica şi politica sunt lucruri foarte apropiate. Mai ales în Moldova unde, câteodată, nici nu ştii cine face mai multă politică: politicianul sau ziaristul. Se pare că în ziaristică m-am simţit mai bine, mai liniştit. Sunt unul dintre puţinii ziarişti moldoveni care s-a învrednicit de titlul de laureat al premiului Uniunii ziariştilor din URSS. Am realizat ceva şi în politica moldovenească. Ce-i drept, nu întotdeauna am avut noroc de linişte şi de satisfacţie morală. Sunt convins că şi politicienii, dar şi ziariştii ar putea face mai mult pentru consolidarea societăţii, pentru crearea unei atmosfere favorabile, astfel ca ţara să progreseze. Mă întristează faptul că mulţi ziarişti lucrează la comanda politicienilor.

>> Pe când eram speaker, Republica Moldova traversa o perioadă foarte complicată.  Barterul şi achitările reciproce secau bugetul, pensiile şi salariile se plăteau în... orez, galoşi, vodcă, făină. Populaţia era dezamăgită de reforme şi democraţie, iar legislaţia era încă una sovietică. În plus, se acutizase la maxim antagonismul forţelor politice. Frontiştii, comuniştii, preşedintele cu Pasat şi Alexei – toţi luptau  împotriva Partidului Democrat. Cu toate acestea, anume în acea perioadă Parlamentul a adoptat  un set întreg de legi care au asigurat stabilitatea economică, financiară şi socială de astăzi.

>> Politica e un lucru care, din păcate, în Republica Moldova influenţează prea mult viaţa de zi cu zi şi nu întotdeauna spre bine. Politicienii noştri se amestecă în toate domeniile – şi în business, şi în ştiinţă, şi în medicină... Politica presupune concurenţă de idei, intelect. La noi, însă, mai mult contează muşchii, cinismul şi declaraţiile populiste. Sper că, încetul cu încetul, lucrurile se vor schimba. Deoarece cu anii, învăţăm din greşeli şi acumulăm experienţă.

>> Partidul Democrat este totul ce am realizat mai bun în viaţa mea. Fiindcă este un partid cu mulţi oameni de treabă, patrioţi, un partid care doreşte să construiască, nu să demoleze.

>> A tolera corupţia înseamnă a-i da voie birocratului să-şi bată joc de cetăţeanul de rând, să profite de o funcţie de stat în interes personal sau de grup. Corupţia demoralizează populaţia şi stimulează aroganţa şi obrăznicia celora de care depinde luarea unor decizii.

>> Peste doi ani de zile, arena politicii moldoveneşti  va depinde, în mare măsură, tot de moldoveni. Mulţi dintre ei se găsesc departe de hotarele ţării.

>> Uniunea Europeană ne va accepta aşa cum suntem. Ne va accepta ca vecini, fiindcă nu va avea încotro. Vecinul nu ţi-l alegi, ci este dat de sus. Multe depind de conjunctură, dar şi mai multe depind de noi.

>> Când s-a născut prima fiică, mi-am dat seama că nu mai sunt holtei, băiat liber şi fără griji. Am înţeles că am devenit şi eu tată.

>> Decizii regretabile se mai întâmplă şi la „case mai mari”. Conducerea unor ţări importante ia decizii bazate pe analiza zecilor de instituţii şi experţi. Până la urmă, se dovedeşte că decizia nu a fost una potrivită. Ce să mai vorbim de noi? Important e să corectezi la timp, să analizezi, să tragi învăţăminte. Unii ne reproşează votul nostru din 4 aprilie 2005. Şi eu îi întreb: dar de ce nu ne reproşaţi ne-votul nostru din noiembrie 2000? Atunci când noi ne-am sacrificat, preferând alegeri anticipate în urma cărora unii s-au pricopsit cu mandate de deputat. În aprilie 2005 i-am propus lui Urechean să negociem toţi împreună cu Voronin. Acum, din câte am înţeles, îi pare rău. Roşca i-a folosit pe Druc, Ilaşcu, Snegur, Lucinschi, iar acum îl foloseşte pe Voronin. Şi nu l-am auzit vreodată să regrete.

>> Aeroporturile îmi aduc aminte de ţările şi de locurile unde am visat să ajung şi unde încă nu am  reuşit să ajung. Pare straniu, dar trăiesc nişte stări deosebite nu când plec undeva, ci atunci când mă întorc acasă. Mă încearcă un sentiment de vină, de regret. Că trăim într-o ţară săracă şi cu oameni necăjiţi.

>> Fără nepoţi viaţa nu are sens. Da, trebuie să sădeşti un pom, să faci o casă, o fântână şi, în general, să faci multe lucruri bune. Dar nimic nu se compară cu faptul că, după plecarea ta, pe acest pământ rămâne o părticică din ceea ce ai fost tu. Sigur, cu condiţia că urmaşii tăi sunt nu numai o părticică biologică, ci şi purtătorii unei încărcături sufleteşti a buneilor, poate chiar şi ai unor idei şi vise neîmplinite...

>> Moscova este o pagină a vieţii mele. Am trăit aproape patru ani în acest oraş. Pentru prima dată, când m-am angajat acolo la serviciu nu mi s-a reproşat că m-am născut în  Siberia, că sunt „сын кулака”. La Moscova am cunoscut foarte multe personalităţi: scriitori, ziarişti, politicieni, oameni de ştiinţă – ruşi, ucraineni, nemţi, americani. Pentru un provincial venit la Chişinău, a fost o experienţă extrem de utilă.

>> Îmi este dor de mama. Ea a plecat în lumea celor drepţi pe când aveam 19 ani. La 16 ani a fost deportată în Siberia. A născut cinci copii. Şi ne-a părăsit pe neaşteptate, la 38 de ani. Toată viaţa îi duc dorul.