Viaţa lor în epoca noastră. Aura

interpretă, 35 de ani

>> Îmi place să mă uit la coperta „VIP magazin” de acum trei ani. Se vede o altă Aura acolo. Atunci nu aveam copii. În vara lui 2004 am aflat că voi fi mămică. De aceea, deseori mă uit la revistă şi îmi spun: „Aici nu aveam burtică, aici încă nu erau Lory şi Betty”.  

>> Maternitatea a schimbat totul în viaţa mea. Parcă a şters cu un burete totul ce a fost până la apariţia fiicelor – nu prea îmi amintesc şi nu prea îmi dau seama ce s-a întâmplat înainte de... Acum, orice eveniment important din viaţa mea este legat de aceşti ultimi trei ani. Inclusiv faptul că până atunci eram prezentată astfel: „Aura, interpretă de muzică uşoară; Aura, realizatoare a unei emisiuni culinare”, iar acum – „Aura, cântăreaţă, mămică a două fetiţe”.

>> Educaţia înseamnă efort, îngăduinţă şi nesfârşită dăruire. Cei din jur spun că sunt o mamă bună. Eu însă consider că nu prea, deoarece copiii mei sunt alintaţi, cam obraznici şi nu mă ascultă. Ce fel de mamă bună sunt dacă nu pot să-i cuminţesc sub nici o formă? Un lucru ştiu – le iubesc la nebunie şi fără fetiţele mele nu pot trăi nici o zi. Au doar doi ani, dar ştiu să „lucreze” cu toate butoanele din casă! Ştiu să-şi includă desenele animate la TV sau DVD, să asculte muzică la CD player, să răspundă la telefon.

>> Tatăl meu m-a învăţat să fiu sinceră, cumsecade, să fiu un om bun. Pentru că el aşa era – mărinimos şi nu punea preţ pe lucrurile materiale. A plecat prea devreme dintre noi. Ţin minte că odată a dăruit toate jucăriile mele la un copil sărman. M-am supărat tare atunci pe el pentru că mă lăsase fără crocodilul meu verde, dar el mi-a spus „Lasă, fetiţa mea, că tata îţi mai cumpără...”

>> Acum înţeleg de ce mă băteam cu băieţii din şcoală la orice tentativă de a lor de a necăji fetele. Pentru că aveam simţul acut al dreptăţii moştenit de la tata. Aşa am fost crescută – să fiu corectă şi cinstită. După fiecare chelfăneală cu băieţii, ajungeam neapărat în cabinetul directorului. Din această cauză am intrat printre ultimii în rândul pionierilor (deşi eram fruntaşă). Când trebuia să fiu aleasă „comsorg”, au tras la cântar notele şi calităţile personale (eram o candidatură perfectă, deoarece aveam întotdeauna iniţiativă şi eram extrem de energică).

>> Când apare cea de-a doua jumătate în viaţa ta, nu mai ai nevoie de un prieten de suflet. Dispare necesitatea de a vorbi cu altcineva în afară de soţul tău.

>> Bucătăria nu este întotdeauna locul meu preferat. Până a avea copii, era  simplu: ne duceam undeva în oraş, în restaurant sau cumpăram ceva de-a gata – ne descurcam foarte uşor. Acum chiar nu este posibil să gătesc ceva acasă, pentru că fetele mă dau jos de pe picioare, căci ele numai pe plafon nu stau... Aşa că găteşte mama mea.

>> Admir femeile care pot şi ştiu să facă afaceri. Nu pot să mă consider o femeie de afaceri: Agenţia de organizare a evenimentelor de familie şi a programelor show „Aura” e mai degrabă o completare a ceea ce sunt eu în scenă şi o provocare pentru mine, precum a fost şi cu emisiunea „Vedete cu şorţ”.

>> Gastronomia devine una dintre pasiunile omului modern. De gătit, poate găti oricine. Mai puţini gătesc cu pasiune, imaginaţie şi în cunoştinţă de cauză. Pentru o anumită categorie de oameni, a mânca este o plăcere perversă, în care seducţia gusturilor determină un fel de euforie gastronomică. Arta culinară e un mod de relaxare, dar şi de petrecere a timpului, extrem de apreciată la acest început de secol. Şi pentru că nu-mi place să stau locului, m-am gândit la o emisiune de artă culinară, la „Vedete cu şorţ”. Cred că cea mai impresionantă emisiune a fost cea cu familia Glib, la care harnica soţie a acestui interpret de muzică populară a umplut bucătăria cu 12 feluri de cozonaci şi pască şi cu vreo 20 de feluri de prăjituri. Atunci am înţeles că există oameni care cu adevărat adoră să gătească.

>> Îmi plac vedetele care acceptă şi alte vedete în afară de ele.

>> Sunt o fire optimistă şi privesc doar partea bună a lucrurilor. Deseori văd lucrurile în roz, când ar trebui pur şi simplu să-mi scot ochelarii de pe nas. Sufăr mult când aud că a mai plecat cineva din ţară. Accept ideea ca omul să meargă în străinătate ca să lucreze ceva timp, dar să rămână acolo pentru tot restul vieţii... Sună patetic, dar mai îţi vine să urli: „Veniţi acasă, măi copii!”. Nu se mai poate pleca atâta, căci nu se mişcă nimic în ţara asta...

>> Visul meu nebun a fost să cânt. Cântam şi în ansamblul SEL-ului – cântam chiar şi acolo unde nu se putea cânta. Reuşeam să cânt şi în corul şcolii, şi în ansamblul vocal-instrumental al sectorului în care locuiam, şi în Ansamblul de cântece şi dansuri „Speranţa”. În plus, frecventam şcoala de muzică. Am făcut totul pentru a mi se împlini visul. Asta le doresc şi fiicelor mele – să aibă un vis şi să reuşească să-l realizeze.