Viaţa lor în epoca noastră. Angela Aramă

deputat PPCD, 44 de ani

>> Ultimii trei ani  au fost fulminanţi, extrem de consistenţi în evenimente şi trăiri, deosebiţi pentru evoluţia mea ca personalitate. Sper că am reuşit să valorific cu înţelepciune atât emoţiile pozitive, cât şi cele mai puţin plăcute, devastatoare chiar uneori. A fost ca şi cum, după o lungă acalmie, m-am aventurat să ies în larg, asumându-mi conştient riscurile unui periplu.

>> Toată lumea face politică prin implicare sau chiar prin neimplicare în destinul acestei ţări. Fac parte din categoria cetăţenilor care nu sunt indiferenţi faţă de felul în care evoluează lucrurile, aşa că fac politică. Îmi asum responsabilităţi şi mă fixez pe lucruri concrete, care trebuie duse la capăt.  

>> Femeia în politică este mai expusă riscurilor. Misoginismul şi complexele de inferioritate ale bărbătuşilor caută victime şi uneori atacurile virulente se explică tocmai prin aceste handicapuri. Altfel, femeia adevărată rămâne femeie, orice domeniu de activitate ar îmbrăţişa. Doar că în politică vulnerabilitatea e un lux pe care poţi să ţi-l permiţi doar atunci când eşti suficient de puternică. Trebuie să te fortifici mereu, să construieşti cetatea din tine.

>> Părinţii mei mă roagă să nu mă consum, să-mi caut de sănătate – ca orice părinţi iubitori. În acelaşi timp, ei înţeleg foarte bine că eu nu pot fi altfel, aşa că mă petrec până la poartă cu toată pădurea plină de viorele după ei.

>> Codul Audiovizualului, supranumit de Constantin Tănase „Codul de aramă”, este un succes. Dar implementarea lui va necesita efort din partea actualului Consiliu Coordonator al Audiovizualului, dar şi din partea radiodifuzorilor şi distribuitorilor de servicii.

>> Televiziunea este o parte importantă din viaţa mea şi dorul de ea va rămâne constant. Cred că voi mai avea prilejul să realizez emisiuni. Viaţa e atât de imprevizibilă încât orice, dar absolut orice este posibil dacă îţi doreşti ceva cu adevărat.

>> Frica de schimbare degenerează deseori în conformism şi umbreşte bucuria de a trăi. Preocuparea de a mânca la timp borşul dres cu smântânică grasă, de a avea aprobarea tuturor pentru acţiunile noastre, de a sta seara la televizor fără a căuta soluţii revoluţionare, de a-i judeca pe alţii, inclusiv şi mai ales pe acei care au avut curajul să-şi exercite dreptul la fericire etc. ne preface zilele în rutină şi ne aruncă în braţele plictisului. Aşa că las porţile deschise şi încerc să mă bucur de cele rele şi de cele bune pe care mi le dă Dumnezeu. Toate aduc o schimbare, dacă ştii să le preţuieşti.

>> Dictatorii sunt nişte personaje istorice care testează spiritul de sacrificiu şi curajul unei naţiuni. Asta pentru că tirania lor este îndreptată întâi şi întâi împotriva celor mai virtuoşi reprezentanţi ai acesteia. Pericolul cel mare rezidă în capitularea spirituală şi intelectuală a naţiunii, fapt care o aruncă pentru mult timp în dezechilibrul unei mentalităţi de sclav. Oricum, dictaturile, ca şi imperiile, nu durează.  Despre dictatori a spus bine Toma d’Aquino: „...dacă guvernarea nu este rânduită în vederea binelui comun al mulţimii, ci în vederea binelui privat al conducătorului, ea va fi injustă şi vicioasă; asemenea cârmuitori sunt ameninţaţi de Domnul prin glasul lui Ezechiel, care spune: „Vai de păstorii ce pe ei înşişi s-au păstorit.”

>> Comunicarea şi lecturile mă fac să mă simt bine. Problema e că trăim într-o societate în care comunicarea este dependentă de tehnologii şi reguli, iar oamenii sunt cuprinşi de febra goanei pe treptele ierarhiei sociale. Dau din coate, căţărându-se care mai de care, strivind florile şi gângăniile care încearcă şi ele să se bucure de un început de primăvară. Uneori, în clipele de tristeţe binecuvântată, mi se pare că persoanele cu care discuţiile ar avea sens şi care m-ar înţelege cu adevărat sunt acele care au achitat deja marea datorie, lăsându-mi cărţile de care nu mă mai satur.

>> Tatuajul presupune o provocare. Pe parcursul perindării marilor civilizaţii, tatuajul a avut diverse semnificaţii – de la cel sacru la cel decorativ, de la însemnul luptătorului temerar la stigmatul pungaşului. Tatuajul meu e o certitudine pentru mine şi o enigmă pentru voi.

>> Muzica rock este unul dintre genurile de muzică ce mă revigorează. De altfel, ascult orice muzică de calitate, a cărei creare necesită un efort artistic şi spiritual. Odată, când ascultam „Rapsodia Română” de George Enescu, mi s-a făcut atât de frig, încât mi-am dat seama că sufletul meu a luat-o razna şi a ajuns printre stele. Iar acolo, sus, un nepoftit îngheaţă.

>> Bărbaţii sunt şi ei oameni. Uneori, cu pretenţii de perfecţiune. Dar nimic nu poate fi perfect pe lumea asta dacă nu conţine în egală măsură ambele elemente fundamentale ale creaţiei: masculin şi feminin (lumină şi umbră, raţiune şi sentiment, logică şi intuiţie). Două emisfere împlinite în rotunjimea Paradisului. Nu sunt pasionată de romanele de dragoste, dar întâmplător am citit câteva. Unul dintre ele – acum câteva zile. Se numeşte „Adam şi Eva” şi este un fel de testament în materie de mântuire, scris de Liviu Rebreanu.

>> Îmi place să port hainele în care mă simt bine. Simplu. Nu sunt o consumatoare de modă. Mă îmbrac în funcţie de anotimp, ocazie şi posibilităţi materiale. Important este să-mi placă ceea ce văd în oglindă, cât despre aprecierea altora – nu depind de ea. Oricum, frumuseţea fizică e perisabilă şi nu face doi bani dacă nu se raportează la frumuseţea interioară.

>> Piter Pan vine după Micul prinţ, dar îmi este şi el foarte drag. Sunt eroii mei chiar şi la maturitate pentru că nu ne lasă să ne „aplatizăm” şi ne învaţă că lucrurile pe care le considerăm reale de fapt sunt extrem de relative. Suntem în stare să modelăm realitatea dacă credem cu tărie că îngerii, zânele, rozele există şi ne iubesc aşa cum suntem. Ce monştri am fi dacă nu am rămâne copii, refuzând astfel dragostea Celui care ne-a zămislit!