Vasile ŞEICARU. Între două romanţe

Vine la Chişinău cu tot dorul şi dragostea, pentru că aici este aşteptat. Deşi, vorba cântecului, este un „etern pasager”, mereu pe drumuri şi în concerte, pe Vasile Şeicaru trenul îl găseşte de fiecare dată între două romanţe. Sau romanţa o fi între două trenuri? Muzica sa nu este sofisticată. E o divină combinaţie între vers şi melodie şi, în acelaşi timp, o simplă şi perfectă corelaţie dintre cuvânt, emoţie şi sentimente, mesaj şi atitudine. E o formulă care găseşte ecou în inima melomanului de orice vârstă, pentru că atunci când îl asculţi pe Vasile Şeicaru, vorbind sau cântând, ai impresia că ţi se adresează direct şi că îţi răspunde la nişte întrebări care te frământă doar pe tine.    

Copilăria mea... a fost în Galaţi, acolo unde am şi văzut lumina zilei. De fapt, m-am născut la Oancea, la graniţa cu Republica Moldova. Am avut o copilărie foarte asemănătoare cu cea pe care ne-o aduce Creangă în „Amintiri din copilărie”. Am un frate care este antrenor de înot la Constanţa. Părinţii mei au fost nişte oameni foarte simpli. Am învăţat să nu gândesc sofisticat. A nu gândi sofisticat nu înseamnă că eşti un prost.  

Tata a fost sudor la şantierul naval din Galaţi şi mama a fost casnică. Nu pot să spun că am avut o copilărie îndestulată. Mi-au lipsit multe, dar acum văd lucrurile astea cu mare emoţie şi de asta îmi iubesc şi mai mult părinţii, pe care i-am adus din Galaţi la Bucureşti, lângă mine şi mă rog să le dea Dumnezeu sănătate ca să-i am alături cât mai mult.

Când alţii făceau alte lucruri, eu citeam. Şi mă întristează că nu înţeleg copiii din ziua de azi importanţa lecturii. Mai ales când observ, într-o discuţie, că pun virgulă tocmai între subiect şi predicat. O să repet până n-o să mai fiu pe pământ: e greu şi este urât să rămâi prost în viaţă, când este la latitudinea ta să alegi să fii un om viu şi deştept!

Printr-o întâmplare, după ce am terminat facultatea, am fost repartizat la Oancea, profesor de educaţie fizică. Şi nu am avut prea mult de ales. Oancea e la 60 km de Galaţi şi eu eram stabilit cu ai mei în acest oraş din delta Dunării. M-am prezentat la şcoala din Oancea: eram îmbrăcat în costum de jeans, cu plete şi aveam numirea în buzunar. Am stat pe hol, ca prostul în târg. Nimeni nu-mi acorda nici o atenţie – învăţătorii, profesorii (cu cravată pe burtă dom’le ), femeile îmbrăcate cu tot felul de haine de sărbătoare, care mai de care ... Şi mi-am zis: „Ce caut eu aici?”. Eram un puşti venit la catedră. Văd că nu mă bagă nimeni în seamă şi întreb de cineva: „Nu vă supăraţi, nu pot să discut şi eu cu directorul?”. „E directoare”, mi-a spus, şi a plecat. Mai aştept un pic şi mă adresez altcuiva: „Nu vă supăraţi, vreau să discut cu directorul”. „Eu sunt”, mi se răspunde. „Sunt noul profesor de educaţie fizică”, spun eu. „Vai de mine, da de când staţi aici?” mă întreabă. „Păi, am venit de ceva timp, dar probabil că aţi crezut că sunt electricianul. Arăt rău de tot, nu?”. Eram primul profesor de educaţie fizică cu facultate, pentru că această disciplină la Oancea se făcea cu profesorii de desen, de muzică, şi în orele alea se predau deseori alte materii.

Am alergat mii de kilometri la viaţa mea. Eram în clasa a cincea când un profesor, care a plecat din ţară demult, făcea o selecţie. Eu am spus că fac atletism (garduri), deşi habar nu aveam ce sunt gardurile. Şi am făcut atletism, probe speciale, după care m-am apropiat foarte mult de semifond, de 800 şi 1500 m, şi am realizat performanţe. Un semifondist aleargă în spaţii mai mult sau mai puţin convenţionale, iar noi alergam în grup prin oraş şi în afara oraşului. Apoi am dat admiterea la Liceul nr. 4 din Galaţi, liceu cu program de educaţie fizică, şi am făcut atletism aşa, „ca la carte”, cu profesori specializaţi. După care am dat la ICEF şi am absolvit Facultatea de sport.

N-o să-ţi ascund faptul că în clasa a noua de liceu am rămas repetent. Multe lucruri ciudate mi s-au întâmplat de-a lungul timpului. Am învăţat foarte bine şi nu aveam probleme de genul acesta. Am avut însă un profesor la biologie căruia i s-a pus pata pe mine şi mi-a pus nota cinci din două ascultări. Pe trimestrul al doilea mi-a dat tot cinci, cu chiu cu vai. Ştii de ce? Am dat un extemporal şi în secunda în care el a spus „Creioanele jos!”, eu nu am răspuns imediat comenzii, ci am stat cu el în mână şi mai reciteam. Nu m-a prins scriind, m-a văzut doar că am creionul în mână şi mi-a pus nota unu. Îţi dai seama că în secunda aia nu am mai avut nici o şansă. Atât de mult mi-a schimbat omul acesta viaţa, încât n-o să-l uit niciodată. A fost o mare răutate pe care mi-a făcut-o un om care, poate, fără să-şi dea seama, a rănit adânc sufletul meu de copil, care învăţam bine şi eram şi foarte cuminte şi sensibil.

Nonconformismul a intrat în viaţa mea o dată cu muzica, atunci când am aflat că la intersecţia străzilor Haight cu Ashbury, nişte tineri nebuni au dat naştere, undeva, în San Francisco, curentului flower power şi mişcării hippy în lume. Am văzut lucrul acesta fiind puştan de 13-14 ani şi a pătruns în sufletul meu mişcarea asta atât de puternic, încât am devenit şi eu hippy, fără să-mi dau seama. Mai târziu, mi-am făcut trupa mea, la 16 ani – „Atletic”. Am mai avut o trupă, „Grup 17”, după care am intrat în „Cristal”. Cât am avut trupele astea de copii, eram exact ca şi muzicanţii din afară pe vremea aia: jeans, cămaşă cu petice... Iar când nu aveam de unde să iau peticul acela, decupam câte o bucăţică din rochia mamei sau a bunicii şi o puneam  pe haină. Părul îmi trecea de urechi, ca la cei din „Beatles” pe vremuri, dar eu îmi închipuiam că am părul până după umeri. Bineînţeles, nu era voie să faci nici una, nici alta, căci erai taxat drept excentric, dar eu mi-am spus: „Trebuie să învăţ să spun „Nu!”.   

Dacă cineva îmi spune acum: „Măi Şeicarule, se întâmplă ceva cu tine. S-a dus vremea pletelor, măi tatii măi, nu te mai tunzi, umbli în negru, porţi jeanşi strâmţi...” Da, port. Am fost în America de multe ori. Mă duceam pe plajă îmbrăcat în blugi foarte strâmţi şi eram luat drept gay. Deşi am terminat o facultate de sport, cunoşteam şi nişte noţiuni legate de estetică, purtam slip aşa cum ştiam eu că se poartă. Au venit cei de la Poliţia de Coastă şi mi-au spus: „Vă rugăm, fără exhibiţionism, avem plaje speciale pentru gay”. Doamne, şi tocmai pe mine m-au găsit, pe mine, care-mi plac atât de mult femeile! Şi ca să fac baie în ocean, am avut nevoie de nişte budigăi până la genunchi. OK, m-am conformat, dar nu mă simţeam bine, nu mai eram eu acela. În Europa poţi să mergi la piscină, să ai un slip normal, cum se poartă şi la noi la mare. Dar în America, dacă mergi pe plajă, nu ai voie să porţi slipul care îţi place. Nu sunt de acord cu asta. Nu am nimic de ascuns, oameni buni. Se pare că noi am primit o altă educaţie. Uită-te cum arătau, în anii ’70 , trupele vremii. „Beatles” au cântat rock îmbrăcaţi în costum, la cravată, dar se vedea pe ei o stare de libertate şi asta ajungea la public.

Libertatea porneşte din creier, asta mulţi n-o înţeleg. Nu poţi să spui libertate numai pentru că tu ai impresia că eşti liber. Dacă libertatea nu porneşte din cap, nici nu există, indiferent de cât de liber te crezi.

Mihnea al meu iubeşte foarte mult rockul de calitate şi când spun rock de calitate, mă opresc la genurile extremiste şi le ocolesc (speed, trash, deadh-metal ). Ascult rockul ăla care trebuie ascultat, cel autentic şi cu sonorităţi normale. Este atât de multă muzică bună în lumea asta şi oamenii, unii dintre ei, îşi pierd timpul ascultând nişte prostii fără margini. Fiul meu a făcut pian de performanţă, dar când a trebuit să intre la Liceul de Muzică „George Enescu”, a renunţat definitiv, spunând că vrea sa fie ... liber! El e rocker convins. Dar este ocupat cu studiile mai tot timpul. Este student la sociologie în Hanovra, vorbim la telefon din două în două zile. Şi ştii cum ne adresăm unul altuia când vorbim la telefon? „Alo! Ce faci, ţărane?”. „Bine, ţărane!”. Dacă ne-ar auzi unii, şi-ar spune: „... Măi, ce urât vorbesc ăştia!”. După asta îmi spune ce e mai nou la facultate, apoi se schimbă şi se duce la muncă, mai şi munceşte acolo, câştigă bani de cheltuială. Cu Mihnea am o relaţie foarte apropiată. Întâi şi-ntâi, comunicăm foarte mult prin muzică, prin ceea ce ascultăm. Deseori, îmi trimite prin e-mail sau messenger câte o piesă pe care a descoperit-o şi mă roagă s-o ascult. Există un mod de a comunica prin textele unei muzici şi ne regăsim acolo, iar relaţia este foarte profundă. A început să mă bucure din ce în ce mai mult – îl văd tot timpul cu foarte multe fete în jurul lui. Bine, e o oarecare mândrie să vezi că în jurul puştiului tău roiesc numai fete frumoase. Le aducea la concertele mele fără să le spună că eu sunt tatăl lui. Apropo, el nu spune nimănui că este fiul lui Vasile Şeciaru.

Mi-a povestit cineva o întâmplare de care Mihnea nu mi-a spus. A stat până foarte târziu într-un bar şi era o trupă imensă de puştani, fete şi băieţi.  A început nebunia – Mihnea al meu, împreună cu alţi doi-trei din gaşcă şi-au scos tricourile şi au început să danseze la bustul gol pe masă. A venit poliţia şi toţi puştii s-au dus la Mihnea: „Bagă, măi!”. Şi Mihnea: „Îmi pare rău, o să vă spun ceva, eu sunt Mihnea Şeicaru, sunt fiul lui Vasile Şeicaru, îmi cer scuze, a fost un moment în care ne-am simţit mai bine. Nu suntem golani, nu suntem derbedei...”.  Şi poliţistul a început să râdă. Ştii ce se întâmplă cu el? Când e vorba de învăţat, învaţă până leşină, iar când e vorba de distrat, se distrează până cade pe jos şi eu cred că e un lucru bun. Nu are, nu avem jumătăţi de măsură. Sunt copii deştepţi, nu sunt nişte idioţi.

Niciodată nu cânt pe 24 şi 25 decembrie, pentru că în zilele acestea petrec cu cei dragi. Mi-a fost mai greu să trec peste Crăciunul de anul acesta... de când a plecat Gabi din lumea asta... Ştiu că îmi va fi foarte greu să trec peste sărbători. În fiecare an, trecem pe lângă ziua naşterii noastre, dar şi pe lângă ziua morţii noastre. Pe una o cunoaştem, pe cealaltă n-o cunoaştem. Sărbătorirea uneia o alungă, o îndepărtează oarecum pe cealaltă sau, cine ştie, poate, o apropie. Important este drumul de parcurs, pentru unii – mai lung, pentru alţii – mai scurt.

 „Citeşte numai la final...” De cele mai multe ori, pe chipul unui om există altceva decât ceea ce este de fapt el însuşi. Dacă sunt dezinvolt, dacă sunt un om plin de viaţă, s-ar putea ca lucrurile să stea cu totul altfel. În spatele unei figuri joviale, pline de viaţă, se poate ascunde o lacrimă uriaşă pe care, dacă o descoperi, e bine, dacă nu o descoperi, tot e bine. Nu trebuie s-o vezi cu adevărat, dar o poţi zări dintr-o pură întâmplare. În spatele unui om relativ fragil s-ar putea să fie o stâncă uriaşă care-l susţine, la fel şi invers: un munte de lacrimi poate să existe fără ca cel din faţa ta să-l bănuiască.  
Liliana Popuşoi