Valerian Revenco: „Orice investiţie făcută în copii va da rod peste ani”

A fost un copil teribil, în sensul frumos al cuvântului. Le-a dat multă bătaie de cap părinţilor, care îl iubeau ca pe ochii din cap, căci era singurul. Valerian Revenco, ministrul Sănătăţii şi Protecţiei Sociale, îşi deapănă amintirile care, iată, depăşesc jumătatea unui veac. A avut noroc de părinţi care şi-au arătat întotdeauna dragostea şi încrederea şi atunci când i-a fost greu la o lecţie de matematică, i-au dat o mână de ajutor. Astfel s-a comportat şi el  cu feciorul său Iurie, căruia i-a înţeles nonconformismul şi cu care a comunicat de la egal la egal.

Dl ministru, care vă sunt cele mai frumoase amintiri din copilărie?

Nu pot să uit clipele când ne strângeam la Cureşniţa Sorocii 18 nepoţi şi nepoate. Şi nici ziua în care moş Alifir m-a făcut pescar. Aveam opt ani. M-a luat la pescuit dimineaţa şi am venit seara cu un chitic cât degetul meu mic învelit într-o batistă. Cea de-a treia amintire e legată de vânătoare. Au fost vremuri frumoase, dar s-au dus ca gândul. Cât suntem mai mici, ne dorim să creştem mai repede mari. Când ne facem mari, ne gândim: „Doamne, ce bine era când eram mic şi liber... ”.

Au fost severi cu Dvs.?

Am avut marea fericire să am o mamă şi un tată înţelepţi. Meseria lui tata (era constructor de drumuri şi poduri) ne-a purtat prin mai toată republica şi, oriunde locuiam - la Petroşani, Strâmba, Bălţi -, în jurul părinţilor se aduna intelectualitatea sătească. Am avut nişte părinţi deosebiţi... Chiar şi acum, când trebuie să iau o decizie, mereu mă gândesc ce ar zice ei. Nici mama, nici tata niciodată nu mi-au dat ordine, nu mi-au interzis să mă ocup cu ce-mi plăcea. Îmi acordau un vot al încrederii, chiar şi atunci când mai greşeam. De regulă, discutau cu mine şi aveau ei un fel al lor de a-mi vorbi, că trăgeam învăţăminte de unul singur. Şi atunci când, de exemplu, apărea o situaţie nouă, o analizam împreună la sfatul familiei.

Care au fost jocurile copilăriei?

Cu băieţii, ne făceam săbii şi arcuri şi porneam lupte virtuale la o margine de Bălţi. Era un loc sălbatic, cu câini vagabonzi, mărăcini, spini şi mătrăgună – toate acestea erau vrăjmaşii noştri. Acasă, părinţii se jucau şi ei cu mine. Bunăoară, „de-a palmele”. Părinţilor le plăcea să le citesc seara, înainte de culcare, ceva la alegerea mea. Serile celea erau incredibil de frumoase, ştiam multe poveşti şi îmi plăcea să le spun şi altora.

Cum îşi manifestau dragostea părintească?

Îmi ziceau Ricuşor. Îmi revenea întotdeauna tot ce e mai bun. Se întâmpla să fie şi duri cu mine, când făceam trăsnăi. Dar mi-au vorbit întotdeauna frumos, s-au bucurat pentru mine când am reuşit să realizez ceva şi mă mângâiau şi mă sărutau nu doar atunci când dormeam – de aceste lucruri copiii au întotdeauna nevoie, inclusiv la o vârstă foarte fragedă.

Ce lecţii de viaţă i-aţi dat fiului Iurie? Aţi practicat lectura în familia Dvs.?

Se pare că e mult mai uşor să fii elev decât profesor. Fiul meu are peste 40 de ani. A învăţat bine, a devenit un medic bun, deşi acum practică altceva. Din păcate, nu i-am citit foarte des cărţi, în schimb, foloseam orice prilej ca să-l iau la pescuit şi la vânătoare. Împreună cu soţia şi cu fiul am călătorit foarte mult, am văzut mai toată lumea. Faptul că aveam încredere în el şi vorbeam deschis despre multe lucruri, l-a făcut să devină o fire independentă. Pe când era în clasa a opta, a recoltat petale de trandafir şi a „închegat” lăzi pentru ambalaje de sticlă. Într-a noua a învăţat să şofeze, după aceea şi-a asamblat un ZAZ micuţ, apoi un Moskvici. Acum câţiva ani, şi-a luat un GAZ-69 (în republică există numai două maşini de acest fel), a pus-o pe roate şi umblă cu ea prin oraş.

Vă aduceţi aminte despre prima discuţie ca între bărbaţi?

Cum să nu?! A fost o discuţie despre fete, era printr-a noua, îi plăceau fetele, ca la majoritatea băieţilor, dar se sfia de ele. Nu am avut conflicte de generaţii, aveam aceleaşi viziuni, dar dacă se întâmpla să facem opinie separată, ne ascultam unul pe altul.

De la ce vârstă ar trebui părinţii să vorbească deschis cu copiii?

Din faşă, din primele secunde de viaţă şi pe diferite subiecte. Nu este niciodată devreme să se discute chiar despre educaţia sexuală, căci târziu este întotdeauna. Dacă copilul începe să se informeze din alte părţi, din stradă, de exemplu, riscul că va înţelege lucrurile incorect e foarte mare.

Ce sfat le-aţi da tinerilor părinţi?

La ora actuală, e mult mai greu să ai influenţă asupra copilului, deoarece avem un concurent redutabil – viaţa modernă cu toate accesoriile ei: televizorul, Internetul... Dar există nişte adevăruri veşnice şi nişte deprinderi care se învaţă, se preiau de acasă. Să nu uităm de poveţele Sfintei Scripturi – copiii au nevoie de atenţie, îndrumare şi ajutor. Iar orice investiţie făcută în copii va da „rod” peste ani, astfel încât ne vom bucura de nişte tineri deştepţi, care vor şti să facă faţă furtunilor vieţii.

Ce îşi mai doreşte un părinte împlinit şi un bunic fericit?

E adevărat, cele mai fericite clipe le trăiesc când ne adunăm cu toţii acasă – soţia, feciorul, nora şi cele două nepoţele. Îmi doresc să ne putem vedea cât mai des, pentru că alături de cei dragi te simţi util şi la locul tău...  

Rodica Trofimov