Valentin Todercan - Eu nu priveam “Moldova-1”

Să te avânţi într-o luptă (comentată şi pe faţă, şi pe dos) pentru postul de preşedinte al unei companii, pe care oricine din lumea politică şi-ar dori-o în (şi de) buzunar, e o chestie care scandalizează,  indiferent cum îl cheamă pe candidat şi de unde vine el. Iar când respectiva companie aduce mai curând  cu o vădană despletită şi depresivă, lepădată de bărbat şi uitată de familie decât cu o instituţie importantă din care pleacă imaginea unui stat, lupta pare neînţeleasă. La banii, puţini, care revin uriaşei instituţii (tot flămândă, de vreo 16  ani încoace),  e ca şi cum un antrenor de fitness s-ar apuca s-o facă pe o clientă cu xxl să poarte, în jumătate de an, vestimentaţii stilate mărimea small… Dar, bănuiesc eu, Valentin Todercan e genul căruia îi plac jocurile riscante, uşorul iz de scandal şi care nu s-ar jena să se apuce personal de clădit şi de văruit.

CV pe scurt

Valentin Todercan s-a născut la Corlăteni, Râşcani, la 13 mai 1961. De specialitate este actor de teatru şi film, deţine diploma Şcolii superioare „Şciukin” din Moscova. După activitatea actoricească şi administrativă la teatrele „A .S. Puşkin”, „Luceafărul” şi „Eugene Ionesco”, în ultimul deceniu se manifestă ca director general al studioului „Moldova-film” şi director general al Departamentului cinematografie. Din aprilie 2007, este preşedinte al celei mai mari instituţii de audiovizual din ţară – Compania Publică  „Teleradio–Moldova”.

Dle Todercan, cum a fost anul care a precedat venirea dvs. la “Teleradio-Moldova”? Mai multe emoţii, căutări sau eşecuri, poate?

Anul 2006... După desfiinţarea Departamentului cinematografie, unde am deţinut funcţia de director general, post care, evident, a fost unul de birou, am revenit la ceea ce-mi plăcea foarte mult şi îmi place şi azi – la munca de producător de film. Împreună cu regizorii Ion Chistruga, Alexandru Vasilache şi Petru Hadârcă am produs filme artistice, documentare şi documentar-artistice la „Moldova-film”, dar şi în România.  În paralel, am scris două scenarii de film, unul de lung metraj şi altul scurt, pe care l-am şi montat, în calitate de regizor. Acesta din urmă este şi debutul meu în regie.

Acest an de până la TRM îl consider ca unul foarte reuşit şi din considerentul că, în sfârşit, am avut timp (puţin) pentru a mă ocupa de creaţie. Am reuşit să-mi fac prieteni noi, am descoperit un grup de tineri operatori extrem de dotaţi cu care am realizat filmul „Un cartuş pentru porumbel”, dar şi o echipă foarte talentată în România, cu care am produs filmul „Pam para ram”, regizor Petru Hadârcă. Am participat la câteva festivaluri internaţionale de film, am schiţat nişte proiecte de  viitor, dintre care unul, se pare, a şi luat foc. Este vorba de proiectul lui Sandu Vasilache „Zeii, Dacii şi Lupii”, la care regret că nu mai pot să particip, dar dacă va fi nevoie de ajutorul meu, voi răspunde „prezent!” la „apel”.

Vorbiţi cu atâta dragoste despre cinematografie, încât mă întreb ce v-a făcut totuşi să renunţaţi la filme, scenarii, Cannes-uri şi Veneţii şi să vă băgaţi capul şi inima într-o bătălie pentru un birou mic şi un fotoliu spinos din dealul Schinoasei?

Am fost intrigat. Numele meu a apărut în ziare înainte ca mie să-mi vină ideea să candidez pentru postul de preşedinte al companiei. Şi atunci mi-am zis: de ce nu?

E straniu că au aflat alţii înaintea dvs.

Nu au aflat. Cuiva i-a venit ideea, bună, zic eu. Sincer vorbind, mă tenta postul de director al televiziunii, dar dacă tot s-au pornit zvonurile prin târg…

Până acum trei luni, priveaţi des „Moldova-1”?

Eu nu priveam „Moldova-1”, poate cu excepţia ştirilor şi a vreunei emisiuni la care se întâmpla să mă opresc cu telecomanda. În campania pentru alegerea conducerii companiei, am început să examinez „tabloul” de la o parte. Acum, mă uit din interior. Parcă aş întoarce un sac pe dos şi i-aş căuta defectele. Nu eram un fan al televiziunii publice de la Chişinău, iar acum, când întreb pe cineva dacă a privit o anumită emisiune şi aud răspunsul „Eu nu privesc Moldova-1”, parcă mă împunge ceva la inimă. În ciuda firii mele extrem de pragmatice, am un vis – vreau ca toţi moldovenii să fie cu ochii pe „Moldova-1”.

Ce veţi face ca să se întâmple acest lucru?

Lumea aşteaptă de la un conducător nou să schimbe totul în două zile. Sigur că acest lucru ţine cam de domeniul fantasticului. Până şi Guvernului i se dau 100 de zile ca să se acomodeze la rolul său. Eu am început-o de la ştiri. Nu mai merg ştirile făcute în perimetrul străzii Dokuceaev. Trebuie să ieşim din găoace ca să vedem culorile adevărate ale vieţii în care trăim. Dintr-un buletin cu 17 ştiri, am făcut unul cu 23 de ştiri, mai dinamice  şi cu mai multe păreri. S-a schimbat şi ritmul reporterilor şi prezentatorilor. Redactorii taie ca în varză tot ce e balast. Uneori, mi se pare că acest ritm este prea accelerat, dar în timp se va găsi „cadenţa” potrivită. În privinţa celorlalte schimbări, am multă încredere în directori şi aştept idei de la conducătorii subdiviziunilor.

Aţi reuşit să priviţi toate emisiunile, să vă faceţi o părere, să hotărâţi la ce renunţaţi şi cu ce mergeţi mai departe?

Am văzut totul de la A la Z. Din fericire, am acasă trei televizoare şi altele două la birou. Nu-mi cereţi să spun la care din emisiuni aş renunţa. Nu vă dau nici un titlu. Poate, pe ici-colo aş schimba decoruri, conţinut, concepte, aş reanima o anumită atmosferă.
Îmi lipseşte investigaţia în televiziune. Îmi plac reportajele şi emisiunile de investigaţii pe care le fac posturile din  Rusia. Caut oameni care ar putea realiza ceva la fel de bun şi aici. Mi-aş dori să avem o emisiune de sinteză parlamentară, alta de analiză politică în română. Având o emisiune ca cea de limbă rusă a lui Constantin Starâş, mi-aş dori una la fel de bună în limba română.

Chiar dacă nu aspir la o televiziune şi un radio bazate pe senzaţii, îmi face plăcere faptul că un reporter de la „Radio Moldova” este singurul care a transmis în direct relatări de la eliberarea lui Andrei Ivanţoc. Sau faptul că doar reporterul de la „Moldova-1” a aşteptat să fie numărat până la ultimul  vot la CEC, în timp ce restul jurnaliştilor îşi vedeau de vise în pătucurile lor. În asemenea situaţii, aş vrea să pot „rupe” nişte reguli în baza cărora funcţionează această companie şi să am dreptul de a stimula, inclusiv  financiar, reporterii excelenţi.

Referitor la format şi emisiuni. Nu vă gândiţi să spuneţi adio emisiunilor şi prezentatorilor fără audienţă? În toată lumea se renunţă la produsele greu digerabile din cauza izului de naftalină şi la prezentatorii anoşti şi fără imaginaţie.

E timpuriu să spun ce emisiune trebuie să fie dată la coş. Căci noi, oamenii, suntem subiectivi. Dacă suntem orăşeni şi nu ne place emisiunea despre fermieri şi ţărani, nu înseamnă că aceasta nu are rating. La ţară, asemenea emisiuni se bucură de o mare popularitate.  Doar sondajele şi studiile de piaţă pe care urmează să le facem ne vor arăta ce prezintă interes pentru telespectatori.  

Cum vi s-a părut televiziunea când aţi păşit în ea? Cu ce ochi aţi privit-o?

Să spun că am venit într-un moment în care totul era perfect, nu pot. Din punct de vedere tehnic, situaţia e la pământ. Nici nu-mi imaginam că poate fi atât de gravă. Uneori, îmi vine să le ridic monumente regizorilor, operatorilor şi tuturor celor care au făcut şi mai fac televiziune în asemenea condiţii. Avem cinci milioane de lei pe an pentru retehnologizare. Dar cele cinci sunt de fapt patru, pentru că un milion merge la taxe vamale şi accize. Cu patru milioane de lei sau 240 mii de euro nu poţi cumpăra prea multe camere performante de luat vederi şi lumini de televiziune...

Perioada în care aţi venit în noua postură a coincis cu remanierile de cadre operate şi pe la alte televiziuni. În ce relaţii sunteţi cu ceilalţi directori de pe nişă?

Cu directorii din breaslă ne întâlnim mai mult la recepţii şi la CCA, când suntem avertizaţi. Nu suntem chiar atât de mulţi şi comunicăm între noi.

Vă place ce fac ei?

Admir la unele posturi emisiunile de divertisment şi de analiză politică.

Aţi declarat că vă doriţi buletine de ştiri transparente şi echidistante. Cum se împacă aceste principii cu un trecut nu prea îndepărtat în care puterea era obişnuită cu o televiziune docilă, aservită partidului de guvernământ?

Politicienii s-au deprins că CTRM este o televiziune publică, mai ales că ei înşişi au adoptat Codul audiovizualului care, vrem, nu vrem, trebuie respectat. Nimeni nu are dreptul să se amestece în politica editorială a companiei, dar, din păcate, a rămas în picioare autocenzura internă. E o chestiune care ţine de mentalitate, ca şi principiul de neapartenţă politică. Deşi reporterul nu are dreptul să fie membru de partid, nu înseamnă că dacă merge la urnă nu are o opţiune politică. Şi, uneori, atunci când colectează opiniile pentru ştiri, i se întrevăd simpatiile şi antipatiile...

Până la urmă, ce aţi decis: oficialii rămân cap de top la ştiri sau cedează locul evenimentelor sociale?

Ştirile oficiale există în toată lumea. În Codul audiovizualului scrie negru pe alb că noi suntem obligaţi să reflectăm evenimentele de importanţă naţională şi statală. Când Natalia Barbu, la „Eurovision”, intra în topul celor zece cântăreţi europeni, „Moldova-1” şi „Radio Moldova”  cu acest eveniment  îşi începea ştirile, prin urmare...

Care sunt cele mai vechi amintiri, de copil, poate, legate de tv moldovenească?

Înainte de toate, mi-o amintesc pe Elena Strâmbeanu. Revelioane cu multă muzică şi mult umor. O cântăreaţă frumoasă şi tristă, Maria Drăgan. Pe Teodor Negară. Nicolae Sulac. Ion Bas. Veronica Mihai.

Sunteţi nostalgic după acea televiziune sau nostalgia vă pare un sentiment ridicol?

O Elena Strâmbeanu se naşte, cred, o dată la o sută de ani. N-o să încerc să aduc pe ecran nostalgiile mele din copilărie. Acea televiziune a fost frumoasă, dar destinată pentru alt public. Caut un chip potrivit pentru ştirile de la „Moldova-1”. Concursul e deschis oricând.  

Avem vreo şansă să producem la TRM telenovele cu Maria si Ion sau îi  preferăm în continuare pe Jose Ignacio şi ...?

Nu ştiu dacă va fi cu Maria şi cu Ion, dar cred că vom ajunge şi la etapa când vom scoate telenovele. Poate vom începe cu „În preajma revoluţiei” după Constantin Stere. Aici am fi prezenţi şi noi, şi trecutul nostru, e o epopee care începe în 1870. Sigur că sunt şi idei de comedie, de la alţi regizori.

Teatrul “Eugene Ionesco” şi filmul “Patul lui Procust”, unde aţi fost administrator şi, respectiv, producător, ce au fost? O etapă, o performanţă, nişte relaţii care mai dor?

De „Patul lui Procust” nu mă leagă nici un sentiment – nici de durere, nici de nedurere. Teatrul îmi aduce tot timpul amintiri plăcute şi emoţii de bucurie pentru fiecare realizare a sa. Mă voi bucura în continuare pentru trupa acestuia şi voi fi foarte trist dacă ceva va merge prost. Ba mai mult: vreau mereu  să revin la „Ionesco”. Dar nu în calitate de administrator.

Filmul e viitorul sau trecutul pentru Valentin Todercan?

Viitorul. Incontestabil.

Visaţi să montaţi ceva absolut deosebit?

Nu există  regizor care să pornească un film şi să nu creadă că va răsturna toată lumea cinematografică.

Ce vedetă din televiziunile moldoveneşti aţi lua în filmul dvs.?

Nici una.

În România, Mihaela Rădulescu sau Andreea Marin vând bine peliculele în care joacă.

Nu cred că atunci când porneşti un film trebuie să te gândeşti cine o să ţi-l tragă. Important e să ai un mesaj şi o distribuţie talentată, pe măsura mesajului.

Riscaţi să îngropaţi un film fără vedete.

Uite că regizorul Cristian Mungiu a demonstrat că nu e adevărat, că se poate şi altfel.

Părinţii: cât de pronunţat este autograful lor pe personalitatea dvs.?

Părinţii mei, Dumnezeu să-i odihnească în pace, au vrut foarte mult să aibă nişte copii cuminţi, la locul lor, indiferent de ce post vor ocupa în societate şi s-au străduit să facă din noi oameni gospodari,  harnici şi buni creştini, ei înşişi fiind cinstiţi, frumoşi la suflet şi la chip. Îmi este des dor de ei... asta însemnând că mă sfătuiesc cu ei sau mă întreb oare ce-ar zice despre succesele şi eşecurile noastre. Dar sunt şi momente când mă prind cu gândul că anume aşa cum am reacţionat eu ar fi reacţionat şi mama sau tata. Mă consolez cu ideea că, poate, ei văd totul de acolo, de sus... Ca orice om, mă simt marcat de personalitatea părinţilor şi cred că au avut dreptate în toate, chiar şi atunci când erau severi cu noi şi mai puneau mâna pe Sfântul  Neculai din cui.

Aţi trăit vreodată senzaţia că pentru dvs. s-a oprit viaţa în loc, că nu mai răsare soarele?

Atunci când a decedat maică-mea am avut senzaţia de viaţă fără sens, dar mi-am revenit când mi-am dat seama că ea a trăit pentru noi, copiii ei: prin urmare,  şi eu trebuie sa-mi cresc şi să-mi educ copiii, ei fiind lumina şi sensul vieţii noastre.

Băiatul dvs. cel mare, Dan, studiază la universitate în SUA. Are “un tată” milionar în America şi unul preşedinte de tv în Moldova. Cum se uită milionarul la dvs.?

 E un părinte-tutore foarte mărinimos. Sunt foarte recunoscător că băiatul meu este găzduit ca în propria lui casă de o familie americană, de trei ani deja. Bineînţeles că americanul, Don Madsen, ştie cu ce mă ocup şi zice că e bine. Iar Dan face ştiinţe politice la universitatea din Juneau, Alaska. E în anul III... Colaborează cu un studio media de acolo. Filmează, montează, cunoaşte bine meseria. A studiat şi businessul hotelier. Mă mândresc cu el.

Şi mezinul?

Mezinul, Teodor, e şi el un băiat bun. Mă mândresc şi cu el: învaţă pe nouă şi zece.

Ce anotimp trăieşte acum Valentin Todercan?

În fiecare zi, primăvara.