Teodor Buzu. Pictorul în cămaşă albă

Sunt oameni pentru care nu contează anotimpurile şi calendarele. Ei trăiesc o primăvară veşnică în suflet, ochii lor reflectă lumina soarelui şi care, de fapt, se bucură de „singurul sens al vieţii – viaţa”, cum spunea poetul. Teodor Buzu ne adusese în redacţie o primăvară frumoasă într-un anotimp nu tocmai prietenos. În ora noastră de interviu descopeream o viaţă plină de sensuri a pictorului basarabean, plecat din Moldova în 1987. Şi-a făcut o familie în Cehia şi a continuat să picteze, fiind cu gândul acasă. Dincolo de dimineţile pastelate în acuarelă, părăsirea cuibului, dor, cântecul păsărilor şi mireasma uitării, Teodor Buzu este realistul care crede în miracole.

FIŞIER

Data şi locul naşterii: 3 mai 1960, s. Drăsliceni, r-nul Criuleni. Actualmente, stabilit în or. Tabor, Cehia.

Studii: Liceul de arte plastice “Igor Vieru” din Chişinău (1970-1977), Academia de arte şi design, Harkov, Ucraina (prof. O. Veklenko, 1980-1985).

Asociat: Uniunea internaţională a artiştilor plastici profesionişti, Paris; Uniunea artiştilor plastici din Cehia; Asociaţia artiştilor plastici din Bohemia de Sud; Grupul „Torzo”, Praga; Grupul „Die Neuen Milben”, Austria.

Premii: Cavaler al ordinului naţional al României „Comandor” (2003); Cetăţean de onoare al oraşului Tabor (2004); premiul la concursul internaţional de arte plastice, Passau, Germania (2003); premiul expoziţiei internaţionale „United”, Slovenia (2004); premiul „Intersalon”, České Budějovice, Cehia (2004); premiul pentru excelenţă artistică, Dubai (2005); premiul săptămânalului „Literatura şi Arta” (2006).

Expoziţii: peste 150 de expoziţii colective şi personale, printre care expoziţia de acuarelă „Fondazione sinaide GHI”, Roma, Pallazzo del san Michele (1990); Freistadt, Austria (1991); Galeria „U Recickych”, Praga (1992); expoziţia „Din ultimii ani”, Ambasada României la Praga (1996); sediul Consiliului Europei, Strasbourg; Muzeul Naţional de Arte Plastice, Chişinău (1999);  Palazzo san Correr, Veneţia, Italia; Ambasada Cehiei în SUA (2000);  Parlamentul Republicii Cehia (2004); Institutul cultural român de la Viena (2005); Institutul cultural român din Praga (2006); Liebenstein, Austria (2007).

“Răsfoind” Internetul, Teodor Buzu este un pictor român stabilit în Cehia, un bun prieten al Ambasadei României din Praga, un artist plastic cu nenumărate tabere de creaţie în România şi mai puţin în Republica Moldova. Când şi de ce s-au rupt legăturile cu Chişinăul?

Foarte mulţi colegi de-ai mei au plecat peste hotare nu de bună voie. Un artist este ca o floare: dacă nu-i torni apă la timp şi
nu-i dai soare, nu creşte. Plecând în Cehia, cu atât mai mult că soţia este de acolo, am înţeles, peste ani că, fiind departe, îmi pot ajuta mai mult patria. Toate lucrările mele şi expoziţiile le semnez cu „Moldova”. Cunosc persoane care, după vernisajele mele, au căutat informaţie despre ţara noastră. Tot ce fac, este influenţat de aici. Mi-am iubit ţara şi când am copilărit la Drăsliceni, o iubesc şi acum, când cutreier lumea.

Sunteţi membru al Uniunii Artiştilor Plastici din Moldova?

Sunt membru al Uniunii Artiştilor Plastici din Cehia, iar pe 31 decembrie 2006 am fost felicitat din partea Uniunii de la Chişinău pentru faptul că am fost acceptat în „breasla” moldovenească. Pe timpuri, când eu i-am vrut, ei nu mă vroiau, acum s-a întâmplat invers.

Cum s-a construit în timp relaţia cu Ambasada României din Praga?

Bunul meu prieten Vlad Pohilă m-a sfătuit să-mi pun toate speranţele în fraţii noştri români. Am participat la câteva tabere de creaţie din România. Apoi am organizat o expoziţie în oraşul Tabor, cu genericul „Pe drumuri româneşti” şi am trimis o invitaţie la Ambasada României la Praga... Datorită reprezentanţei române, am organizat vreo 10 expoziţii la Palatul Morzini, ocrotit de UNESCO, în incinta căruia se află Ambasada României. În 2003, în anul intrării Românei în NATO, toţi preşedinţii de ţară veniţi la Summitul de la Praga au vizitat expoziţia mea. Ce se întâmplă, de fapt? Ambasadele Republicii Moldova peste hotare sunt recent deschise şi nu au experienţă în desfăşurarea unor evenimente culturale. Oficialii moldoveni nu înţeleg că arta, cultura sunt un mod foarte favorabil pentru promovarea imaginii ţării. Am impresia că sunt trimişi diplomaţi neprofesionişti, din păcate. Singurii profesionişti cred că sunt dna Natalia Gherman, un adevărat diplomat de talie internaţională şi dl Tudor Goia, consilier al Ambasadei R. Moldova în Cehia.

Nu locuiţi în Moldova mai bine de 20 de ani. Cum vi se pare patria de la distanţa europeană?

În Moldova se menţine un duh sănătos al artei, bazat pe o şcoală, pe anumite principii şi pe bun-gust. Toate operele de artă din Europa, Franţa, Italia, sunt adăpostite de vechile galerii, iar atunci când ieşi la doi paşi de Uffizi, de exemplu, găseşti o piaţă plină de kitsch-uri. Din păcate, tot Occidentul e plin de kitsch. Totul este dirijat de bani şi fiecare alege să meargă pe o cale mai uşoară şi îşi doreşte să devină pictor vestit peste noapte.

Avem şcoli bune şi oameni talentaţi, dar nicidecum nu putem depăşi perimetrul Cahul-Briceni...

Cred că problema e în politica greşită care se face la Chişinău. Artiştii sunt o parte a societăţii care are nevoie de ajutor. Noi am fost instruiţi înainte de toate să facem o lucrare bună. Însă tablourile dintr-un atelier sunt lucrări moarte - ele renasc doar atunci când sunt privite, când se află la cineva acasă sau la birou. Nu ne putem vinde lucrările pentru că nimeni nu ne-a învăţat să facem acest lucru. Studiem din mers cum să vindem, dar şi businessul este o artă şi, dacă poţi să pictezi o lucrare bună, asta nu înseamnă că poţi şi s-o vinzi. Ba mai mult, deoarece avem nevoie de vize şi la noi acasă, şi peste hotare, cum poţi să exişti? Artiştii de acasă au fost şi continuă să fie izolaţi. Fiind în Cehia, am acces aproape în toată lumea şi pentru mine este mai uşor să fac o expoziţie la Paris, decât la Chişinău. Vernisajul meu din Moldova, din 1999, s-a produs cu foarte mari probleme, m-a costat enorm de mult şi am adunat multe impresii urâte.

Artiştii de la Chişinău au ateliere foarte bune, ca să mă refer la partea bună a lucrurilor şi sunt un pic cam alintaţi; membrii Uniunii Artiştilor Plastici au executat pe timpuri comenzi mari. Şi simt un fel de invidie din partea lor pe cei plecaţi peste hotare. Dar în afară se lucrează de zece ori mai mult ca aici. Am o noţiune proprie despre muncă pe care am numit-o „cămaşa albă”. Eu îmbrac „cămaşa albă” o dată pe an. Pe când colegii mei o poartă mai des, fapt ce înseamnă că nu se află în faţa şevaletului. Îi înţeleg, trebuie să ai un oarecare stimulent ca să munceşti... Dar un pictor adevărat, chiar dacă ştie că se află  pe o insulă unde nimeni nu are nevoie de artă, continuă să creeze.

Cât timp v-a luat faptul să vă faceţi cunoscut în Cehia?

Mi-a fost foarte greu, a trebuit să treacă şapte ani ca să mă accepte. Occidentul este lipsit de patetism. Acolo nimeni nu te ajută şi trebuie să fii cu două capete mai sus decât colegul tău. Am reuşit, până la urmă, şi am fost angajat profesor la Şcoala de Arte din Tabor. Am ajuns să mă bucur de o pleiadă mare de discipoli, care au ales să facă în viaţă şi pictură, şi design, şi arhitectură. Practic, legătura mea cu mediul ceh este foarte puternică prin copii. Acum câţiva ani am fost ales cetăţean de onoare al oraşului în care locuiesc.

Ce antidot aveţi împotriva dorului de casă?

Munca. Tot ce pictez reprezintă dorul meu de casă. Şi cred că dacă n-aş picta, mi-aş ieşi din minţi. Port în mine foarte multe sentimente, am multe de spus şi pictura este ca o spovedanie. Omul sensibil, care ajunge la anumite unde, poate înţelege şi lucrurile pe care nu vreau să le spun. Dacă eşti sincer, pictând, spui despre tine mai multe decât vrei. O lucrare bună este una care are suflet. Când şi o bătrână de la sat simte că o icoană emană căldură, înseamnă că ţi-ai dus misiunea până la capăt. Arta nu trebuie înţeleasă, ci simţită. Ca şi femeile.

Un detaliu interesant din biografia dvs. este faptul că aţi încercat de câteva ori să susţineţi examenele de admitere la Institutul de Arte. Ce vă aduceţi aminte din perioada ceea?

Am vrut să studiez anume la Institutul de Arte şi nicăieri în altă parte şi am fost nevoit să merg la examene de şapte ori. Nu reuşeam din simplul motiv că era concursul prea mare şi locurile puţine - 7 la 200 de doritori. Atunci am decis să merg să învăţ la Harkov.

Aţi mai fost la Harkov după absolvire?

Nu, îl păstrez în minte aşa cum l-am memorizat în anii studenţiei mele, ca un vis frumos. Când a revenit peste mulţi ani la Moscova, lui Marc Chagall i s-a propus să meargă la Vitebsk, pentru că toată viaţa lui pictase acest oraş, care demult nu mai exista aşa cum îl ştia el, căci în locul cocioabelor crescuseră blocurile de beton. După o noapte nedormită, maestrul a refuzat călătoria.

V-aţi întâlnit soţia într-un tren magic, de pe ruta Odesa-Harkov. A fost dragoste la prima vedere?

Nu, cred că dintr-a doua, pentru că în vagon era întuneric. Mergeam într-un tren de clasa a III-a, eram ticsiţi ca într-o cutie de creioane. Soţiei i-a plăcut puloverul şi ciorapii mei împletiţi din lână. Ea era studentă la arhitectură, tot la Harkov. Am vrut să o conving să rămânem în Moldova, părinţii chiar au început să ne construiască o casă la Măgdăceşti, însă Dagmar a înţeles un lucru: dacă vrei să fii primit într-un sat moldovenesc, trebuie să fii ca şi locuitorii lui.

Ce fac cei doi băieţi ai dvs.?

Cel mare, Aleş, are 22 de ani, studiază la Facultatea de limbă română de la Universitatea din Praga şi mai face o facultate de studii europene. Vreau ca ambii mei feciori să cunoască bine româna, mai ales în condiţiile în care România a intrat în comunitatea europeană şi există o frumoasă perspectivă de colaborare. Cel mic, Daniel, e la liceu. Ambii pictează, dar îşi doresc un viitor mai clar, căci un pictor se trezeşte dimineaţa şi nu ştie unde va ajunge seara.

Câte lucrări pe an vindeţi?

Atâtea câte se cumpără. Claude Monet a pictat în viaţa lui 2000 de tablouri, dintre care 3000 sunt în America. Am ajuns la situaţia în care sunt persoane care îmi falsifică lucrările. Şi care se vând. Nu ştiu câte lucrări vând pe an – atelierul este plin şi tablouri ajung pentru patru expoziţii.

Vă puneţi cămaşa albă când veniţi data viitoare la Chişinău?

Sper să se întâmple aşa, în cel mai scurt timp.

Text:  Rodica TROFIMOV • Foto: Arhiva personală