Serghei Lunchevici. Arcuşul. Şi sprâncenele.

OAMENI MARI >> cunoscuţi de Gheorghe Urschi

Tatăl artistului, vatmanul Alexandru, considera că muzica este o îndeletnicire pentru oamenii neserioşi şi dacă se-ntâmpla să urce în tramvaiul lui o ceată de ţigani chercheliţi, întorcându-se de la vreo nuntă, şi dacă erau obraznici şi gălăgioşi din cale-afară, putea să-i dea jos din tramvai cu tot cu tobă, cobză şi viori. Mai ales că nevasta lui era controloare în acel tramvai, aşa că după noţiunile zilei de astăzi, acel tramvai putea fi considerat mijlocul de transport privatizat de familia lor, astfel încât debarcarea forţată a lăieşilor nu era o problemă. Vă imaginaţi acum ce dezamăgire pe capul lui când mezinul, Sergiu, de şase anişori, i-a declarat că se va face muzicant! Şi ce valuri de vorbe tari se desprindeau de pe buzele tatălui, potopind creştetul fiului care, la un moment dat, şi-a săltat sprâncenele mai sus de frunte, curmând monologul părintelui. Băieţelul lui drag, cuminte şi ascultător până atunci! Când i-au zvâcnit sprâncenele rebele, vatmanul a amuţit. Uimirea îi era aşa de mare, încât i-a atrofiat pe o clipă toate celelalte simţuri, inclusiv memoria. Că doar observase şi el, şi nevastă-sa, încă din frageda pruncie a mezinului, cum tresărea copilul la auzul oricăror sunete muzicale, iar dacă în momentul acela era în braţele mamei sau în ale tatălui, simţeai cum se înfioară ghemotocul acela călduţ şi vibrează în tactul muzicii, aidoma argintului viu. Fratele lui, Victor, cu nouă ani mai mare, cu evidente înclinaţii pentru matematici, închidea aparatul de radio, iar Sergiu îl deschidea. Şi dacă trecea pe lângă ei vreo ceată de lăutari ambulanţi, cel mic se lua după ei, de-l găseau părinţii pe la miezul nopţii în alt cartier al vechiului Chişinău. Vor trece ani mulţi, mulţi de tot, ani grei, pe parcursul cărora Sergiu se va înscrie pe ascuns la şcoala de muzică, va face vioară la profesorul Vilic, va exersa câte cinci-şase ore pe zi, va absolvi, mai apoi, şi Conservatorul, fiind primit în Orchestra simfonică a Filarmonicii încă în anii de studenţie, va evolua cu recitaluri strălucite din operele marilor romantici, dar nişte cromozomi îndărătnici din firea părintelui se vor tot împotrivi destinului şi nu se vor deprinde niciodată cu ideea că în viaţa lor, plină de pedagogi, matematicieni şi profesori, s-a iscat un împătimit de muzică şi de vioară. El va purta în sine acest protest tacit şi în exilul din Siberia, de unde se va întoarce în 1953, fără dreptul de a se stabili în Chişinău sau în suburbii, chit că erau chişinăuieni sadea. Şi chiar atunci, când marele maestru Serghei Lunchevici cu Orchestra de muzică populară „Fluieraş” va cuceri o lume întreagă, din Birmania până-n America Latină şi din Africa până-n Finlanda, când presa mondială va scrie în cei mai elogioşi termeni despre „răpitorii de inimi din Moldova”, bătrânul vatman va scăpa printre aplauze şi câte un oftat.

Această îndărătnicie genetică a marcat întreaga lor seminţie. La repetiţiile „Fluieraş”-ului de odinioară, după două „şnururi” cap-coadă, când artiştii credeau că o să audă, în sfârşit, mult aşteptatul „Basta pe astăzi!”, Lunchevici anunţa: „Încă o dată de la început!”. Şi vai de cel care se văieta că e  obosit sau că e oră târzie! Maestrul îşi repezea odată sprâncenele-n sus şi risipea imediat orice osteneală. Pentru că o a doua săltare de sprâncene putea să însemne şi „Adio!” Cât ai da o dată cu arcuşul!

Iar arcuşul lui Serghei Lunchevici, ce mai!.. Sute de mii, milioane de ochi fascinaţi au zăbovit pe acest bastonaş, cu fire de păr pe el, căznindu-se să dezlege enigma, să pătrundă taina „vrăjitorului de sunete”, fără să aibă de unde şti că maestrul cânta la o vioară deloc rară sau performantă. La cea mai obişnuită vioară, de duzină, plesnită chiar în două-trei locuri. Unii violonişti, care i-au încercat instrumentul, au zis că nici nu se poate cânta la aşa ceva, ci el a fermecat cu ea o lume întreagă şi n-a schimbat-o pe alta până la sfârşitul vieţii sale.

Serghei Lunchevici era violonist, dirijor şi foarte bun actor, de aceea programele „Fluieraş”-ului nu erau concerte, ci adevărate spectacole. Îmi amintesc, se discuta mult printre muzicanţi la acest capitol. Se mai găseau destui care erau categorici: „Trebuie să cânte, nu să joace teatru ieftin!”. Nu era deloc ieftin, vă rog să mă credeţi. Şi lumea venea la reprezentaţii şi ca să asculte muzică bună, dar să şi zâmbească la reprizele lui mute cu Tamara Ciobanu, la flirtul lejer cu Zinaida Julea, la schimbul de priviri cu Nicolae Sulac, la felul cum îşi arunca Alexei Botoşanu cimpoiul pe umăr şi cum se împărţeau vioriştii în două grupuri, luându-se la întrecere. Că marele violonist a fost şi un mare actor a demonstrat-o cu prisosinţă mai târziu, mai ales, prin rolul lui Toma Alistar – partiţie rarisimă în istoria cinematografiei, jucată cu virtuozitate, ca pe note.

Că nu-l satisfăcea concertul pur şi că vroia să-şi dezvolte programele, apropiindu-se cât mai mult posibil de ceea ce numim astăzi spectacol muzical, ne face dovadă şi nostima istorioară, pe care v-o înşirui în continuare, asigurându-vă că e trufanda.

În toamna lui ’77 montam la „Luceafărul” primul meu spectacol, comedia „Deschideţi uşa, că vine mătuşa” de Brenden Tomas. Intră tiptil în sala de repetiţii portarul şi-mi şopteşte: „Vă aşteaptă în foaier doi oameni”. „Să aştepte, n-au decât. Sunt în repetiţie!” – am răspuns eu cu trufia de care poate fi în stare un regizor începător, găsind în sinea mea că mă aşteaptă un mire şi un naş, veniţi să împăcăm o nuntă. Ca să-mi mai crească preţul, i-am ţinut în hol o oră şi jumătate, cât am repetat actul întâi. Şi aici nu vă rămâne decât să vă închipuiţi marea mea stupefacţie când, ieşind în foaier, am văzut că m-au aşteptat nouăzeci de minute încheiate Lucian Cocea, dirijorul secund al „Fluieraş”-ului, şi Serghei Lunchevici!.. Mi-a căzut preţul, în mod subit!  Am prins a bâigui ceva foarte jalnic despre miopia portarului, iar maestrul m-a tipărit pe umăr: „Ia să vezi, cât am să te ţin eu pe tine în coridorul Filarmonicii!..”

După care a urmat una din cele mai tentante oferte, pe care le-am avut vreodată. Serghei Lunchevici era şi un bun psiholog – m-a întrebat, întâi şi-ntâi, ce salariu am în teatru. I-am spus. Şi iar mi-a crescut preţul. De cinci ori. Nu când i-am spus ce leafă am. Când mi-a spus dânsul ce salariu aş putea avea dacă accept să fiu angajat al „Fluieraş”-ului. Urma să joc rolul lui Păcală în partea întâi a programului şi să prezint două monoloage  în partea a doua. Pentru început. Însă turneele lor frecvente excludeau cumulul. L-am sunat pe învăţătorul meu, Ion Ungureanu, la Moscova, ca să-i cer sfatul, dar nu l-am găsit. Celulare pe atunci nu aveau nici japonezii încă. La „Luceafărul” îmi aşteptam de doisprezece ani rândul la apartament. Soţia era şi ea actriţă. Prima mea piesă, „Mezinul”, făcea naveta teatru-minister. Îmi apăruse, în acelaşi an, prima carte de proză. Eram bine prins la repertoriu, ca actor. Îmi făceam şi debutul în regie. Care era soluţia? Am zis: nu. Deocamdată, nu. Nu s-a supărat. Şi nu mi-a purtat pică. Şi am evoluat cu „Fluieraş”-ul ori de câte ori am fost solicitat.

Peste trei ani de zile, am fost acceptat în rândurile Uniunii Scriitorilor. S-a soluţionat, prin US, şi problema cu spaţiul locativ. Nu mă prea împăcam cu noua conducere artistică de la „Luceafărul” şi am fost silit să plec. Dar Lunchevici nu m-a mai invitat. Şi nici eu n-am mers să-l întreb dacă am putea reveni la subiect. Vrabia din mână n-a avut ce trata cu cioara din par. M-a invitat de două-trei ori la vânătoare...
Apropo, şi în calitatea lui de vânător a făcut un lucru mare. A alcătuit şi a editat primul „Dicţionar al vânătorului şi pescarului”, care încă multă vreme va fi şi ultimul.

Am stat de câteva ori la taclale, căci, slavă Domnului, avea umor şi savura replica inspirată. Iar când a fost lansat marele „ukaz” din ’85, acela, istoric, cu defrişarea viilor, ne-am întâlnit nu mai ştiu unde şi am purtat un dialog care merită, zău, să fie reprodus integral.

- Nu te-am prea înţeles, îmi zice maestrul.

- Tocmai mata?

- Eu. N-am prins firul: faci campanie anti- sau pro- alcool?

- Drept să-ţi spun, şi mie-mi vine greu să mă pronunţ. Dar de ce mă întrebi?

- Aveam nişte oaspeţi şi Nina, nevastă-mea, a aşternut o masă pe cinste (în casa lor gurmanzii leşinau de plăcere), iar eu am pus la bătaie nişte vinuri vechi, din propria colecţie, cerând scuze prietenilor mei că nu pot să le ţin companie – tocmai mi se administrau nişte preparate farmaceutice care, chipurile, excludeau alcoolul. Ei închină, eu – nu, mă tot tratez cu ceai de buruiene şi, în clipa ceea, tu, la televizor, spuneai monologul ăsta nou, cu „Antialcooliada”. Şi zici: „Unui bou i s-a turnat o căldare de vin şi una de ceai. Şi boul ceai a băut, oameni buni! Ceai! Dacă-i bou!”. Şi atunci mi-am zis: dară eu ce-s? Şi-am băut trei pahare de „Traminer”. Peste leacuri! Nu mi-a fost rău. Dar nici chiar bou! Dă-o dracului!..  Aşa că eu o să transmit unde trebuie că satiricul Gheorghe Urschi împinge poporul la păcat.

Mai puţin cunoscut de marele public rămâne a fi talentul de pedagog al lui Serghei Lunchevici, care poate fi apreciat numai din interiorul profesiei – toţi interpreţii, care au trecut prin mâinile lui –  şi vocaliştii, şi instrumentiştii – au avut de crescut şi de maturizat pe post de învăţăcei la şcoala Maestrului. Tactul, orizontul, răbdarea şi delicateţea sa au devenit şi au rămas proverbiale. Şi dacă Nicolae Sulac cântase şi în alte formaţii, meritul de a o fi format pe Zinaida Julea îi aparţine pe de-a-ntregul. A descoperit-o şi i-a a dus-o Isidor Burdin (un mare vânător şi îndrumător de talente), exclamând: „Uite-o, Serioja, pe Maria Tănase a Basarabiei!”. Dacă atunci declaraţia bătrânului lăutar a şocat  pe câte cineva, acum toţi rămân fără replică. Chiar dacă unii tac în felul lor. Marea cântăreaţă de astăzi avea pe atunci şaisprezece ani. De la acea fragedă vârstă a luat-o de mână Serghei Lunchevici şi a purtat-o prin diverse genuri şi repertorii, prin imaginare aule universitare, prin librării şi biblioteci, prin sate moldoveneşti şi ţări străine. Şi dacă uneori se mai crampona tânăra interpretă, având şi ea un caracter pronunţat, sprâncenele învăţătorului domoleau pe loc toate curentele subacvatice.
Şi dacă presa vremii scria, pe atunci, că în creaţia lui s-au îmbinat în mod fericit şcoala academică clasică de vioară cu maniera populară de interpretare, eu am avut mereu impresia că acestea două s-au luptat în firea lui pătimaşă, au purtat un război nemilos. Asta a ştiut-o, de fapt, numai el. Noi, ceilalţi, ştim că dacă Serghei Lunchevici cânta „Jalea ţiganului”, lăcrima Soroca, iar dacă interpreta un preludiu din creaţia lui Debussy, se umplea Franţa de lacrimi.

Despre incurabila lui boală, haină şi latentă, despre dramatica şi mult prematura-i trecere pe celălalt tărâm nici nu vreau să-mi amintesc. Nu-ţi aminti nici dumneata, cititorule. Dar când treci pe lângă monumentul din împărăţia de pe strada Armenească, opreşte-te pentru o clipă, priveşte-i făptura, înveşnicită în granit, şi vei avea senzaţia că uite-acuşi o să-i zvâcnească arcuşul. Şi sprâncenele.