Sandri Ion Şcurea. Singur, în faţa plutonului…

OAMENI MARI >> Cunoscuţi de Gheorghe Urschi

rologiul vremii a şi bătut a şaptezecea oară, însemnând pe răboj acea distanţă de timp ce ne desparte de ziua în care la Vadul lui Isac, sat aşezat pe coasta pruteană a Bugeacului, s-a născut Sandri Ion Şcurea. S-o fi născut dintr-o dragoste mare. S-o fi născut într-o zodie norocoasă ori ursitoarele bătrânului Bugeac – leagănul atâtor talente – i-o fi pus mâna pe creştet şi l-or fi binecuvântat frate bun cu harul, prevestindu-i drum lung în artă?... Creştea băiatul acela ca din apă şi avea nişte ochi mari şi negri, de te băga-n boli când se uita la tine. Nici nu răsărise ca lumea din dosul gardului, că vecinii prinseră a-şi ţine fetele încuiate-n case şi a le feri de ochii lui – nu cumva să le deoache, ochiosul, odorurile.

Dar aceste incidente zvonite aveau loc departe de copil şi de preocupările lui. Era o fire retrasă, solitară, îl pasiona muzica, îndeosebi cântecele populare, baladele, romanţele…

După ce îşi ia atestatul de studii medii intră la Şcoala de muzică „Ştefan Neaga”, pe care o absolveşte în 1954 cu diplomă de distincţie. Dar nu cariera de dirijor este aceea care îl tentează. În timpul anilor de studii, în sala de spectacole a Teatrului „Puşkin” putea fi văzut aproape zilnic un tânăr cu ochi arzători, care-şi avea locul său la balcon. Nu lua niciodată binoclu, nu dialoga cu nimeni, ci doar uneori se desprindea de spătarul fotoliului, pregătindu-se parcă de un salt şi ochii îi ardeau, îi ardeau cu o strălucire magică, febrilă…

Aşa se face că tânărul dirijor îndrăgeşte teatrul. Spiritul lui exploziv se avânta spre rampă, spre mirajul seducător al artei; se visa mereu sus, pe culmi,  acolo unde adevărurile se bat cap în cap.  Mai încercase să schimbe cumva decorul, plecase în sat conform repartizării, dar… îi era strâmt. Şi hotărî să le dea toate pe una – să-şi încerce norocul la actorie, cu atât mai mult că în acel an, 1955, Şcoala de teatru „Şciukin” anunţa un concurs la Chişinău. În vara lui 1960, douăzeci de actori proaspăt formaţi şi trecuţi prin conveierul Teatrului „Vahtangov” se întoarseră la Chişinău: printre ei era şi Ion Şcurea. Câteva săptămâni mai târziu, lua fiinţă „Luceafărul”. Şi dacă la început îi ardeau doar ochii, Moscova, cu vălvătaia ei mistuitoare, îi aprinsese întreaga fiinţă.

Numai el ştie de câte ori s-a fript în văpăile acestea, căci de-a lungul primilor cincisprezece ani de teatru a ajuns „la cuţite” cu mulţi regizori: a plecat sau a fost alungat din scenă, s-a întors sau a fost găsit şi întors, a fost iertat sau rugat să ierte, dar torţa-i dătătoare de lumină a rămas să strălucească acolo, la „Luceafărul”.

Mai mult, după ce Ion Ungureanu va fi silit să ia drumurile pribegiei (1972), care l-au purtat spre Moscova, spre acea Moscovă care a ştiut să adune şi să strângă la pieptul său fii rătăcitori, străini, parcă, pentru ea şi graiul ei, să-i adopte, să-i înfieze şi să-i nutrească până când baştina lor se întorcea iar cu faţa spre ei, iertându-le păcatele inexistente, nefăptuite, afară, poate, de unicul, de a nu cânta la unison cu gloata de sărăntoci, gata oricând să aclame  şi să scandeze în favoarea regimului; ei, bine, când Ion Ungureanu se aciua la Moscova, ca să-şi tămăduiască rănile şi să-şi mângâie cucuiele, Sandri Ion Şcurea a luat teatrul de mână şi l-a purtat prin hăţişurile existenţei, chit că nu era gata de aşa ceva, nici moral, nici psihologic. Şi au învăţat din mers – unul – a vieţui, celălalt – a conduce. Pe propriile erori şi eşecuri, încercând să facă faţă şi cerinţelor ideologice ale repertoriului, şi clasicii, şi dramaturgiei sovietice, şi celei naţionale. El, Sandri Ion Şcurea, care a avut mai multe talente, dar a fost cu desăvârşire lipsit de principalul – cel de a-şi crea o echipă, de a găsi „coreligionari” printre colegi, de a se rezema de ei şi de a înfrunta pieptiş urgiile, de care n-a scăpat nici un teatru, niciodată. A fost singur. Întotdeauna singur. Aidoma eroului său din „Aşteptaţi-ne în zori” – Mircea Lascu. Singur în faţa plutonului de execuţie, îmbrăcându-şi mănuşile albe de mire cu trei secunde înainte de împuşcăturile fatale. Şi chiar dacă, în anumite clipe de luciditate profesională, dimineaţa avea rarisima senzaţie că iată-i, tocmai aceşti trei piloni sunt oamenii pe care pot conta şi pe care mă pot bizui de azi încolo, după amiază se găsea neapărat vreun duh rău, care să-i picure otravă în urechi şi să-i submineze, astfel, pornirile, mizând în mod josnic pe susceptibilitatea, pe anxietatea lui bolnăvicioasă, de care nu s-a mai putut descotorosi. Dar asta – mai încoace. Atunci, la începuturi, lucrurile îşi urmau cursul firesc şi primul său spectacol Ion Şcurea îl montează în 1966 cu „Casa Bernardei Alba” de Garcia Lorca; deci, îşi spune primul cuvânt într-o atmosferă „pur matriarhală”, pentru că în spectacol evoluează douăzeci şi cinci de actriţe şi nici un actor. Interpretarea regizorală la care recurge coboară poezia lui Lorca pe pământ, angajând-o într-o luptă crâncenă pentru un loc sub soarele iubirii. Cinci surori sunt îndrăgostite de acelaşi bărbat – nu e greu de imaginat din ce pasiuni vijelioase e ţesut conflictul şi cât de strâmtorat e curcubeul poeziei… După cum era de aşteptat, şi în regie se adresa uneia din temele sale de „căpătâi” – tema dragostei dificile, fie că o va sonda în registrul comediei („Nevolnicele” lui Ostrovski, „Nunta” lui Brecht), fie că în cel al tragediei („Hippolyte” de Euripide).

Apoi, în 1968, coboară pe litoralul clasicii noastre, luând în montare comedia lui Vasile Alecsandri „Chiriţa în provincie”, spectacol care a rezistat peste patru sute de reprezentaţii. Ar fi fost o naivitate să admiţi fabula prea convenţională şi prea puţin concludentă şi tânărul regizor nici n-a încercat s-o facă. Soluţia pe care a aplicat-o conţine nuanţele atitudinii binevoitoare a actorilor faţă de material („Luceafărul” a ştiut, prin excelenţă, să joace această atitudine) şi note bine pronunţate de îngăduinţă faţă de situaţia de vodevil. Cucoana Chiriţa (interpreţi: Dumitru Caraciobanu, Eugenia Todoraşcu, iar mai târziu – Sandri Ion Şcurea) în costum de voaiaj, cu microfonul în mână şi ochii în pământ, porunceşte suitei sale să se aranjeze până una-alta „în teatru”. Scena coboară în sală, sala urcă în scenă şi cred că anume în această miscibilitate totală constă secretul longevităţii spectacolului.

În următoarea stagiune regizorul purcede la montarea piesei de debut a dramaturgului Ion Podoleanu „Pe-un picior de plai”, de altfel, colaborarea rodnică cu acest autor va lua proporţii. Atunci când o operă literară nimereşte în incinta unui teatru, ea există numai pe jumătate, există doar ca un spirit, ca o idee absolută. Şi acest teatru, având la îndemână sufletul operei, purcede să-i plăsmuiască trupul „după chipul şi asemănarea sa”. Cu această lucrare regizorul se aprofundează în sondarea unei noi teme în creaţia sa, căreia îi va consacra un considerabil număr de montări. E tema corelaţiei valorilor morale autentice şi aparente („Zile de apă, de foc şi de pământ” de Gheorghe Malarciuc), a credinţei de nestrămutat în echitatea frăţiei („Săptămâna patimilor”) de Ion Podoleanu, a responsabilităţii şi conştiinţei civice („Jucării de oţel” de Dalea Urneaviciute).

La baza oricărei biografii de creaţie rămâne totdeauna ceva miraculos, inexplicabil, ceva ascuns parcă în străfundul sufletului de artist. Aceste taine ne tentează şi cu cât mai considerabilă este creaţia artistului, cu atât mai mult se cer dezlegate. E atât de important când şi cum a făcut el acea primă trăsătură de penel ori a pronunţat primul cuvânt, care a cutremurat spectatorii. E important pentru a percepe în conştiinţa noastră trecutul şi prezentul lui, tinereţea şi maturitatea, încercările şi realizările. E important, dar şi extrem de complicat, mai ales când e vorba de un actor, care a intrat vertiginos în artă şi care n-a cunoscut necazul eşecului (în actorie – nu!). Un actor care poseda toate cele necesare scenei: un bogat diapazon vocal, o plastică ireproşabilă, un acut simţ al adevărului, o inteligenţă înnăscută, un gust rafinat, o ţinută impecabilă şi doi ochi care ard şi ţintuiesc.
Când cineva dintre noi spunea în prezenţa lui că inteligenţa nu se poate naşte pe loc gol şi nici din senin, el surâdea într-un mod anume şi schimba subiectul. O singură dată, la un pescuit prelungit în balta de la Manta, o cimotie de-a lui, o rudă mai îndepărtată, a scăpat o vorbuliţă despre un boier Şcurea, care scăpătase pe la sfârşitul secolului nouăsprezece, ruinat că la cărţi, că de femei, dar poate şi de una, şi de alta, însă Ion Şcurea a rămas mut la aluzia asta şi nu i-a dat nici o importanţă.

El excludea noţiunea de emplois încă la rolurile sale de diplomă, evoluând în două spectacole diferite ca gen şi epocă, cu două personaje la fel de diferite ca stil şi caracter: Ferdinand fon Valter în „Intrigă şi iubire” şi Savure în vodevilul „Costumul de nuntă”.
Primul e fiul preşedintelui german, al doilea e un ţăran breton. Amândoi se îndrăgostesc de două fete (ambele jucate de Ecaterina Malcoci). Primul va iubi în taină, având în faţă bariera ierarhică dintre un nobil şi o mic-burgheză. Romanul va fi divulgat şi cei doi tineri îndrăgostiţi, căzând victime uneltirilor viclene ale preşedintelui, vor bea otravă dintr-o cupă şi vor păşi benevol în neant. Al doilea porneşte pe urmele unui costum breton de nuntă, în buzunarul căruia, chipurile, se află o rotunjoară sumă de bani; trecând prin nenumărate întortocheri de subiect, una mai captivantă decât alta, află că istoria cu comoara n-a fost decât o farsă, în schimb, îşi găseşte adevărata sa comoară, pe Ursula, dragostea lui din copilărie.

Ferdinand fon Valter, unul dintre cele mai reprezentative personaje ale dramaturgiei germane, i-a oferit autorului vaste posibilităţi de evoluare, mai ales, în ce priveşte amplitudinea concepţională. Însă atunci, după premieră, recenzorii au avut obiecţii faţă de expansivitatea exagerată a interpretului, prea puţin proprie caracterelor nordice. După mine, altceva era la mijloc.
Cercetătorii susţin că la baza subiectului tragediei s-a aflat un autentic material faptic, iar drept prototipuri pentru majoritatea eroilor au servit oameni concreţi de la curtea ducelui Vurtenberg. Să nu uităm că, deşi autorul o determină ca „tragedie burgheză”, „Intrigă şi iubire” e cea mai rebelă operă din creaţia lui Schiller. Drama „Vilhelm Tel”, apărută mai târziu, nu va fi atât de acută şi cuvintele „Libertate, libertate, libertate!”, scandate în final de eroii dramei, vor răsări cam stângaci de sub pana autorului speriat de revoluţia franceză. Ion Şcurea îşi trata eroul reieşind din aceste considerente. Şi nu întâmplător scena arestului (în care eu eram al doilea soldat din dreapta) era axa spectacolului, iar pentru interpret era scena-cheie.

În cele peste douăzeci şi cinci de spectacole montate pe scena „Luceafărul”-ui de atunci, Artistul Poporului Sandri Ion Şcurea se manifesta ca un adept al teatrului realist, al regiei latente. Nu poseda vreun „stil” izbitor, pe care să-l impună forţat lucrărilor sale, nu constrângea interpreţii în alegerea soluţiei scenice, nu făcea uz de trucuri stridente; armele regizorale îi erau dictate de natura şi valenţele dramaturgiei. I s-au decernat premii republicane şi unionale, a avut şi spectacole nerăsfăţate cu premii şi menţiuni oficiale, dar în toate a ars până la capăt torţa actorului şi regizorului Sandri Ion Şcurea.

...Trec anii. Am schimbat secolul şi mileniul. Alte generaţii de spectatori vin astăzi la „Luceafărul”. Alţi actori evoluează în luminile rampei şi rod scândura scenei, pe care, de nouă, am prins a o roade noi. Când intru în hol şi dau cu ochii de pozele celor care şi-au încheiat socotelile lumeşti, îl văd printre ei şi pe Sandri Ion Şcurea. E cu ei, e printre ei, dar e singur. E singur şi acum, ACOLO. Singur, în mănuşi albe, în faţa plutonului de execuţie. Chiar dacă împuşcătura fatală a răsunat deja.