Petru Bodarev. Omul care sfidează timpul vrea, munceşte, se enervează, iubeşte şi crede

Îmi place să aflu ce simt oamenii, cînd li se pare că nu mai simt nimic. Ce fac, cînd nu mai au ce face. La ce se gîndesc, după ce li se pare că le-au gîndit pe toate. Cum cred,  după ce află ce cred ceilalţi. Ce îi chinuie după ce spun, lîngă pat, „Tatăl nostru”... Interlocutorul meu de la această rubrică este unul dintre cele mai exotice, neastîmpărate şi  mustoase personaje ale businessului moldovenesc. Patronul „Cristinei” are o energie care, pur şi simplu, sfidează timpul. Şi vîrstele. Trăieşte la 50 de parcă viaţa lui abia a început.

 Eu aşa într-aiurea mi-am trăit viaţa asta... Abia acum un an am urcat pe schiuri şi în două zile am învăţat ce pot alţii în 5 ani. Nu înţeleg de ce a trebuit să cunun de 9 ori în loc să merg să privesc marea? Tot timpul nu am putut să mă rup de aici, de dincolo, ca să înţeleg abia foarte tîrziu că, de fapt, totul e o fîntînă fără sfîrşit.

 La teatru nu am fost de cînd eram student. Nu mi-a plăcut o dată, cînd m-au dus cu de-a sila şi de atunci nu am mai încercat să-mi schimb părerea. Uite, a fost Patricia Kaas... Că vine ea sau nu, mie mi-e totuna. Şi nu ar trebui să-mi fie.

 M-am născut lunecos şi mama m-a scăpat din braţe. De atunci simt că ceva nu e în regulă cu mine.

 Ce anume am dorit să fiu?... Om! Da, om.

 Părinţii mei au fost doi ţărani, tata dintr-o familie cu 11 copii, iar mama - din 8. S-au căsătorit foarte săraci... Din cuvintele mamei, ea nu auzise încă de lenjerie de corp, nici de furculiţă. Din cuvintele tatei, din sacii „de america”, de la colhoz, i-a cusut mamei cămaşă de noapte. Şi aşa au început.

 Pe tata l-au luat de 18 ani la război, chiar dacă nu trebuia, că era din familie numeroasă. Bunica Alexandra, mama tatii, murise la 40 de ani, după ce i-a născut pe cei 11 copii. Cînd s-a întors tata, se stinse şi bunelul... Şi-a strîns fraţii grămăjoară, s-au crescut şi s-au însurat unul pe altul. Cînd am apărut eu pe pămînt, în ograda noastră era şi vacă, şi purcei, şi vreo 30 de oi, şi păsări. Muncind, părinţii mei au ajuns cel mult sătui, pentru că banul a apărut mult mai tîrziu, prin anii ‘80, ca în ‘90 să ajungă goi la loc. Dar, prin comparaţie, se considerau o familie de gospodari, avînd în curte tot ce era necesar pentru viaţă.

 Familia Bădărău, părinţii mei, tot timpul şi-a dorit să fie în fruntea satului prin educaţia copiilor, prin felul cum arăta tata la o cumetrie, cum nu dormea mama nopţile ca să fie de toate pe masa de Paşte sau de Crăciun. Mîndria că totul e „ca la oameni” era un sens al existenţei.

 Mult mai tîrziu, am vrut să revin la numele Bădărău, pe care sovieticii l-au transformat în Bodarev, dar am înţeles că trebuie să-mi schimb toată viaţa.

 Pentru că mi-era ruşine să fiu prost, am muncit mult la şcoală ca să fiu alături de elevii buni. Dacă unora li s-a dat uşor, eu am depus efort ca să fiu aproape de ei.

 Mama nu mă bătea dacă luam note proaste. Doar plîngea. Şi eu mă rugam la Dumnezeu să nu plîngă, dar să mă bată. Cele mai dureroase în copilăria mea au fost lacrimile mamei.   

 Sînt om de la nord. Mai nonconformist, mai neîmpăcat. Oamenii de la nord se caracterizează prin dorinţa de a deveni. Sînt tot timpul în competiţie. Obsedaţi să fie cei mai frumoşi, cei mai avuţi, cu şcoala cea mai bună, cu haina cea mai. Tot timpul cei de la nord s-au ajutat unii pe alţii să devină studenţi, savanţi, artişti.

 La colegiu, mi-am ales orbeşte profesia. La mintea mea de atunci, tehnologia şi prelucrarea pielii mi s-a părut cu mare viitor. Părinţii erau colhoznici şi nu ştiau ce să mă sfătuiască. Fără să facă nimic special, ei m-au învăţat doar să fiu gospodar, lăsînd în seama mea şi a fratelui şi vacile, şi porcii, şi puii, şi balega, şi ograda de măturat, şi dusul calului, şi mulsul oii, şi boronitul, şi prăşitul... Totul a trecut prin mine.

 În tinereţe aveam un caracter mai iute, îmi plăcea să dau la bot. Nu iertam băieţii care povesteau cum au dormit seara la Natalia şi ce au făcut după ce au stins lumina. Nu-mi plăcea să fie jignită femeia. Dar nu întotdeauna reuşeam să fiu cel mai puternic. Mai luam şi înapoi.

 M-am însurat la 20 de ani. Am intrat în sala sportivă a colegiului, am văzut o fată care juca volei şi am zis că mă însor cu ea. Eram cu un verişor şi mi se pare că aveam şi un pahar de vin în cap... M-am apropiat, am văzut-o şi la chip, era frumuşică...

 Soţia mea era altfel. Decît să stea la bîrfe cu fetele, prefera o carte. Pe de-asupra era foarte muncitoare şi gospodină.  Şi este.

 Femeii îi iese mai bine decît unui bărbat să fie mamă.  Ea e cea care trage la familie, care lucrează zi şi noapte. Contează la ea felul în care prieteneşte cu cineva, cum poartă o discuţie, să se îmbrace într-un fel anume, să-ţi placă s-o priveşti, să aibă ceva cu care să te ţină acasă, că noi bărbaţii sîntem cîinii cîinilor. Că dacă a gătit şi nu s-a îmbrăcat bine, nu-mi acoperă mîncarea. Trebuie să fie şi frumoasă, şi mamă, şi deşteaptă, şi în pat nu ştiu cum... E o artă să poţi ţine un bărbat acasă.

 Scuzaţi că eu poate nu vorbesc ca aiştia care se străduie, eu vorbesc cum simt eu.

 După colegiu au venit „Zorile”, mult mai tîrziu - „Tocuşor”, poveşti demult uitate. Acum mă gîndesc că e mai bine că s-au închis aceste pagini. Altfel, nu ar fi apărut „Cristina”, unde am pus suflet în fiecare pietricică, ţeavă sau bucată de gresie. Cei de aici, invidiază. Cei care vin de peste hotare, se miră de ce văd la noi.  

 Am fondat întreprinderea la Bucureşti, unde, timp de trei ani ne-am ocupat de comerţ. Am vîndut ouă, harpacică, unt, căciuli, izmene, bomboane, hîrtie, lemn... Am venit cu vreo 300 de mii de euro acasă. Nu pierduse nimeni aşa bani ca să-i găsim noi. Erau bani munciţi, pe care i-am investit în producere şi locuri de muncă.

 Nu eram sigur că voi reuşi. Dar nu am investit în altă parte pentru că asta am ştiut cel mai bine să fac. „Cristina” este, din punct de vedere tehnologic, cel mai dotat producător de încălţăminte în spaţiul CSI. Dar nu sîntem prezenţi pe piaţa de acolo pentru că încă nu am umplut piaţa noastră. Nu am completat încă sortimentul de gală pentru bărbaţi, femei şi copii, sîntem abia la început.

 Ca moldovenii să nu se îngloade tare în criză, trebuie să avem relaţii foarte bune cu Ucraina, Rusia, Bielarus, cu toată Europa. Sîntem pregătiţi la nivelul anului ‘41, cînd a început războiul.

 A fi patriot înseamnă să dezvolţi industria aici, acasă. Dacă am fi fost patrioţi, am fi avut roşiile noastre, porcii noştri, florile noastre.

 Dacă te loveşte cineva cu o roşie din Turcia, faci comoţie, cartoful are două kile, iar ceapa nu încape pe cîntar. Mîncăm, apoi mergem la spital sau la farmacie. Unde sînt produsele crescute din cernoziomul nostru? Ăsta e patriotism?

 Dacă mergem la baie zece moldoveni şi un tătar, simbolic vorbind, şi stăm toţi cu fundurile goale, o să ne bîlbîim cu toţii tătăreşte. Aţi văzut vreodată un gest sau atitudine similară din partea cealaltă? Cred că din punct de vedere al limbii şi nu numai, avem 20 de ani pierduţi din cauza politicii făcută în grabă. Ziua de ieri nu mai prezintă nimic.

 Trebuie să fii tare prost ca să poţi pierde 20 de ani. Din ‘90 încoace, dacă am cîştigat un ban, repede ne-a dus capul să ne atîrnăm „lanţuje” de aur la gît, ne-am schimbat mersul, privirea ne-a devenit grea, ni s-a făcut lene să muncim...

 Nu am avut niciodată un program statal care să arate ce ne dorim şi ce putem face. I-a mers cuiva cu cartoful, la anul punem toţi cartofi. I-a mers cu fasolele, pun toţi fasole şi ard toţi. Raioane întregi s-au înecat în bălării. Concurenţa la noi e prin trecutul drumului. Dacă e să te încurce cineva, ai 20 la poartă. Dacă e să te ajute, nu e nimeni.

 Am impresia că fiecare demnitar se ascunde sub cortina crizei. În ‘45 ce aveam? Nimic. Dar au apărut tractoarele, drumurile, televizorul, din dorinţa de a făuri. Criza parcă e o femeie, vinovată de toate.

 Sînt zeci de lucruri care pot fi făcute azi în Chişinău. Pe Ştefan cel Mare nu avem o gheretă de unde să ne luăm kvas rece, sau apă gazoasă, sau un suc natural... E vară. Storcătoare sînt, merele se strică, dintr-un kilogram de mere un om deştept poate cîştiga 5 dolari...

 Aş umbla în genunchi prin toată Europa, dar aş aduce o uzină de prelucrare a gunoiului, e o nimica toată. În curţile vechi ale oraşului, sîrma de curent electric poate produce omoruri, în subsoluri e mizerie, apă, şobolani. Nu avem bani să curăţim Bîcul, să curăţim copacii, să tundem iarba? Credeţi că e normal că nu avem drum de piatră în comune cînd avem atîta piatră? Fiecare ar pune cîte o sută de lei dacă nu ajung de la buget. Ca primar, aş pierde cîteva zile şi nopţi ca să pun o mie de semnături pe toate autorizaţiile care nu-i lasă pe oameni să se mişte şi aş da drumul vieţii să meargă înainte. Viaţa e una, de ce s-o reţinem pe peroane de aşteptare?

 Aş putea fi cel mai bun primar din Europa. Unde sînt felinarele de pe străzi, tufele cu  trandafiri, ochioşelele? Sînt scumpe? Sînt lucruri care pot fi făcute fără bani. Mă duc şi împrumut de la fiecare casă cîte o floare şi la anul le întorc înapoi.

 Şi vreau şi nu vreau să revină moldovenii acasă. Oricît de greu ar fi în ţara lui, nostalgia pentru un moldovean e mai mare decît viaţa. Fiecare revine, într-o formă sau alta. Dar trebuie să ştie că aici poate crea şi construi ceva. Că sînt condiţii egale pentru afaceri mici sau mari şi că statul îşi asumă răspundere. Vă daţi seama cîtă lume ar veni? Sigur că mă enervează cînd vin încoace tot felul de indivizi care peste o lună îşi cer toată gama de drepturi. Haideţi să mergem în Asia sau Caucaz şi să ne dăm tari acolo. În două ore rămîne numai „rama şi provodka” din noi. Dar la noi totul se poate.

 Avem Nistru şi Prut şi cînd ne apucăm de udat, udăm pînă înecăm toate cîmpurile în jurul nostru. Pe cînd în toată lumea, există norme, cîte o picatură... pic, pic, pic. Atît cît trebuie unei plante. La intervalul la care trebuie. Nu, noi trebuie să pornim zece motoare şi 13 indivizi uşor ameţiţi să ţină furtunurile celea pînă îi dau jos. Udăm o dată şi ne-am luat de grijă.

 Dacă ar fi în puterea mea, niciodată funcţionar de stat nu va fi leneşul, făţarnicul, fudulul, toţi ăştia m-au încurcat toată viaţa. Cînd aduci ceva în ţară, trebuie să alerge toţi în jurul tău, că vine un ban la buget. La noi e invers, te tratează ca pe un om care încalcă legile. Dacă te-ai pornit de la Cahul la Edineţ, te opresc de 10 ori să vadă ce aduci, ce duci, de unde ai şi de ce mergi pe drumul ăsta.

 Înainte de Paşti, mi-am sunat un văr la Edineţ şi l-am rugat să-mi cumpere 16 mieluţi, că sîntem mulţi şi sărbători sînt multe. Un poliţist ne-a ţinut vreo 10 minute la Peresecina să ne întrebe de ce nu avem acte pentru marfă, ameninţînd că va demonstra că mergem la piaţă. Eşti tratat ca un criminal. Dacă ai făcut ceva frumos, repede comentează: Ei, da tu zici că-ţi merge rău? Dar nimeni nu se întreabă de ce eu la 6 sînt în picioare, iar la 11 noaptea abia intru în casă... Dar am şi eu numai o viaţă...

 Nu vreau altă ţară pentru viaţă. Dar aş fi vrut să iau din toată lumea cîte o bucăţică din ce mi-a plăcut şi să sădesc aici, ca ţara mea să fie cea mai frumoasă.

 7 aprilie m-a afectat moral. Îmi pare rău de tot ce s-a întîmplat. Un om de afaceri cînd investeşte se gîndeşte că ar putea să nu meargă. De ce un politician nu se gîndeşte la consecinţe atunci cînd face politică? Orice am zice, toţi avem o vină pentru educaţia şi atitudinea noastră de fiecare zi. Prin ceea ce permitem să ni se spună. Prin ceea ce permitem să auzim şi să nu avem reacţie. Prin predispoziţia noastră la tăcere. Prin faptul că lăsăm să se treacă fără noi. Că noi avem treabă.

 Dacă tu mîine, ca om de stat, declari că nu te mai interesează scrisorile anonime, minciuna şi bîrfele, nimeni n-o să vină să ţi le spună. Şi dacă spui că te interesează cum sînt drumurile în ţară, că vrei gospodăriile curate, gardurile vopsite, flori în ogrăzi, lucru, odihnă, cultură, va fi aşa cum vrei tu, că tu eşti şeful.  

 Sînt toată ziua ca un ieduţ primăvara, care sare în sus de energie. Merg la sport, ies stors după o oră şi jumătate şi peste 10 minute sînt gata să încep din nou.
 
 În secolul  21 nu mă pot obişnui deloc cu minciuna şi făţărnicia.

 Din secolul trecut mă urmăreşte pînă azi mirosul mîncării de la brigada de tractoare, tradiţiile de la Anul Nou pe vechi, Crăciunul pe vechi, Capra, Căluţul, Malanca, dorinţa oamenilor de a munci...

 Internetul mi-a furat nepoţii. Lor nu li-i aşa de dragă să audă poveşti din astea. Dacă eu privesc un film de-al lui Loteanu sau unul cu Volontir, Piersic sau Amza Pelea, sau Tihonov, sau Bondarciuc, ei strîmbă din nas. Lor le plac tot felul de monştri animaţi cu gîtul lung şi gura mare...

 Nu le putem avea pe toate. Dacă există frumuseţe, nu este dragoste, dacă este dragoste, nu este plăcere... Dacă aş trăi din nou, foarte multe greşeli nu le-aş face. De exemplu, mi-aş lua familia şi aş pleca cu cortul undeva. Mi-aş implica copiii de mici în treburi necesare pe viitor, înainte nu înţelegeam asta şi ziceam că-i spun cînd va fi timpul. Dar timpul unui copil vine imediat ce a apărut pe lume. Mai bine să-i arăţi o dată decît să-i povesteşti de 10 ori.

 Un copil alintat, dus, adus, văzut, nu va ajunge gospodar. E invers cu un copil pus la muncă. Şi cu o palmă la fund, dacă trebuie. Eu am fost sever. Copiii mei au mîncat ce am avut şi au purtat ce ne-am putut permite. Nu mi s-a înmuiat inima că nu are bicicletă sau blugi. Ai sandale, bine, restul porţi de la fratele sau sora mai mare. Nu eram fascist, dar am stabilit nişte lucruri. Ori faci familie, ori nu faci...

 Aş vrea ca nepoţii mei, pe care-i am şi cei care vor veni, să moştenească afacerea. Dacă noi am reuşit în 12 ani atîta, unde ar putea ajunge „Cristina” în 100 de ani? Vă daţi seama cît de mult vreau să trăiesc ca să văd asta?

 95 la sută din oamenii pe care i-am întîlnit prin viaţă m-au trădat şi m-au folosit. Ei nu au simţ, nu pot citi în tăceri şi nu ştiu că m-am simţit trădat. Nu am discutat niciodată trădarea cu ei. Dumnezeu cu ei.

 Dacă am trădat eu? Eu nu am rămas dator la nimeni. Pun mîna pe Carte.

 Portretul bărbatului perfect e bărbierit pînă la vineţeală şi puţin cinstit. Era o glumă. Bărbatul care e bărbat trebuie să accepte viaţa aşa cum este. Unde e de sărutat - să sărute, unde e de îmbrăţişat - să îmbrăţişeze, unde e de spus - să spună, iar unde e de tăcut - să tacă....

 Preţuiesc la un prieten calitatea de a nu se uita la tine ca la un om de care are nevoie ca să-i  scoată permisul de la poliţie sau să împrumute bani...

 Fiecare din noi are aceleaşi şanse la fericire. Foarte tîrziu am înţeles că nici preşedintele ţării nu are mai mult decît noi. La baie sîntem toţi la fel.

 De apă, de foc, de gura lumii şi de dorinţa de a merge la veceu cînd eşti în Piaţa Roşie sau Piaţa Unirii nu te scapă nimeni. Poţi să ţii picioarele cum nu le-ai ţine, nu te scapă nimeni de ruşine.

 Mi-am trăit viaţa pe fugărite, dar sînt fericit. Am mîini, picioare, cap, autoritate, pot cîştiga un ban. Plec în deplasări şi mă întîlnesc cu multă lume.... Aş fi un nesimţit să zic că n-am avut noroc.

 Bătrîneţea şi neputinţa ar fi cea mai mare nenorocire pentru mine... Cînd stai acasă. Cînd nu trebuieşti nimănui.

 Cum aş vrea să mor?... Nu vreau să mor. Vreau să fiu veşnic. Să trăiesc mult. Acum nu creez  nimic şi firea mea rebelă se împacă tare greu cu asta. „Cristina” e o afacere făcută deja. Vreau altceva. Un oraş frumos. Ceva care să facă societatea să curgă, să crească ca aluatul....

 Iubesc tare mult viaţa asta. De nu se vede. Nu cred că un tînăr se simte mai bine decît mine acum. Mai am 10-15 ani de activitate în care vreau să fiarbă pămîntul sub picioarele mele. Uneori mi se pare că maşina merge prea încet. Viteza potrivită ritmului meu nu s-a inventat încă.

 Soţia mea mă ceartă tot timpul, îmi zice că n-ar strica să mă liniştesc. Dar tot ce fac nu e pentru agoniseală, e pentru inima mea bolnavă de mişcare.

 Dar, recunosc, cînd ajung seara acasă, vreau linişte. Linişte! Nu mă deranjaţi două ore. Vă rog frumos!

(Text: Rodica Ciorănică. Foto: Florin Tăbîrţă. Hair-Stilist: Ruslan Ovseanic)