Oleg Voronin. În exclusivitate, după ani de tăcere

Oleg Voronin. În exclusivitate, după ani de tăcere

Oricât de strâns ar închide uşa în urma sa, oricât de indiferent s-ar arăta faţă de zecile de articole ostile în care el este personajul negativ principal, oricât de mult ar păstra tăcerea în jurul vieţii sale, Oleg Voronin continuă, fără voia lui, să intrige publicul.
Este cea mai comentată persoană, în pofida faptului că nu este una publică şi că majoritatea consumatorilor de zvonuri nu l-au văzut în viaţa lor – nici în stradă, nici la televizor.

Însă, oamenii care au comunicat cu el măcar o dată, zic că Oleg Voronin este un domn. Inteligent, corect, rafinat şi, pe cât de aristocrat, pe atât de simplu. Că îşi respectă enorm tatăl şi că şi-a construit afacerile singur încă în perioada când dl preşedinte nu era o persoană foarte influentă.

Cine este totuşi Oleg Voronin? După ani de tăcere, fiul lui Vladimir Voronin sparge liniştea şi intră în dialog cu „VIP magazin”. La rugămintea sa, precizăm că discuţia a avut loc în limba rusă, deoarece dânsul nu vorbeşte la perfecţie limba română.  

Data şi locul naşterii:
4 noiembrie 1962, or. Criuleni
Vârsta: 44 de ani
Starea civilă: căsătorit, doi copii
Pasiuni: călătorii, schi, diving, motociclism, lecturi, fotografie

Numele dvs. îl ştie fiecare cetăţean al acestui stat, dar cu adevărat vă cunoaşte un cerc foarte îngust de oameni. De ce ezitaţi să fiţi o persoană cu adevărat publică, să acordaţi interviuri, să comentaţi evenimentele politice sau din business?

Da, mi se spune că multă lume cunoaşte numele meu, dar nu eu sunt sursa acestei „publicităţi”, mai ales că e vorba de o antipublicitate, de publicitate negativă. Cu adevărat, mă cunosc doar oamenii cu care am anumite relaţii – rudele, prietenii, partenerii, colegii. Dar nici nu mi-am propus vreodată să fiu o persoană publică. Nu acesta este felul meu de a fi. Părerea mea contează pentru mine, pentru apropiaţi, în special pentru soţia mea şi pentru copiii mei.

Aţi putea vorbi despre Oleg Voronin, omul,  prin prisma calităţilor şi defectelor?

Ceea ce consider eu drept calităţi, alţii le-ar putea trece la rubrica defecte. Şi viceversa. Pot să spun că nu-mi place deloc să fiu în centrul atenţiei. Asta mă indispune. De aceea, evit situaţiile în care aş putea fi în vizorul unui anumit anturaj sau public. Nu suport falsul, lipsa de sinceritate în relaţii, mă supără foarte mult minciuna. Mă simt minunat în sânul familiei, cu părinţii, cu prietenii de suflet. Îmi place să muncesc ca să mă pot bucura de rezultate. Îmi place efortul – şi fizic, şi intelectual – urmat de un efect, bineînţeles. Nu neapărat unul financiar.

Vă deranjează sintagma „fiul preşedintelui”?

Da, mă deranjează această sintagmă, dar nu mă deranjează sintagma „fiul lui Vladimir Voronin”, cu care mă mândresc.

Aflarea în fruntea statului a tatălui dvs. v-a influenţat afacerile?  
Da, a influenţat: oamenii mă tratează cu mai multă încredere, ceea ce este foarte important nu numai în business, dar şi în relaţiile de fiecare zi. Iar încrederea este cel mai preţios capital. Când există încredere, poţi face şi afaceri de proporţii cu mijloace băneşti mai mici.

Autoritatea de care se bucură tatăl meu chiar de la începutul anilor 2000 a deschis în faţa mea multe posibilităţi de a stabili legături cu oameni de afaceri care nici nu-l cunoşteau personal şi nici nu l-au cunoscut după aceea. Pe de altă parte, probabil nu oricine va considera de folos pentru el să mă înşele în afaceri.

De câte ori aţi fost la Preşedinţie din 2001 încoace?

Pentru că nu pot să-mi văd tatăl acasă, el fiind mereu prins cu lucrul, sunt nevoit să vin mai des la Preşedinţie, chiar şi pentru a-l felicita cu ocazia zilei de naştere sau cu prilejul altor evenimente de familie.
Bineînţeles, câteodată vin să-i cer sfatul. Nu aş vrea ca anumite acţiuni ale mele care, sub aspectul afacerilor, ar fi foarte convenabile şi interesante pentru mine, să reprezinte, eventual, anumite inconveniente în munca tatălui meu. Oricum, orice fiu are nevoie de sfatul tatălui său, indiferent de vârstă şi de starea socială a părintelui. Cu atât mai mult în cazul meu.

Acum trei ani, Ion Sturza ne declara, în primul număr al revistei, că discutaţi des politică şi că nu sunteţi indiferent faţă de succesele şi insuccesele guvernării. În acelaşi timp, nu v-aţi exprimat niciodată atitudinea faţă de anumite evenimente. Dacă aţi face vreodată politică, în ce curent v-aţi regăsi – liberal, social-democrat, creştin-democrat sau conservator?

 Ca orice cetăţean responsabil, mă interesez de politică şi, ca orice cetăţean conştient, mă conduc de dictonul: „Dacă nu te interesezi de politică, va veni vremea ca politica să se intereseze de tine”. Sigur că am o anumită atitudine faţă de evenimentele care au o influenţă simţitoare asupra destinelor ţării. Suntem o ţară mică şi multe din deciziile statelor mari, chiar fără să se intenţioneze acest lucru, pot avea influenţe serioase asupra situaţiei din ţara noastră, să schimbe spre bine sau spre rău activitatea mea de afaceri.

Nu-mi declar atitudinile, deoarece nu sunt persoană publică, nu am funcţii publice; atitudinea mea politică nu ar schimba nimic şi de ea nu depinde nimeni în afară de familia mea şi afacerea mea.   
Nu intenţionez să fac politică, dar consider că dacă în ţară e multă sărăcie, atunci e nevoie de o abordare mai apropiată de doctrina social-democraţiei. Dacă grosul populaţiei o formează oamenii înstăriţi, ţara e stabilă şi ar fi oportună aplicarea unor soluţii liberale. Dacă valorile morale, instituţia familiei, patriotismul, demografia sunt în primejdie, atunci, bineînţeles, devine imperioasă aplicarea doctrinei conservatoare.

Indiferent cum ar acţiona, un politician cu răspundere faţă de poporul său, faţă de ţara sa, trebuie să ţină neabătut seama de starea morală a societăţii, de tradiţiile poporului, de cultura lui, de nevoile lui imediate şi de cele de perspectivă, de valorile lui identitare.

Aveţi un politician preferat? Nu neapărat moldovean.

Am, bineînţeles: preşedintele Voronin. Sunt sigur că prin activitatea sa  a creat un model de abordare a problemelor cardinale pentru supravieţuirea ţării.

Cum vedeţi viitorul politic al R. Moldova?

Cum mi-l doresc, poate? Nu sunt nici prezicător (nu cred în preziceri), nici futurolog ca să construiesc tot soiul de scenarii. Văd o ţară bogată, paşnică, dinamică, activă, cu oameni frumoşi, sănătoşi şi muncitori. O ţară respectată şi luată în seamă de vecini şi de vecinii vecinilor. Sunt dispus să contribui în măsura posibilităţilor mele la mişcarea ţării în această direcţie.

Iar în planul afacerilor?

Păi, tot aşa. Vreau să am afaceri stabile, cu o creştere rezonabilă, să fie trainice. În orice caz, dimensiunile economiei noastre naţionale ne fac să ţinem cont de evoluţia situaţiei economice în lume, în statele cu care avem relaţii mai intense. Viitorul este nu doar aşa cum ni-l construim noi, ci mai depinde şi de acţiunile altora.

Ce amintiri vă leagă acum de copilărie? Cineva spunea că aţi fi fost crescut, în mare parte, de bunica.

Amintiri calde. Într-adevăr, ele sunt legate de bunici. Ca orice bunici, şi ai mei vroiau să-şi ajute copiii la creşterea nepoţilor. „Mă răpeau” deseori la ei în timpul vacanţelor. Sau veneau la noi la oraş. Eram o familie unită, indiferent de generaţie. Şi acum e la fel. Părinţii, la fel ca bunicii altădată, intervin şi acum cu „corective” în educaţia copiilor mei. E bine când se păstrează această legătură dintre generaţii. E important să o putem transmite şi nepoţilor noştri.
Altfel, copilăria mea a fost ca la majoritatea copiilor din perioada sovietică: şcoala, lecţiile, lectura, joaca, prietenii. Primele clase le-am făcut la şcoala nr. 2 din Dubăsari, dar am absolvit şcoala nr. 4 din Ungheni. Am avut noroc de o familie unită, prietenoasă, cu rude şi prieteni mulţi.

Acum, după ce bunica dvs. nu mai este, mai mergeţi la Corjova?

Ştiţi doar că nu de mine depinde să ajung la satul copilăriei mele aflat pe celălalt mal al Nistrului.

În acei ani, aţi fost mai aproape de mama sau de tata? Cât de mult îşi alinta copiii un şef de poliţie?

Tatăl meu nu a fost niciodată „şef de poliţie”, ci a lucrat în administraţia de stat, iar un timp a fost şi ministru de Interne şi şi-a riscat cariera pentru a evita vărsările de sânge la care era împins.

Oricât de ocupat ar fi fost, tata găsea timp să se afle cu noi – cu mama, cu mine şi cu sora mea. El a fost mereu lângă mine când a trebuit să mă ajute cu un sfat, să mă îmbărbăteze la necazuri, să mă povăţuiască în situaţiile mai dificile. Nu pot afirma că mi-a lipsit vreunul dintre părinţi. Cu amândoi am fost şi sunt foarte apropiat, dar cu fiecare în felul său.

Care erau visele dvs. de copil? Cât de mult seamănă ele cu ceea ce aţi realizat?

Mă vedeam trudind pe tărâmul ştiinţei. Mă pregătisem moral şi intelectual pentru o lungă şi mistuitoare carieră de studiu şi cercetare. Am absolvit Facultatea de biologie şi pedologie. Dar, ştim cu toţii, situaţia s-a schimbat foarte brusc, pe neaşteptate pentru toţi. Chiar şi pentru cei care au provocat schimbările. A trebuit să mă adaptez şi eu. Aici mi-a prins bine pregătirea mea psihologică pentru o muncă îndelungată, orientată spre scopuri precise. Visele mele din copilărie nu seamănă deloc, ca şi conţinut profesional, cu ceea ce am astăzi,  dar sub aspect  psihologic coincid întru totul.

Ce principii, strategii folosiţi în educaţia celor doi copii ai dvs.? Cât de mult seamănă ele cu modul în care aţi fost educat?

Copiii mei, ca şi mine de altfel, au fost învăţaţi să se conducă de anumite valori, să fie sinceri, să zică lucrurilor pe nume, să nu invidieze, să iubească învăţătura, cunoştinţele, munca, să fie gata să sară în ajutor oricui, dar, înainte de toate, prietenilor şi colegilor. De fapt, procesul educaţiei durează atât timp cât trăiesc părinţii. Şi astăzi mă simt educat de tatăl meu. Orice părinte trebuie să fie un exemplu bun pentru copiii săi.

Principiile în care îmi educ copiii nu pot să difere în nici un fel de cele în care am fost educat eu însumi şi sora mea. Părinţii mei au fost şi ei educaţi conform unor tradiţii şi valori. Aceleaşi valori le-am însuşit şi eu, aceleaşi valori caut să le transmit şi copiilor mei. La fel e şi în familia surorii mele.

Care erau, acum 30 de ani, cărţile şi filmele dvs. preferate? Ce muzică vă plăcea atunci şi acum?

Am fost captivat de romanele lui Victor Hugo, în special, m-a impresionat „ Notre-Dame de Paris”, precum şi „Război şi pace” de Tolstoi. La fel, Mark Twain, Jules Vernes, Jack London. În general, mi-a plăcut întotdeauna literatura clasică europeană şi cea rusă. Citeam cu mare interes revista „Znanie – sila” şi alte reviste tehnice pentru tineret.

Dintre filme, ţin minte cu cât interes priveam epopeea „Eliberarea”, „17 clipe ale primăverii”. În general, îmi plăceau filmele despre felul în care omul înfruntă greutăţile şi iese învingător, dacă are o morală a binelui. Sigur că privesc şi acum cu plăcere „Ivan Vasilievici îşi schimbă profesia”, „Prizoniera din Caucaz”, în general toate comediile lui Gaidai.

Îmi plăcea muzica britanică din anii ’60-’70 ai secolului trecut şi cea americană de tip rock – „The Beatles”, „Led Zeppelin”, „Deep Purple”, „Uriah Heap”, Rod Stewart, „Creedence Clearwater”, „Revival”. Din muzica din spaţiul sovietic ascultam  „Samoţvetî”, „Pesniarî”, „Maşina Vremeni”, Iuri Loza, Constantin Nikolski.

Astăzi îmi place muzica latino-americană, cea clasică... de fapt, aleg muzica în funcţie de  dispoziţie, principalul e să fie de calitate. Am o predilecţie aparte pentru muzica lui Chris Botti, Gloria Estefan, Luis Miguel. Dintre moldoveni prefer estrada „clasică” – Ian Raiburg, Ion Suruceanu. Îmi place mult grupul folcloric „Iedera”, condus de Maria Iliuţ.

Aveţi vreo emisiune pe care o urmăriţi cu regularitate?

Sunt fanul ştirilor. Privesc uneori şi canalul „National Geographic”. Dar nu am timp să privesc filme. Chiar nu am.

Sfârşitul anilor ’80 - începutul anilor ’90 a schimbat cardinal soarta a milioane de oameni din spaţiul ex-sovietic. Pentru mulţi, viaţa frumoasă s-a terminat atunci. Cei mai puternici au rezistat şi
s-au adaptat la condiţiile de criză. Dvs. se pare că pe atunci aţi iniţiat afacerile. Cum a fost?

Anii de tranziţie m-au prins pe când lucram la laboratorul de biofizică. Atunci, în baza decretului lui Gorbaciov, am înfiinţat cu alţi colegi de laborator o cooperativă care producea programe de calculator şi anume sisteme informaţionale pentru gestiunea materialului săditor devirozat pentru culturi bacifere. Apoi am început să vindem aceste produse în Ucraina şi Rusia. Au urmat tranzacţiile cu metalul, ceea ce a condus la stabilirea unor relaţii de parteneriat cu întreprinzători din Bulgaria, România, Rusia. În baza capitalului acumulat, am fondat, în 1993, împreună cu alte întreprinderi, „FinComBank”.

La  ce vârstă aţi câştigat primul milion de lei? Ce aţi făcut cu atâţia bani?

Era în 1993 şi, practic, tot ce am avut atunci am investit în fondarea „FinComBank”.

Cât de dificil este să construieşti un imperiu financiar? Cum trebuie să fie un om de afaceri ca să păstreze ceea ce a construit?

Nu ştiu. Nu am construit aşa ceva şi nici nu am de gând.  

Unde vă dăruiţi mai cu suflet – în construcţii, afaceri bancare sau în alte genuri de afaceri? Ce vă place mai mult?

Construcţiile, de fapt. Îmi place spiritul de Homo faber - să edific, să schimb ceva în bine, să trec peste greutăţi, ca apoi să pot savura gustul lucrului făcut cu trudă şi plăcere. Nu există şantier fără probleme, orice proiect de construcţii presupune o mulţime de probleme de rezolvat, unele chiar pot părea de nedepăşit, dar, în final, totul se termină cu happy end, ai ce vedea, e frumos. După ce toate trec, numai ceea ce e frumos îţi rămâne în amintire.

Nici activitatea bancară nu o simt ca pe o corvoadă. De fapt, în ultimă instanţă, viaţa dictează de ce anume să te ocupi într-un moment sau altul. Principalul e să accepţi viaţa aşa cum este şi să vii cu propriile idei şi eforturi. În rest, viaţa are grijă cum să ne răsplătească - potrivit eforturilor. Dar nu numai lor.

În calitate de om de afaceri, ce nu vă place în legislaţia fiscală a Republicii Moldova?

Este prea sofisticată şi totodată prea puţin diferenţiată pe categorii de întreprinzători.

Ce limbi vorbiţi?

În afară de limba ţării mele şi rusa, care îmi este maternă şi pe care am vorbit-o tot timpul în  familie, cunosc engleza.

Cât de des vorbiţi româna?

O vorbesc cu ocazii concrete, în special cu partenerii mei din România.

Călătoriţi mult în afara ţării. Mergeţi la odihnă sau aveţi şi în exterior afaceri importante?

Îmi place foarte mult să călătoresc. E chiar o pasiune. Îmi place să descopăr lumi noi, oameni noi, alte moduri de viaţă, diverse experienţe ale omenirii.

Alte pasiuni?

În ultimul timp, sunt captivat de diving – din copilărie am visat să investighez lumea subacvatică. Da, e periculos, dar având un instructor experimentat, urmând cu stricteţe indicaţiile, te descurci fără probleme. Am făcut diving şi în Pacific, şi în Atlantic, şi în Oceanul Indian. Caut ca o dată pe an să-mi croiesc vreo două-trei săptămâni pentru aceasta. La fel îmi place să fac schi alpin, să merg cu viteză pe motocicletă, să citesc romane istorice şi poliţiste, literatură de specialitate pentru afaceri. De fapt, activitatea mea profesională nu-mi prea lasă timp pentru pasiuni...

Cu ce vi se asociază aeroporturile?

Cu un muşuroi de furnici. Îmi plac foarte mult aeroporturile: urmăresc cu interes feţele oamenilor necunoscuţi, ca să intuiesc ce ocupaţie are o persoană sau alta, ce griji, ce nevoi l-au scos pe om din casă, ce soartă se ascunde îndărătul chipului său.
Mă fascinează mulţimile. Fiecare individ e o personalitate, are trăsături inconfundabile, oricât de mulţi ar fi oamenii. Fiecare are viaţa sa, cu bucuriile şi nevoile sale. Şi toate acestea se citesc pe chip, în felul cum se îmbracă, cum se mişcă, cum vorbeşte omul. De bună seamă, omul este o minune.

Ultimul deceniu v-a făcut mai bogat în prieteni sau din contra, i-a îndepărtat de dvs.?

Pe unii i-a îndepărtat. Pentru unii îmi pare rău, pentru alţii – nu. Lucrurile ascunse ies, cu timpul, la iveală. Evoluţia mea în ultimul deceniu a constituit un filtru bun: uneori este, totuşi, mai bine să afli ceva despre oameni mai târziu, decât niciodată.

Mulţi nu fac afaceri cu prietenii.

Eu fac. Cel mai apropiat prieten al meu este şi partenerul meu principal – Alexandru Sisterov. Ne cunoaştem din 1985, de pe când eram colegi la laboratorul de biofizică. Întregul meu drum de atunci l-am parcurs împreună – şi la bine, şi la greu. Ţin foarte mult la el: e un prieten de nădejde, sincer, îţi spune totul pe şleau, fără menajamente, e un om hotărât, cu verticalitate.

Cine vă este cel mai vechi amic?

Am câţiva. Pe unul l-am şi numit. Pot să-l numesc aici pe Oleg Homin. E înţelept, modest, săritor la nevoie, de nădejde. Şi Victor Hvorostovschi. E o prietenie care durează de aproape 20 de ani. E un om de onoare, sincer, direct, un profesionist, omenos, corect în toate şi ferm în corectitudinea sa. Am şi alţi prieteni foarte buni, dar m-aţi întrebat de cei mai vechi.

Aţi reuşit multe în viaţă. Ce credeţi că a contat mai mult – destinul, întâmplările fericite sau oamenii pe care i-aţi întâlnit la timpul potrivit?

Fără îndoială, oamenii! Cu voia lui Dumnezeu, destinul mi i-a scos în calea vieţii pe mulţi oameni minunaţi şi întâlnirile cu ei au constituit pentru mine nişte întâmplări fericite.  

Sunteţi persoana care îşi poate permite orice – automobile, case, curaj pentru o nouă afacere. Aveţi momente când nu vă doriţi nimic? Ce faceţi atunci când vă plictisiţi?

Nu mă consider „o persoană care îşi poate permite orice”. Este adevărat că am casă, automobil, dar nu le am la plural, ci la singular. Am exact atât cât am câştigat din munca mea. Iar de plictisit... nu ştiu ce înseamnă aceasta. Mereu am ceva de făcut – fie plăcut, fie neplăcut. Doar cine nu munceşte nu-şi doreşte nimic.

Cât de des citiţi presa şi ce vă displace în presa moldovenească?
O citesc în permanenţă. Ca orice om de afaceri. Trebuie să fiu la curent cu evenimentele. Altfel, te duci de râpă.

Cât priveşte presa moldovenească, consider că e, totuşi, prea simplistă, prea caută senzaţionalul, bâlciul, scandalul. E, într-un fel, prea „bulevardieră”. Sunt sigur că moldovenii merită o presă mai cultivată, mai onestă, mai profesionistă, mai sinceră, mai responsabilă, mai morală.

În context, o întrebare din “mitologia” presei moldoveneşti: de câte ori aţi fost răpit la Moscova sau în alte oraşe?
Chiar nici o dată.

Cum reacţionaţi la toate istoriile şi investigaţiile de presă care vă vizează?

Nu cunosc nici un fel de investigaţii jurnalistice în privinţa mea, deşi citesc presa tot timpul. În schimb, deseori dau peste tot soiul de zvonuri despre mine şi activitatea mea, care uneori mă amuză prin fantezia debordantă a autorilor sau mă întristează prin impertinenţa şi falsitatea conţinutului.

Dacă tot am atins subiecte mai sensibile, despre dvs. circulă zvonuri precum că aţi opera preluări „neprietenoase” ale afacerilor altora, multitudinea acestor afaceri acoperind cele mai diverse ramuri. Cum comentaţi aceste insinuări?

Deseori rămân şi eu stupefiat la auzul ştirilor că, chipurile, vreo afacere cunoscută în Chişinău mi-ar aparţine mie sau că anumite întreprinderi au primit „oferte” de preluare de la nişte persoane care „lasă să se înţeleagă” că o fac în numele meu ... Ba că eu aş fi acela care scoate din circuitul urban microbuzele ca să le înlocuiesc cu autobuzele „mele”, ba că am achiziţionat deja „Andy’s Pizza”, „Supraten”-ul sau „Daac-Hermes”-ul. Aiureli...

Chiar i-aş ruga pe toţi cei care sunt acostaţi cu asemenea „oferte” să dea „iniţiativele”  în vileag. Sunt gata să dezavuez şi să contracarez cu toată energia orice tentativă de business tâlhăresc care se vrea făcut în numele meu sau, mai exact, al tatălui meu – preşedintele Voronin. Probabil, unora le convine să se dea drept „oameni de-ai lui Voronin” sau să-mi creeze  o „faimă” de racketeer, de tâlhar de drumul mare, să mă defăimeze nu atât pe mine, cât pe tatăl meu. Mare e grădina Domnului – sunt şi târâtoare în ea, inclusiv unele dintre cele numite de mine, care caută momentul potrivit ca să-şi împroaşte veninul... „Oamenii preşedintelui Voronin” sunt toţi cetăţenii cinstiţi ai acestei ţări, inclusiv întreprinzătorii.
 
Dacă e să comparăm indicii economici ai întreprinderilor de stat din timpul preşedinţiei lui Vladimir Voronin, veţi observa că sunt pozitivi şi că nimeni nu a încercat să le aducă la faliment ca să poată fi privatizate. Sau întrebaţi-vă câte întreprinderi de stat au fost privatizate până la preşedinţia tatălui meu şi câte după. Probabil, două-trei întreprinderi. Deci, nu poate fi vorba de „corupţie la nivel de familie”.

Da, eu ţin la afacerile mele, pe care le-am conceput, la care am muncit zile şi nopţi, pe care le doresc prospere, în continuă dezvoltare pe cât e posibil. Eu ştiu ce înseamnă pentru un întreprinzător afacerea lui – e ca un copil în care ai investit nu atât bani, cât timp, nopţi nedormite, sănătate, speranţe. Ele fac parte din viaţa întreprinzătorului. Tocmai de aceea nu admit – nici logic, nici profesional, nici, cu atât mai mult, etic, – ca să se procedeze astfel cu afacerile altora, după cum nu doresc nicidecum să se procedeze astfel cu mine în cazul afacerilor mele.

Bineînţeles, dragostea faţă de propria afacere presupune şi dorinţa de a o apăra, dat fiind faptul că nimeni nu a anulat concurenţa, cea loială, fireşte...

Deseori faceţi trimitere la Cel de Sus. Cât de des mergeţi la biserică?

La biserică merg de fiecare dată când simt chemarea sufletului. Când sufletul simte nevoia de cele cu adevărat curate, când simt nevoia să mă aflu în preajma Adevărului. Poate, cu timpul, această nevoie va fi mai frecventă sau chiar permanentă. Timpul va arăta...

Ce este mai important în viaţa unui bărbat de succes ca dvs. – emoţiile, raţiunea, interesele, dragostea, familia, munca sau poate totul?

Nu mă consider deloc „un bărbat de succes”. Pur şi simplu, muncesc. Şi trăiesc. Nimic mai mult. Succesul e pentru domnişoare, pentru tinerii care se află la început de cale.

Vă gândiţi deseori la sensul vieţii, la soartă?

Bineînţeles! Cum altfel?! Omul care nu îşi pune întrebări despre sensul vieţii nu mai este om. Adevărat e că nu orice răspuns la aceste întrebări te face om. Doar răspunsul corect. Şi cel corect e unul singur. Nu pot exista mai multe adevăruri. Adevărul e doar unul.

Când sunteţi vulnerabil?

Nu pot suporta când cineva dă dovadă de lipsă de respect pentru părinţi. Ai săi sau ai altora. Atunci îmi ies din fire. Şi devin vulnerabil.

Aveţi momente în care vă simţiţi singur?

Cu asemenea familie, părinţi, prieteni şi griji este imposibil să te simţi vreodată singur.

Vă consideraţi un om fericit?

Da. Cu siguranţă.