Nina CRULICOVSCHI. “Lui Bodiul îi plăcea cum cânt „Dor de casă”

Am stat în casă la Nina Crulicovschi o zi întreagă, la o masă la care am servit bucate de sărbătoare şi am gustat din delicioasele ei ghiveciuri de legume, astfel încât nici nu am băgat de seamă când s-a făcut seară, ca într-un târziu să aflu că, de fapt, de mulţi ani, nu mai primeşte nici o femeie în casă, pentru că cele mai apropiate prietene care îi călcau pragul au dezamăgit-o. Povestea ei mi-a amintit, însă, de legenda Păsării-spin. „Cu numele tău” este, probabil, cel mai mare şlagăr de după ’80 încoace. Cea care i-a dat voce şi substanţă, Nina Crulicovschi, îşi trăieşte fiecare cântec aşa cum îşi trăieşte pasărea-spin triumful. Acum lucrează la Teatrul „Al. Davila” din Piteşti, la Chişinău vine mai rar, dar mica ei garsonieră pare, oarecum straniu, foarte spaţioasă. Este comodă şi ingenios amenajată, ornată cu unele lucruri făcute de mâinile cântăreţei, căci este pasionată de broderie,  dar, de la o vreme, ia mai rar acul în mână, fiindcă o cam  supără vederea. A reconstruit bucătăria, pe care a „exilat-o” la balcon, şi a reuşit să mai încropească o odăiţă, de altfel, foarte modernă, chiar dacă mică, pentru Vasile. În rest, flori, foarte multe flori, despre care ştie totul, cu care vorbeşte, cărţi, poze cu amintiri, suvenire, mici capricii femeieşti. Casa ei este un cuibuşor cald şi foarte primitor, în care chiar că nu ai cum observa trecerea timpului.  

Aţi dispărut pentru o vreme din viaţa publică de la Chişinău, de la concerte...

Toate necazurile au început de la această meteahnă a omului, grea de tot – invidia. Invidia a fost în culise, este şi va exista cât lumea şi pământul. Invidia îi macină pe toţi deopotrivă, muritori de rând şi, îndeosebi, pe cei mai mulţi dintre artişti. Dar vă spun cu toată sinceritatea că, probabil, sunt singura care, niciodată, nu m-am simţit complexată în faţa vreunui coleg de meserie. Întotdeauna am ştiut că eu am un mesaj, doar al meu, personal, pe care îl aduc sufletelor omeneşti de dragul cărora am cântat şi voi cânta toată viaţa. Nu mi-a fost teamă să invit pe oricine alături de mine pe scenă, deşi nu am fost invitată la nici o serată de creaţie a colegilor mei.

V-aţi făcut debutul cu muzică populară...

Am făcut muzicologie – trebuia să fiu critic muzical în viaţa mea – un critic muzical serios. Pe când îmi făceam studiile la Slobozia, cântam în paralel şi muzică uşoară, activam într-un ansamblu. Venind la Chişinău, Ion Dascăl m-a adus la „Mărţişor”. Am intonat câteva fragmente şi Serghei Ciuhrii, care m-a acompaniat la pian, a spus: „Costumul, vă rog, imediat!” Iar Isidor Burdin m-a adus, din „Mărţişor” în „Fluieraş”.

Ce fel de muzică interpretaţi în acele timpuri: născocită sau culeasă de prin satele noastre?

La „Mărţişor” cântam doar muzică autentică, iar la„Fluieraş” – şi muzică de autor. Nişte cântece pe care nici nu le mai ţin minte acum. Dar în amintesc foarte bine că era o piesă la care ţinea foarte mult fostul secretar al PC al RSSM, Ivan Bodiul, ceva de genul „Dor de casă”. De abia mă formam, nu eram un caracter „constituit”, un interpret bine definit, dar când ieşeam pe scenă, lumea din sală plângea cum cântam de dorul cela de casă. Bodiul telefona la Filarmonică şi dispunea: „La spectacolul cutare, Crulicovschi să cânte piesa asta”. Am cântat un an de zile cu Nicolae Sulac. Apoi am făcut cunoştinţă cu Petre şi Ion Aldea-Teodorovici, fie-le ţărâna uşoară, şi mi s-au încredinţat trei piese. Nici în muzica uşoară încă nu aveam propriul eu, dar am nimerit la celebra firmă de înregistrări „Melodia”. Făceam mii de variante şi aproape că nu mai aveam puteri să mă ţin pe picioare. Atunci, băieţii mi-au pus nu ştiu cum microfonul, iar eu şedeam turceşte pe podea şi-i tot zicem înainte. Pe la cinci dimineaţa,  am adormit cântând.  Petrică Teodorovici m-a dus în braţe până la taxi şi m-am trezit abia când am ajuns în alt capăt al Moscovei, unde locuiam la nişte prieteni.

Ştiu că aţi îndurat multe în viaţă, dar, probabil, toate astea sunt preţul norocului pe care îl aveţi: o voce aparte şi un har înnăscut.

Acum jumătate de an, am stat la o mănăstire o lună de zile, la Prudleana, lângă Piteşti. Părintele Iosaf de acolo este clarvăzător. S-a uitat la mine şi mi-a zis, zâmbind: „Nina, ai o cruce a vieţii atât de grea, încât nici nu-ţi închipui ce povară duci. Dar prin credinţa ta mare o vei duce până la sfârşit”. Să spun că am avut noroc? Nu ştiu. Norocul, într-adevăr, e mare, căci am parte de talent. Dar norocul cel mai mare al unui interpret este atunci când el dă totul şi ajunge acolo unde trebuie să ajungă. Eu nu am atins încă vreo culme oarecare şi, să mă ierte Dumnezeu, dar nu pot să spun că norocul chiar mă copleşeşte. Altceva e că vin cu mesaje adevărate către sufletele oamenilor. Dar pentru talentul pe care mi l-a dat Cel de Sus trebuie să plătesc. M-am convins că omul plăteşte pentru toate în viaţă: şi pentru cele bune, şi pentru cele rele.

Vorbeaţi de morbul invidiei. Nu v-a dat târcoale şi dvs. în clipele de disperare?

Nu vreau să par o sfântă, pentru că nu putem fi sfinţi pe acest pământ. Dar de vicii mari precum pizma şi răutatea m-a ferit Domnul. Scena mi-a fost oficial interzisă pentru şapte ani. Era în perioada când a fost arestat tatăl meu, dintr-o prostie, căci nu a mai făcut el nimic din cele câte i s-au pus în cârcă. În acei şapte ani am îndurat şi foame, şi răutăţi şi era de groază ce se vorbea în jurul meu. Şapte ani de zile... Stăteam în pat, plângeam şi mă uitam la televizor. Priveam emisiunile şi urmăream cum se ridicau Anastasia Lazariuc, Olga Ciolacu, care s-au lansat după mine, cum îşi atingea lumea scopurile. Îmi spuneam un singur lucru: „Doamne, iartă-mă şi ajută-mă ca să ajung şi eu la locul meu!”
                  
Mi-aţi povestit odată că a fost o iubire frumoasă între părinţii dvs.
 
Părinţii mei s-au cunoscut în Siberia, nu în locurile natale, deşi satele lor de baştină erau megieşe: Maşcăuţi şi Târşiţei. Odată, iarna, cum mergea în brişcă, tata a auzit un plâns de copil. În jur era linişte şi zăpadă de un metru. A oprit tata calul, a coborât să vadă de unde se auzea plânsul şi a găsit pe şesul acela plin de zăpadă un copil de vreo cinci ani. A înţeles că e „de-al nostru” şi l-a întrebat: „De unde eşti?” „De-acolo, din gaura aia”. Şi când a mers tata în direcţia pe care i-a arătat-o copilul, a găsit 18 familii de moldoveni, ridicaţi. Printre ei era şi mama mea, avea 16 ani şi era de-o frumuseţe rară. În noaptea aceea tata le-a găsit la toţi câte o slujbă. Şi uite aşa a făcut cunoştinţă cu mama.

Tocmai vroiam să vă întreb pe cine aţi moştenit. Mă refer la talent.

Zice lumea că îi semăn mamei. Am venit pe lume pe când mama avea  16 ani. După doi ani şi jumătate, s-a născut sora mea. Părinţii au divorţat după asta, eu am rămas cu tata, iar sora mea – cu mama. Pe mama am văzut-o în clasa întâi, când a venit la taică-meu, la Japca, ca să se împace. Nu ştiu de ce nu s-au împăcat. Am mai văzut-o fugitiv în clasa a şaptea şi apoi la înmormântarea ei: aveam atunci 25 de ani. Sora îmi povestea că mama, care mă cunoştea de la televizor, se lua din urma mea şi mergea după mine prin toate magazinele prin care intram, dar nu se apropia de mine. Mama mea! Care a fost taina ei? A dus-o cu dânsa în mormânt şi, când ne vom întâlni, o să mi-o spună. De ce nu s-a apropiat niciodată de mine, de ce nu vroia să mă vadă, nu ştiu. E o durere mare pentru mine, pentru că eu o am iubit-o şi o voi iubi veşnic. Când îmi era foarte greu, vorbeam cu cerul şi cu mama. Şi să ştii că primeam răspunsuri, în gând şi în inimă. Noaptea, când vorbeam cu cerul, apărea o steluţă pe un loc mai gol...

Am început discuţia noastră vorbind despre lumea artiştilor, cu cele bune şi cele rele...

A existat în lumea vedetelor noastre un război josnic. Fiecare în felul său era aproape genial, fiecare avea stilul său, mesajul pe care îl aducea oamenilor, dar lupta între noi a fost cruntă de tot. În anii ’70 era o modă: cel care intra în graţiile conducerii, avea de toate. Schema era următoarea: în Teatrul de Operă, „dădeau tonul” o femeie şi un bărbat, în estradă şi în muzica populară – la fel. Acestora le revenea nu că partea leului, ci totul. Alţii nu aveau nimic, nimic. Eu am trecut pe lângă. Până în ziua de astăzi nu am primit un metru pătrat de apartament. Şi acum stăm în garsoniera tatei trei persoane – eu, soţul, Aurel Margine, şi Vasile, bărbatul care a avut grijă de tatăl meu în ultimii ani de viaţă şi care este acum bolnav. Nu vreau să fiu bârfitoare, nu mi-a plăcut niciodată zâzania, confruntarea, dar acesta e adevărul. Şi lupta continuă.

Aţi rostit cuvântul „contemporan” şi  gândul mă duce la formaţia „Contemporanul”. Cum erau acele vremuri de „contemporaneitate”, pe care le-aţi trăit din plin?

Era foarte palpitant. Exista concurenţă, viaţa de culise nu se ia aici în calcul, pentru că e viaţa de toate zilele, dar era o rivalitate sănătoasă – cine scrie o melodie mai bună: Dolgan sau Teodorovici? Cine sună mai bine: „Contemporanul”, „Bucuria” sau „Orizontul”?

Metropola îi atrage dintotdeauna pe oamenii care îşi doresc să ajungă departe. Pe dvs. Moscova, capitala imperiului sovietic, nu v-a tentat?

Ba da, de ce să mint? Apărusem cu „Orizontul” la multe filmări, înregistram la „Melodia”, cunoşteam marii interpreţi, eram în gaşca asta, dar mergeam peste tot împreună cu Nadejda Cepraga şi, la un moment dat, s-au închis toate uşile în faţa mea. Nadejda Cepraga este singura persoană pe care îmi permit s-o vorbesc de rău, dându-i şi numele, pentru că îmi este rudă. Şi cred că uşile la televiziunea centrală tot ea mi le-a blocat. Aşa simt. Să mă ierte Domnul dacă greşesc. În 1981, m-am întors acasă, la Filarmonică, laureată a concursului de la Yalta, iar peste două săptămâni dl Murzac, fostul director al Filarmonicii, m-a chemat şi mi-a spus: „Dumneata nu ai loc de solistă în ansamblul „Bucuria” (plecase deja Teodorovici şi venise Dânga compozitor) şi dacă vrei să rămâi în Filarmonică, îţi dăm loc de muncă în Capela „Doina”. După legea ministerelor unionale de Cultură, laureaţilor de la Yalta li se deschidea „linie roşie”, aşa se spunea atunci, li se conferea titlul de Artist al Poporului şi, dacă doreai, ţi se dădea şi colectiv aparte. Eu, pur şi simplu, am fost dată afară.

Au existat mult etape în viaţa dvs.: aţi cântat muzică populară, apoi de estradă şi acum vă ştim ieşind la rampa unui teatru de revistă. Cum a apărut această ultimă colaborare?

Înainte de a pleca în România, am stat, iarăşi, cinci ani fără serviciu. La Palatul Naţional aveam un colectiv şi nu prea mergeau bine treburile. Ajunsesem într-o situaţie de criză. Când a venit cabinetul Sangheli la conducere, Palatul Naţional era în subordinea Guvernului. Am fost dată afară şi de acolo, colectivul a fost desfiinţat şi am rămas iarăşi pe drumuri. Elementar, nu mai aveam pe ce exista. Mă duceam la Valeriu Matei, la Frontul Popular, semnam nişte hârtii şi primeam lunar o sută, o sută cincizeci de lei, ca să nu mor de foame. Îmi mai dădeau prietenii câte un ban... Apoi s-a întâmplat să susţin un spectacol mare la Bucureşti, la care am avut un succes enorm cu cântecul „Basarabia”. Şi atunci mi s-a propus să rămân în Teatrul „Constantin Tănase”, unde fusesem invitată imediat după revoluţia din România. Întorcându-mă la Bucureşti, dl Donos m-a rugat să revin la Teatrul de Revistă „Constantin Tănase”. Iar în Tunisia, unde am fost într-un turneu cu Mihai Dolgan, ambasadorul SUA mi-a propus un contract pentru America, dar eu eram speriată, nu mai ţin minte de ce, şi am refuzat: El a spus: „Doamna n-a înţeles, noi nu o chemăm să cânte în restaurante, ci ca să facem din ea o a doua Amanda Leer”. Regret că nu am acceptat oferta, poate acum aş fi avut o bază ca să pot înfiinţa un teatru de revistă în Chişinău – visul meu de-o viaţă, un adevărat teatru de revistă...    

Liliana POPUŞOI