Nicolae TIMOFTI. Patru cavaleri şi o doamnă

Câteva lucruri despre familia Timofti le înţelegi chiar din start: sunt uniţi, serioşi, ţin unul la altul necondiţionat, le place frumosul, să glumească şi să râdă sănătos. Nimic fals, nimic în plus. Sunt pasionaţi de lecturi, istorie, muzică şi chiar de sport. În casă, convieţuiesc doi fani ai FC Barcelona şi un fan al AC Milan şi Steaua Bucureşti. Toate ştirile din sport sunt devorate la orice oră, iar ziarele sportive nu se aruncă imediat la coş. Chiar şi în prezenţa noastră, Ştefan face un antrenament ingenios, chinuind atent mingea prin casă...

Debutul şedinţei noastre foto eşuează de câteva ori din cauza hohotelor colective. Cei obişnuiţi cu bliţurile îi încurajează pe cei ruşinoşi. Spilcuiţi, traşi la patru ace, bărbaţii nu se mai „încadrează” chiar aşa uşor pe o canapea. Dna Margareta îi îndeamnă să-şi găsească locul... şi să fie cuminţi. Da de unde?.. Încă o repriză de râsete. Alexei e capul „răutăţilor”, Nicu îi ţine isonul şi doar Ştefan continuă să se concentreze la obiectiv. Nicolae Timofti râde pe sub mustăţi: parcă poţi să te pui în poară cu tinerii? Le admiră libertatea, dezinvoltura, felul de a fi: se vede că se mândreşte cu feciorii săi.

Primii doi fii au absolvit Facultatea de drept, însă doar unul i-a călcat pe urme, Alexei (29 de ani) având propriul birou de avocaţi. Preferă să discute cazurile doar la nivel teoretic, căci în practică, fiecare poate decide în felul său. Dl Timofti este foarte liniştit în ceea ce priveşte cariera băiatului mai mare: la urechile lui ajung numai vorbe de bine. Îi place ceea ce face şi băiatul mijlociu, Nicolae (Nicu), care posedă o voce extrem de radiofonică, plăcută, ce răsună astăzi de la Radio „Noroc”. Nicu (25 de ani) are un auz muzical aproape perfect şi mulţi îl roagă să se lanseze într-o carieră muzicală. Da, pierdem un Furdui Iancu al Chişinăului... Deocamdată, dragostea faţă de radio este mult mai puternică decât alte pasiuni din adolescenţă. Mezinul, Ştefan (17 ani) este la răscruce, încă nu ştie: să aibă treabă cu dreptul, cu sportul sau cu literatura (de câţiva ani „comite” poezie) – se mai gândeşte să urmeze o facultate cu profil economic.

>>> De-acasă acasă

Între timp, sfătuim cu mai marii casei. Dăm timpul înapoi... La baştina lui Nicolae Timofti, la Floreşti. „Meseria lui tata era legată de reparaţia şi construcţia drumurilor şi viaţa ne-a purtat prin mai multe raioane”, povesteşte dl Timofti, născut la Ciutuleşti (Floreşti). „Tata ne învăţa mereu să gândim. Avea cu noi o ocupaţie permanentă – să facem exerciţii de matematică. Mama este o persoană deosebită şi are un dar nemaivăzut de a munci. Ne îndemna şi pe noi să nu ne fie frică de lucru. Ne verifica temele, iar de la şedinţele cu părinţii venea întotdeauna mulţumită de succesele copiilor”. Şi cu toate că şi-a dorit mult să aibă un medic în familie, care să o îngrijească la bătrâneţe, toţi cei cinci copii au ales meserii diferite. Nicolae visa să înveţe la Politehnică. „Era o modă printre băieţi”, îşi aduce aminte dl Timofti, „să dai la Politehnică. După ce sora mai mare a plecat la studii, părinţilor le-a venit foarte greu. Atunci, tata mi-a spus că trebuie să ajut familia. Asta a fost cea mai mare lovitură pentru mine – să părăsesc şcoala, care îmi era foarte dragă”.

A trecut la şcoala serală pentru tinerii muncitori fără a se împotrivi şi, timp de doi ani, a lucrat ca lăcătuş-motorist la Baza auto din Floreşti. Şi deşi la absolvirea şcolii i se repartizase o bursă la Institutul Politehnic din Lvov, Nicolae Timofti n-a mai ajuns student în Ucraina, aceasta fiind „rezervată” unui nepot cu pile. Pentru a drege busuiocul, cei care l-au nedreptăţit i-au propus să dea la Facultatea de drept din Chişinău. „Ştiam de procurori, judecători, citisem prin cărţi, dar nu m-am gândit la această meserie niciodată. Până la urmă, viaţa le aranjează pe toate”, spune astăzi dl Timofti, care iată de mai bine de 30 de ani, pledează în favoarea adevărului şi dreptăţii.

Cine nu cunoaşte cât de principială este principialitatea lui Nicolae Timofti şi cât de corectă este corectitudinea acestuia? „Am avut câteva principii de care m-am condus toată viaţă, inclusiv în muncă: să-ţi păstrezi echilibrul, să tratezi corect omul, să nu faci rău”. După serviciul militar, pe parcursul întregii sale cariere, din 1974, când s-a angajat consultant superior la Ministerul Justiţiei, apoi a lucrat ca judecător în sectorul Frunze din Chişinău, iar mai târziu la Judecătoria Supremă, a respectat aceleaşi postulate: profesionalism şi echitate. Inclusiv când a fost ales vicepreşedinte al Judecătoriei Supreme. Ce-i drept, această verticalitate i-a dat deseori de furcă. Aşa s-a întâmplat în 2001, când a fost destituit – din motive neclare – din funcţia de preşedinte al Curţii de Apel pe care a deţinut-o timp de cinci ani.

Nu a râvnit niciodată la funcţii înalte, de aceea a acceptat funcţia de judecător la Curtea de Apel Chişinău, la un grad inferior, deşi merita să se afle într-o altă postură ca profesionist de excepţie. După multe dezbateri, candidatura lui Nicolae Timofti (şi la insistenţele colegilor) este acceptată, în 2005, la Curtea Supremă de Justiţie. Anul trecut, la adunarea judecătorilor de alegere a membrilor Consiliului Superior al Magistraturii, Nicolae Timofti a avut cea mai mare susţinere din partea judecătorilor, întrunind 299 de voturi din numărul maxim de 356. Din 1996 este preşedinte al Asociaţiei Judecătorilor din R. Moldova. A luat parte nemijlocit la toate evenimentele de constituire a noului sistem judecătoresc de după 1990, participând direct la formarea şi completarea instanţelor judecătoreşti, la elaborarea proiectelor de legi. Întreaga lui activitate a fost înalt apreciată în 1996 când a fost decorat cu Ordinul „Gloria Muncii” şi în 1998, când i se înmânează titlul onorific „Om emerit”.

„Iar băieţii noştri sunt de treabă. Îmi place că fiecare dintre ei are o ocupaţie preferată, nu i-am dădăcit, am fost întotdeauna deschişi cu ei şi i-am lăsat să facă alegerea. Mă bucur că m-am născut într-o epocă interesantă cum este a noastră, când participăm împreună la construirea unei noi societăţi, chiar dacă unii o fac sincer, iar alţii – mai puţin. Şi dacă am careva succese, în mare parte le datorez faptului că am alături o soţie de excepţie, care mă susţine la bine şi la greu”.

>>> Fair-play şi multă glumă

Fraţii Timofti îşi schimbă ţinutele glamouroase pe cele sport şi, într-un duel cu tata, de astă-dată, absolut inegal, îl bat la şah. Dna Margareta e prezentă mai mult pe la bucătărie, de unde vin mirosuri seducătoare. Dumitru Doru stinge luminile de pe platoul de filmare... Dar nu plecăm. Suntem invitaţi la un piept de pui pregătit ca la mama acasă, cu legume şi la o cafea de zile mari. Nicu ne arată poza mamei de prin anii ’70: „Priviţi la cea mai frumoasă femeie din lume”. E timpul să intervină şi dna Timofti, care şi-a dedicat viaţa muncii de bibliotecar, în ultimii ani fiind şefa Direcţiei activitate cu publicul la Biblioteca naţională pentru copii „Ion Creangă”. Absolventă a Facultăţii de biblioteconomie şi bibliografie a USM (1977), dna Timofti şi-a adus aportul la nobila misiune de popularizare a valorilor culturale în rândul copiilor şi tinerilor. „Mi-a plăcut să lucrez cu cartea şi cu copiii şi să fac parte din echipa de oameni entuziaşti şi inteligenţi a acestei instituţii de cultură. Însă vine un moment când îţi doreşti o schimbare. Aşa s-a întâmplat şi în cazul meu. În 2005 am absolvit Facultatea de drept a USM, apoi am urmat o stagiere şi sper să obţin în curând confirmarea în funcţie nouă”. Aflăm că viitorii soţi Timofti s-au cunoscut în 1974, la o nuntă în Floreşti. „I-am cusut lui Nicolae un buchet în piept şi sora mirelui mi-a spus atunci: „Vezi să nu-i coşi şi inima!”. „Am descoperit că avem multe preferinţe comune, ca şi mie, îi place să muncească... Aşa ne-am căsătorit”, ne spune cea mai frumoasă femeie din lume. „Mi-am dorit dintotdeauna să fiu mamă. Am fost mereu alături de fiii mei, îi iubesc din tot sufletul. Îmi place că suntem veseli. Umorul de multe ori ne-a salvat de la greutăţi, căci viaţa ne tot pune la încercare...”.

Copii despre părinţi

Alexei: Părinţilor le datorăm primul zâmbet. Verticalitate, independenţă şi respect pentru tot ce te înconjoară - trei constante definitorii pentru întregul parcurs al vieţii. Vreau ca viitoarea mea familie să fie cel puţin la fel de prietenoasă şi numeroasă pe cât este actuala componenţă a familiei noastre.

Nicu: Părinţii au un suflet enorm pe care îl împart pe din două: asta înseamnă cuplu adevărat. Tot ce este mai frumos am învăţat de la părinţi: întâi şi-ntâi să fiu om şi să fiu la locul meu. Sper ca familia mea să arate la fel de frumoasă ca şi a noastră, numai că eu aş vrea să am patru copii: trei băieţi şi o fată.

Ştefan: Tata este o persoană onestă, îi place să citească ziarele şi să urmărească ştirile. Cu mama nu te poţi plictisi, găteşte foarte bine şi iubeşte filmele bune. De la părinţi am învăţat să nu fiu fals sau trădător şi să pot rezista situaţiilor grele.

Mama despre cei trei feciori

Alexei. „Este un perfecţionist insistent şi organizat. Ştie să lege prietenii. Are o fire artistică - pe când îşi făcea studiile la Iaşi (Liceul „M. Eminescu” şi apoi Facultatea de drept de la Universitatea „Al. I. Cuza”), a frecventat Teatrul „Ludic” de la Palatul de creaţie al tineretului şi studenţilor. Îi place să citească – are o bogată bibliotecă cu cărţi de specialitate, de filozofie”.

Nicu. „Este foarte deschis, fidel şi e meşter la negociat. Mulţi ani, a cântat în Ansamblul etnofolcloric „Plăieşii” condus de Nicolae Gribincea. Are o voce extraordinară. A lucrat la radio D’Or, PRO FM, Kiss FM, Radio 21”, acum e la „Noroc”, sper să-i poarte noroc. A colaborat la emisiunea „Fotbal Hebdo” de la Moldova-1, fiind vocea rubricii „Momentul adevărului”.

Ştefan. „Este extrem de sociabil. Când lucram la bibliotecă, îl luam cu mine la serviciu. De aici, probabil, i-a apărut dragostea faţă de lectură. De câţiva ani, scrie poezii. A participat la „Clasa vedetelor” condusă de maestrul Şt. Caranfil, colaborează cu emisiunea „Ora copiilor”. Ne-am străduit să le cultivăm fiilor noştri dragostea faţă de frumos, faţă de tradiţiile naţionale”.

Text: Rodica TROFIMOV
Foto: Dumitru DORU