Nicolae Sulac. Cu cît cînt, cu-atîta sînt

OAMENI MARI >> cunoscuţi de Gheorghe Urschi

Di-di-di, murgule, di,
Badea nu va mai veni,
Di-di-di şi mai la pas,
Cu suspin de bun rămas,
El n-o să mai strige „Hai!”,
Şapte văi, n-o să mai sai,
Şapte văi şi jumătate,
Pe la mândruţele toate,
Să aibă de ele parte
Chiar şi dincolo de moarte.

Aceste cuvinte strigă „Nu!” şi nu se lasă rostite. Strigă la cer, unde nu era atâta nevoie de el câtă este aici, pe pământ. Cunosc personal mii de oameni pentru care dispariţia lui fulgerătoare a fost ca o lovitură de trăsnet. Şi care nu-şi pot reveni nici până-n ziua de astăzi, la scurgerea nemiloasă a trei ani de zile. Cugetul lor crispat de durere şi neputinţă îi poate aduce la nebunia de a deveni atei, atât de disperat şi inconştient le este strigătul: „Nu se poate!”. Mai ţineţi minte oraşul acela rece şi străin, cu centrul blocat de camionete şi autobuze, cu circulaţia paralizată, cu oameni nedormiţi, speriaţi, descumpăniţi, cu pieţele rămase fără flori? Câtă dragoste trebuie să-ţi poarte ţăranii, ca să lase plugul în brazdă, pe deal, şi să se scurgă în şuvoaie spre capitală, ca să-şi poată lua rămas bun de la o legendă vie, care, uite, nu mai este? Nu se poate!... La numai 67?... Păi, ajunşi la vârsta asta, cei mai puţin talentaţi mai cântă încă 25 de ani. Însă numai cu gura. Sulac n-a putut şi nici n-a vrut să deprindă acest fel de a cânta. A cântat cu fiece fibră, a plâns şi a doinit cu carnea în freamăt. Chiar şi gestul lui de a clătina din cap, care amintea de chipurile divinităţilor chineze, nu era un tic, era un exces de zel, un prea plin de afecţiune, de drag de cântec şi de cântat. Cei care l-au cunoscut îndeaproape abia acum îşi dau seama că intensitatea trăirii lui în melodie era incompatibilă cu longevitatea, pentru că-i mistuia şi îi ruina fără îndurerare sănătatea. Rana de cântec nu se vindecă, nu poate fi tămăduită.

L-am cunoscut şi eu puţin. Poate, mai mult. Atât ca să mă încumet să bănuiesc că l-am fi putut pierde cu mult mai de timpuriu, dacă n-ar fi fost înzestrat de natura-mamă cu un profund simţ al umorului – unul universal, atotcuprinzător, absorbant. Nenumăratele drame ale vieţii lui, atâtea câte ar fi fost în stare să zdruncine şi un monument al sănătăţii, atenuate de agerimea minţii lui ascuţite, doldora de un spirit scânteietor, sfredelitor. Îşi făcuse din haz un scut, o platoşă protectoare, care-l ferea de bârfe şi insinuări, de calomnii şi de invidie. Fraza lui picantă dezvelea adevărul de coajă şi ţi-l servea pe tacâm gol-goluţ. Râdea întotdeauna primul şi hohotele lui înfundate şi copleşitoare te dezarmau, pentru că există şi feluri de a râde care incită, supără, provoacă, iar el te învăluia cu râsul său într-o mantie caldă şi aducătoare de pace. De-a lungul anilor, am scris atâtea parafraze şi parodii la adresa lui Nicolae Sulac, am făcut atâtea poante, încât abia astăzi realizez că un altul în locul lui ar fi putut să-mi dea şi nişte palme. Dar în locul lui n-a fost nimeni, niciodată. Iar el râdea aşa, de parcă nici n-o lua pe contul său şi a fost auzit de multe ori zicându-mi:

- Maladeţ! Tu-mi faci reclamă, da’alţii – „davlenii”.

Iar când am lansat parodia cântecului „La o margine de drum”, a venit în culise şi eu, zărindu-l de departe, m-am cam speriat (trebuie să recunosc că, din clipa în care i-am fost prezentat şi pe toată durata vieţii, m-am temut de el, de părerea lui, de atitudinea lui şi l-am venerat până aproape de frică). Şi-mi zic, iată, a venit ceasul să dau socoteală. Maestrul, însă, m-a pus s-o mai cânt o dată, că „n-a auzit bine din lojă” şi a trebuit să mă conformez:

- Of, mi-s dragi femeile / De pe-ntreg pământul, / Mă-nsor când le vine rândul.
A râs cu plăcere şi a zis tare, să se audă:
- Of, Gheorghe, ce, eu nu înţeleg că şi tu trebuie să trăieşti?
Da’amu măcar ştiu cine-i mai-marele pe rând.

Ulterior, că eram la o nuntă, că eram la o petrecere sau la o şuetă, dacă vreo muieruşcă mai  îndrăzneaţă se vroia luată în seamă, având singurul avantaj de a fi mai tânără, Sulac îi tempera imediat pornirile:

- Eu, să mă crezi, domnişoară, nici nu ştiu dacă figurezi printre viitoarele mele partide, du-te singură şi vezi, că lista-i la Gheorghe.
De regulă, cei care fac glume pe seama altora, nu prea sunt încântaţi de poantele făcute pe seama lor: devin vulnerabili, irascibili şi le categorisesc, strâmbând din nas: „E o glumă de prost gust”. Nicolae Sulac era un adevărat cavaler al umorului – îl admitea fără subiectivism, fără rezerve şi râdea din toată inima.

În 1986, când a împlinit 50 de ani, şi-a organizat o serată de suflet şi a poftit colegii şi prietenii din adolescenţă (copilărie n-a avut). M-a rugat să fiu un fel de maestru de ceremonie, mi-a spus că o să aibă oaspeţi din mai multe republici şi că va trebui s-o mai dau şi pe ruseşte, ca să fiu înţeles de toată lumea. Dar, pe parcursul petrecerii, omagiatul şi-a luat cel de-al doilea microfon şi serata a continuat cu doi „dregători”, durând până în ziuă albă şi transformându-se treptat într-o şuetă umoristică de mare savoare, la care s-a râs până la lacrimi – Lunchevici, Burdin, Caro, interpreţi şi muzicieni din Moscova, Sankt Petersburg, Baku, Minsk şi din alte oraşe au recunoscut că nu s-au mai distrat aşa de cine ştie când. Ba chiar, de la un timp, maestrul a prins gust de sarcasm şi mie nu-mi rămânea decât să abat săgeţile lui usturătoare de la ţintă, făcându-le să ricoşeze, să treacă pe alături, dar Sulac a ales un moment potrivit şi mi-a şoptit la ureche: ”Gheorghe, ia nu-i prea cruţa, că de multe ori nu m-au jelit nici ei pe mine. Dă-le pace”. Şi le-am dat. Ca să mă conving mai apoi că putea fi şi caustic, muşcător, mărturie a faptului că fusese şi el muşcat îndeajuns.

Mi se pare că merită a fi pomenit aici şi felul în care ne-am cunoscut, prin anii ’70. Chiar dacă ne mai văzusem, eu încă mă aflam în criză de identitate şi marele interpret, mereu asaltat de toată lumea, nu ştia unde să mă pună, când se întâmpla să ne întâlnim. Şi, în cabinetul lui Eugen Sobor, pe atunci prim-secretar al comitetului raional de partid Lenin (Centru), ne-a fost dat să ne „ciocnim”. I-am fost prezentat în dubla mea ipostază de scenarist şi regizor al sărbătorii „Toamna de aur”. Şi cum Ministerul Culturii m-a împuternicit cu dreptul de a antrena în spectacol orice colectiv muzical din republică, eu, care la ora aceea sigur că eram cel mai mare regizor din partea europeană a Uniunii Sovietice, am hotărât să-l lansez pe Sulac în finalul programului artistic. Adică, el să fie „bomba” spectacolului, după propria-i expresie. Şi bomba de unde vine? Din cer. În imaginaţia mea obrintită, aşa şi mi s-a înfăţişat Nicolae Sulac – cade din cer cu paraşuta, iar de pe pământ, în întâmpinarea lui, zboară sunetele fonogramei cântecului „Cu racheta-n şapte trepte,/ Numai mândra să m-aştepte”. Şi jos poporul recunoscător îl prinde-n braţe şi duduie fanfarele, tam-tamurile!... Într-un cuvânt, festivalul „Toamna de aur” era ridicat la apoteoză...

Dar marele artist era, pesemne, certat cu tot soiul de apoteoze, pentru că nu l-am văzut deloc entuziasmat de geniala mea idee, ba chiar din contra – m-a privit ca pe o arătare din ceea lume şi m-a întrebat:
- Da de unde eşti ’neata, aşa deştept?
Eu, măgulit de aprecierea lui, am bâiguit ceva confuz, iar un instructor i-a explicat că lucrez la Teatrul „Luceafărul” şi că am învăţat la Moscova.
- Şi de-acolo cu paraşuta ai venit, că te-a bătut vântul aşa  de rău?...

Dacă omul din faţa mea n-ar fi fost Nicolae Sulac, lucrurile puteau lua o întorsătură mai urâtă. Dar eu eram deja (şi am rămas) sclavul harului său şi n-am găsit altceva de făcut decât să mă întorc, jalnic şi neputincios, către instructorul acela şi el hai să-mi dreagă cât de cât autoritatea şifonată:

- Băiatului i-a încredinţat această misiune tovarăşul ministru al Culturii.
A găsit pe cine şi cu ce să-l înspăimânte!
- Apoi, dară, las’ să sară el întâi şi ministrul după dânsul.... Iar eu le-oi cânta de jos, de pe pământ.... Dacă nu s-or deschide paraşutele...

Mi s-au dat multe replici pe parcursul anilor. Unele chiar foarte inspirate şi atunci tăceam mâlc. Altele tăioase, dar nu atât de plastice. Uneori, răutăcioase, însă nu făceau decât să mă doară o clipă. Dar un duş atât de rece şi de priitor, o vorbă care să te trezească din aberaţie şi să te pună exact la locul tău, fără să te trimită şi prin alte locuri, nu mi-a fost dat să aud.
Mai târziu, de zeci de ori mi-a dat cu paraşuta aceea peste nas. Şi tocmai când îmi era viaţa mai dragă. Iar viaţa mi-era mai dragă când îl întâlneam. Cei din preajma noastră nu înţelegeau despre ce paraşută e vorba (ştiau doar persoane numărate), uneori cei neiniţiaţi erau curioşi să afle şi ei tâlcul acestei aluzii, iar maestrul învăluia cazul în parfumul misterului:

- Avem noi o vorbă, nu ştiţi voi...

Nu era deloc un om simplu, cum părea. Când îl potopea indispoziţia, se înnegura şi devenea inaccesibil pentru toată lumea, chiar şi pentru cei ai casei. Încercam, de la distanţă, fără să devin sâcâitor, să pricep ce anume i-a adumbrit fruntea şi doar arareori reuşeam, sau poate mi se părea numai, să întrezăresc cauza. Doar lumea, lumea bună, îl adora şi nici chiar cei mai cinici şi mai invidioşi nu se semeţeau să-l trateze cu invective, dar prea instabilă era starea lui de spirit, voia lui bună, de parcă s-ar fi ţinut pe nişte nisipuri mişcătoare, care se surpă din senin. Nu era chiar aşa. Putea să-l facă să-şi tragă carapacea şi să se zăvorască în sine o vorbă nesocotită a cuiva, o privire, o un gest. O prezenţă, pe care nu şi-o dorea la moment, poate, a mea. Şi atunci, lăuntricul lui zvâcnea şi-şi lua zborul, înghiţind depărtările. Deşi, formal, el rămânea în mijlocul nostru, mai comunica, mai răspundea, mai încuviinţa...

Odată, pe când mergea mai rar la concerte, („Mai cântaţi şi voi, că mie îmi ajunge”), un cerc de oameni, de treabă, de altfel, l-a invitat la un ospăţ, legat de ziua lor profesională. Le-a făcut onoarea. Am mers. Nu era departe şi l-au şi asigurat, că „vă dorim aşa, fără nici un fel de cântat – să vă odihniţi, cu noi împreună”. S-au ţinut de cuvânt, într-un fel, pentru că n-a zis nimeni nimic de aşa ceva. Dar nu şi-au mai luat ochii de pe el. În strachină şi – la Sulac, la pahar şi – iar la Sulac, la şefu’, că mai dădea nişte premii, şi – înapoi la Sulac. Şi tot aşa. Maestrul, sigur, era deprins să stea lumea cu ochii pe el, într-un cadru obişnuit, concertistic, scenic, cu sute de spectatori, iar el, interpretul, fiind acordat pe unda evoluării, concentrat, pregătit, bine dispus. Adică, programat. Aici el venise aşa, ca să nu stea între patru pereţi, venise să se odihnească, să se mai vânture. Ca să-l feresc de ochi şi de deochi, ca să-i distrag, să-l lase în pace, îi antrenam pe comeseni în jocuri şi bancuri, făceam ghiduşii şi trăsnăi, iar ei, fascinaţi de prezenţa lui hipnotizantă, tot la el se întorceau – ce face Sulac? Râde sau nu? Mănâncă sau nu? Bea sau nu bea? Şi – desigur! – chiar n-o să cânte deloc?! N-a cântat. Dar nici n-a tăcut. A tras o înjurătură. Cumplită. Am încercat s-o amortizez. S-o acopăr cu tuse. Dar mai toată lumea a auzit-o, totuşi. A urmat o reacţie absolut neaşteptată. Fantastică. Aproape alogică. Absurditatea acestei reacţii a fost lipsa oricărei reacţii. De parcă un om, ostenit din cale-afară, ar fi aţipit, iar ceilalţi clăcaşi şi-au dat seama că e târziu şi trebuie să meargă acasă, la culcare. Şi s-au împrăştiat. Pe unii dintre ei i-am întâlnit mai târziu şi mi-au confirmat spusele – da, au auzit cu toţii vorba lui dură. Dar şi-au zis că, dacă aşa a spus el, aşa trebuia. „Şi dacă s-ar fi apucat să vă cânte?” – i-am întrebat. „Am fi stat şi am fi petrecut până în ziuă. Dacă ar fi stat şi dumnealui.” Adică, dacă ar mai fi rămas artistul, ar mai fi petrecut şi ei, dar dacă a rostit sudalma aceea, asta a însemnat doar atât – pe ziua de azi, basta! E unul din rarisimele cazuri în care lumea s-a conformat la situaţia că şi artistul poate fi abătut, mâhnit, debusolat, chiar poate, deprimat. Că doar e om şi el, nu e o marionetă, să tragi de sfori şi să-ţi danseze. Eu ştiu că Nicolae Sulac ar fi putut să cânte şi în ziua aceea, acolo, dacă ar fi făcut un efort, dar de ce să săvârşească un act de violenţă sieşi? Prea de multe ori a fost silit să procedeze contra voinţei sale în copilărie, ca să nu se răzvrătească firea lui contra oricărei violenţe mai târziu şi pentru totdeauna! Şi-apoi, vorba de mai sus: stările lui psihice erau mai schimbătoare decât timpul toamna şi nimeni nu putea prevedea care va fi succesiunea lor  în viitoarele două-trei ore. Odată, după o nuntă uşoară (pentru noi), cu lume bună şi generoasă, mi-a spus pe un ton aproape grav:

- Tu să iei seama – eşti actorul meu preferat.
A treia zi, a ţinut un discurs în faţa studenţilor de la conservator şi la întrebarea „Care-i actorul dvs. preferat?” Nicolae Sulac a strâns din umeri. Peste o jumătate de oră, la banchet, îi reproşez (martor îmi e Vasile Iovu):
- Cum vine asta, bade? Dar alaltăieri ce-ai spus?
Şi maestrul, pe un ton şi mai grav:
- D-apoi ce vrei tu – chiar în toată ziua?

Ar mai fi ceva de spus despre Nicolae Sulac. Chiar dacă mi-e greu să fac această constatare. A avut şi nişte concerte în care nu i-a plăcut lui cum a cântat. E o mare dramă pentru interpreţii cărora li se epuizează calităţile vocale şi ei sunt conştienţi de asta. Ferice de cei care continuă să cânte şi nu realizează drama. Poate trebuie să pun pe-aici, pe undeva, şi nişte ghilimele. Pe lângă „ferice”. Maestrul n-a încăput în această iluzorie fericire. El ştia cum trebuie să fie sunetul şi dacă-l auzea desprins de buze altminteri, se îndurera...

Pentru Nicolae Sulac scena a fost un câmp de onoare pe care a luptat cât a putut. Şi de dragul căruia şi-a încheiat socotelile lumeşti.