Natalia Morari. I am back ACASĂ

O găsim uşor, pe blogul ei de pe livejournal, şi comunicarea noastră ia o formă globală, noi în Moldova, ea – deja în SUA, după întrevederi cu consilierii lui Barack Obama şi Hillary Clinton, care au vrut să afle de la ea despre situaţia din Moldova şi după participarea la Summitul global al mişcării de tineret din Mexic.

Peste două zile ne vedem în redacţia noastră, uitîndu-ne curioşi la fosta jurnalistă de la „The New Times” de la Moscova şi actualul reporter special de la „Europa Liberă” din Chişinău. Aceeaşi brunetă pe care am văzut-o de atîtea ori la televizor. Natalia Morari. Într-o rochie retro, cu o geantă fashion, părul strîns la spate, gata oricînd să răspundă la orice întrebare. S-au adunat suficiente, ca să aflăm de unde vine Natalia Morari, cum a ajuns la Moscova, ce a făcut acolo, cum a devenit jurnalist de investigaţie de succes, ce s-a ales din povestea ei cu FSB-ul rusesc şi ce schimbări au intervenit în viaţa ei de după 7 aprilie 2009.

S-a născut la Hînceşti, din părinţi moldoveni. Româna a învăţat-o în ultimii ani şi are de gînd să o perfecţioneze, cel puţin interviul nostru s-a produs în română. Prin clasa a şasea, s-a mutat cu mama şi fratele la Chişinău. Părinţii divorţaseră şi mama a crezut că se va descurca mai uşor în capitală. Un copil care niciodată nu a fost cuminte, era prima la toate războaiele şi prietenă mai mult cu băieţii, decît cu fetele - a crescut alături de fratele mai mare şi prietenii lui, era un fel de „fiică a regimentului”. Asta nu înseamnă că nu a avut note bune la şcoală, chiar foarte bune. A învăţat mai întîi la o şcoală simplă din sectorul Ciocana, unde o descoperise o învăţătoare de fizică, care i-a şi recomandat să se mute la Liceul „Gaudeamus”, în clasa de fizică şi matematică. Astfel, Natalia şi-a cultivat pasiunea pentru fizică - cîţiva ani la rînd, a fost premianta olimpiadelor municipale şi naţionale.

Prin clasa a XII-cea a participat la un concurs internaţional de cercetări din Moscova, cu o lucrare despre influenţa metodelor de hipnoză asupra tinerilor, în special, în publicitate, unde a ocupat locul II. Atunci a mers pentru prima dată la Moscova şi a rămas impresionată de clădirea Universităţii de Stat „M. Lomonosov”. A decis pe loc că va învăţa numai şi numai aici. A ales facultatea de sociologie. În vara lui 2002, Natalia a susţinut patru examene de admitere şi norocul ei că a reuşit, căci niciodată nu ar fi putut să-şi achite contractul de 7.000 de dolari pe an.

Integrarea în mediul moscovit nu a fost o problemă, chiar dacă venea dintr-o ţară mică şi îndepărtată. Pe lîngă studii, s-a implicat activ în diverse proiecte civile.Rezolvarea anumitor probleme era o idee fixă, principală, cu care trăia.

Se vedea lucrînd într-un ONG important din Rusia. Mai întîi, a fost co-fondatoare a Mişcării de tineret „Demokraticeskaia Aliternativa”, neafiliată politic, Natalia fiind coordonatoarea Proiectului împotriva corupţiei în universităţi, de aici, cred că i se trage dragostea de luptă cu corupţia. În 2005, s-a angajat în cel mai mare ONG din Rusia, „Otkrîtaia Rossia”, fundaţia lui Mihail Hodorkovski, unde a fost coordonatoarea Proiectului şcolilor politice publice în 27 de regiuni ale Rusiei.

În 2006, a fost invitată, în calitate de purtătoare de cuvînt a Coaliţiei „Drugaia Rossia”, unde i-a cunoscut pe Mihail Kasianov, Garry Kasparov, Andrei Illarionov. Lucrase în coaliţie un an cînd...
... Într-o dimineaţă, pe la 7, mă sună Evghenia Alibaţ, redactorul-şef adjunct al revistei „The New Times”, recent apărută la Moscova. O aud şi acum strigînd în telefon: „Nataşka, mi-a venit o idee genială! Căutăm tinere talente în jurnalistică, vino să discutăm!” Eu, care nu am avut niciodată treabă cu jurnalistica... Dar Evghenia a insistat, a zis să încerc, mărturisind, pentru mine, un lucru remarcabil - că cei mai mari jurnalişti nu sînt cei care absolvesc obligatoriu Facultatea de jurnalism. Ne-am întîlnit în cîteva zile şi peste 10 minute am zis OK. Cu o lună înainte de asta, prietenul şi viitorul meu soţ, jurnalistul Ilia Barabanov, mă întreba dacă să meargă să lucreze la o revistă nouă. I-am zis să nu fie prost şi să schimbe ceva în viaţa lui. Dacă cineva îmi spunea atunci că şi eu voi lucra la „The New Times”, nu l-aş fi crezut în ruptul capului. Este o revistă extrem de populară la Moscova, un must de citit, inclusiv la Kremlin.

De unde o cunoşteai pe Evghenia Alibaţ, una dintre cele mai populare jurnaliste din domeniul politic din Rusia?
Ne-am cunoscut în perioada în care eram la Mişcarea „Democraticeskaia Aliternativa”. Fiind o jurnalistă vestită, ea a avut ideea să adune la ea acasă, în fiecare marţi, tineri cu perspectivă la discuţie cu oameni cunoscuţi, care au făcut ceva pentru Rusia. Acolo i-am cunoscut pe Kasparov, fostul ministru al Economiei, Evghenii Iasin, pe Şenderovici, multe personalităţi care au lucrat în echipa lui Elţin. De fiecare dată aveam o temă de discuţie. Dintre tineri, venea Maşa Gaidar, fiica fostului vicepremier, Ilia Iaşin, liderul aripii de tineret a Partidului „Iabloko”. A fost o perioadă extraordinară, în care am cunoscut nume despre care pînă atunci citeam doar în ziare.

Şi nimeni nu s-a uitat suspicios la o fată venită de la Chişinău?
Nu! În toată perioada cît m-am aflat la Moscova, m-am mîndrit cu faptul că sînt din Moldova. Cînd trăiam aici, mă simţeam mai mult reprezentanta spaţiului rusesc. Cînd m-am dus acolo, am înţeles, Doamne,  sînt moldoveancă şi nimic mai mult. Cînd trăieşti într-un loc cu oameni de altă naţionalitate, înţelegi ce înseamnă să fii „alta”. Niciodată nu am fost stresată din cauza faptului că sînt din Moldova. Dimpotrivă, pe multe dintre cunoştinţele mele le-am făcut „fani” Moldova.

Ce te-a făcut să accepţi propunerea lui Alibaţ? Despre ce a fost prima ta investigaţie?
A fost o propunere curioasă pentru mine. Prima investigaţie a fost despre piaţa ilegală a gastarbeiterilor din Moscova. Şefilor le-a plăcut cum am scris, iar Evghenia a zis că pot să mă ocup liber de domeniul investigaţiilor. Am început să-mi aduc aminte ce am auzit şi am văzut la Comitetul naţional de anticorupţie, unde am lucrat o perioadă scurtă în calitate de consilier media (în perioada „Drugaia Rossia”, n. r.), o experienţă destul de bună din punct de vedere al surselor de informare, căci acolo se scurgeau informaţii importante. Timp de un an, 2007, am făcut o serie de investigaţii privind schemele de spălare a banilor, Serviciul Federal de Securitate (FSB), asasinarea fostului vicepreşedinte al Băncii Naţionale a Rusiei,
Andrei Kozlov.

Ultima investigaţie, „Ciornaia kassa Kremlina”, despre schema de spălare a banilor din campania electorală pentru alegerile parlamentare din 2007, a supărat rău pe cineva de la Kremlin...
Înainte de publicare, m-am întîlnit cu o persoană foarte şi foarte importantă şi cunoscută din Rusia, care mi-a spus că pentru publicarea acestor informaţii, despre care ştia foarte puţină lume, pot să plătesc cu viaţa. Am publicat articolul, nu pentru că eram tînără şi proastă - credeam că-mi fac treaba, considerînd că dacă ştiu ceva, ştiu garantat. Apoi am plecat într-o deplasare în Israel. La întoarcere, nu mi s-a permis să intru pe teritoriul rusesc. Eram o ameninţare pentru securitatea naţională a Rusiei. Cel mai tare cred că l-am supărat pe Alexandr Bortnikov, şeful Departamentului de securitate economică a FSB-ului, actualmente – şeful acestui serviciu. Atunci m-au susţinut foarte mult Comitetul internaţional pentru drepturile jurnaliştilor, Freedom House, Parlamentul European, OSCE, jurnalişti şi politicieni, precum Kasparov, Nemţov, Kasianov, Rîjkov, Gudkov, Matvei Ganapoliski, Nikolai Svanidze, Dm. Bîkov, redactorii-şefi de la „Novaia gazeta”, „Eho Moskvî”, „Kommersant”.

Ce se întîmplă în Rusia de astăzi? O mare parte a populaţiei a preferat să susţină politica „mîinii de fier” a lui Vl. Putin, decît să se lupte pentru drepturile sale. Este Medvedev mai liberal decît Putin?
În rezultatul anilor ’90 şi a crizei economice puternice din 1998, ani în care democraţia rusească s-a asociat cu dezastrul, la putere a venit alt lider, al cărui mesaj a fost uşor de înţeles: ori avem ce mînca ori respectăm drepturile şi libertăţile. Putin a venit la putere datorită conjuncturii, a creşterii preţurilor la petrol. 97% din populaţia Rusiei urmăreşte numai „Pervîi kanal”, neştiind cine şi de ce protestează la Moscova. Cred că lumea, mai ales cea din regiuni, nici nu-şi doreşte alte surse de informare, pentru că în fiecare zi aude că dacă va alege libertatea, va pierde tot ce a agonisit pînă acum. Din păcate, majoritatea oamenilor se simt confortabil în această situaţie. Ca persoană, Medvedev poate şi este mai liberal, deoarece nu vine din cercurile FSB-ului şi este mai tînăr. Dar să nu uităm că astăzi el este totalmente produsul regimului lui Putin.

Probabil, norocul Moldovei că este o ţară mică şi, în locul presei libere care ne lipseşte, informaţiile se transmit din gură în gură...
Nu numai asta. Avem mai multe şanse de a ne schimba şi de a avea un viitor mai prosper ca Rusia. Schimbările pot avea loc mai repede, deoarece sîntem o ţară mică şi nu avem resurse naturale. Cele din urmă, pot duce la aşa-numita „boala de Venesuela”,
de care suferă în prezent Rusia (termen economic ce se referă la naţionalizarea resurselor naturale de către stat şi la scăderea tempourilor de creştere economică, n. r.). În această situaţie, ţara nu are nici un motiv să se modernizeze. De ce statul să se gîndească la dezvoltarea drumurilor, a micului business, dacă are petrol pentru 50 de ani înainte?

După expulzarea ta din Rusia, ai continuat să lucrezi la „The New Times”?
Pentru că nu mai aveam posibilitatea să fac investigaţii, m-am specializat pe teme internaţionale. Am făcut cîteva investigaţii, în Reykjavik, Islanda, în legătură cu un credit mare din Rusia, am realizat interviuri cu preşedinţi, printre care Saakaşvili, am stat de vorbă cu regele Suediei, prim-ministrul Norvegiei, fostul şef al ONU, Kofi Annan. Am călătorit foarte mult şi am fost corespondent special la „The New Times” pînă în august 2009. Am plecat deoarece vreau să mă ocup de proiectele mele de la Chişinău. Nu în ultimul rînd, mi s-a propus să vin la „Europa Liberă”, să scriu editoriale în limba rusă pentru oficiul din Chişinău şi în engleză - pentru Praga.

Ai fondat la Chişinău „ThinkMoldova”. Cu ce se va ocupa această fundaţie?
Este o asociaţie obştească de tineri, care încă nu a fost înregistrată, din cauza evenimentelor din aprilie. Acum sîntem în proces de legalizare. Ne dorim prin acest proiect să creăm un spaţiu public pentru tineri activi care nu sînt indiferenţi faţă de ce se întîmplă în ţară şi datorită cărora vor fi posibile anumite schimbări în Moldova, tineri care vor putea forma elita ţării peste cinci-şase ani.

Nu e prea mică Moldova pentru tine?
În ultimul timp, am primit cîteva invitaţii ca să lucrez peste hotare, la reviste cunoscute din SUA şi Europa. Am primit o bursă la City University din New York, pe care am refuzat-o. Nu vreau să plec din Moldova, pentru că m-am întors recent şi de abia am început să-mi construiesc relaţiile. Iar să plec, aşa, deodată... Pierd ţara. Şi ţara - pe mine.

Cum l-ai cunoscut pe soţul tău, jurnalistul rus Ilia Barabanov?
Eram studentă în anul III, iar el - ziarist la portalul gazeta.ru. Cînd nu mi s-a permis să mă întorc la Moscova, el a hotărît că cel mai bine va fi să ne căsătorim. Ilia m-a cerut de nevastă înainte de a se întîmpla toate, dar am considerat că e prea devreme. În februarie 2008 ne-am căsătorit la sectorul Ciocana. Juriştii spuneau că  automat voi fi considerată soţia cetăţeanului rus şi mi se va permite să trec hotarul. Ştampila nu a schimbat nimic. Dar, lucrurile s-au schimbat între noi doi, ne-a fost foarte greu să avem o relaţie la distanţă. Pentru el era greu să vină în Moldova, Ilia vroia să plecăm undeva în Europa, dar pentru mine a fost important să rămîn în Moldova. Am divorţat astă-vară.

Ce prieteni ţi-au rămas în Rusia?
Foarte mulţi. Fostul meu soţ, sîntem buni prieteni. Colegii de la universitate şi de la revistă, colegii din alte surse media şi ONG-uri. Bune cunoştinţe ca Alibaţ, Kasparov, Nemţov, Milov, Belîh, Panfilova, Maria Gaidar, Şenderovici. Cu mulţi dintre ei comunic activ.

Pe blog încerci să explici că majoritatea populaţiei din Moldova nu doreşte Unirea cu România, comuniştii promovînd intenţionat acest mesaj în campaniile electorale. De ce în media rusă nu ajunge informaţia că R. Moldova îşi doreşte relaţii bune cu România şi nu Unire?
În timpul campaniei electorale de vară, m-am întîlnit cu mulţi jurnalişti de la televiziunile federale din Moscova. Veniţi cu 3-4 săptămîni înainte de alegeri, în 90% sursele lor de informare „veneau” direct din stafful comunist. Astfel, în fiecare duminică, moldovenii noştri din sate priveau ştiri „obiective” de la Moscova, în care se spunea cît de buni sînt comuniştii. O greşeală foarte mare a opoziţiei, actuala putere, e că a lucrat foarte puţin cu presa rusească. Trebuie să înţelegem, din păcate, că media rusă are aici o influenţă destul de mare. Televiziunea rusească este privită în majoritatea satelor moldoveneşti, or, acest lucru nu-l putem spune despre PRO TV, TV 7, Jurnal TV. Fosta opoziţie nu a lucrat nici cu mijloacele federale de informare şi nici cu media de limbă rusă de la Chişinău. Comuniştii, în schimb, au colaborat intens, trimiţînd zilnic mesaje gen „opoziţia este finanţată de România”, „după alegeri Moldova va deveni parte NATO” etc. O psihoză, în care multă lume a crezut.  

În interviul premierului Vlad Filat pentru ziarul „Kommersant” (octombrie 2009), în principiu, s-au spus lucrurilor pe nume...
E foarte bine că acest interviu a apărut în ziua în care a venit Medvedev la Chişinău. Cu o seară înainte, eram împreună cu Vladimir Soloviov (autorul interviului, jurnalist de la Moscova, născut în Transnistria, n. r.), care mi-a spus că mîine dimineaţă, Medvedev, în drum spre Chişinău, va citi acest interviu şi asta e foarte bine pentru Moldova. Mi-a plăcut interviul, căci Filat a spus trei lucruri importante despre NATO, România şi limbă, care la Moscova sînt interpretate altfel.

Comunici cu foarte mulţi ruşi din Moldova. Ei cum se uită la toate aceste probleme?
Mulţi dintre ei nu mă înţeleg. Cea mai mare problemă a ruşilor din Moldova e că ei trăiesc absolut izolat. Mă refer mai mult la tineri – ei habar nu au ce se întîmplă în politică, nu se interesează, nu au surse alternative de informare.

Ce-ţi place la Moscova şi care ar trebui să fie relaţiile noastre cu Rusia?
Îmi plăcea faptul că după lucru puteam să merg într-o cafenea şi să stau pînă dimineaţă la discuţii şi polemici cu prietenii. Relaţia noastră cu Rusia trebuie să fie una absolut pragmatică, să reiasă din interesele noastre proprii. Nicidecum nu trebuie să jucăm rolul surioarei mai mici care se uită cu gura căscată la fratele mai mare. Moldova încotro? Absolut – în vest şi o spun absolut sincer. Pentru mine e o mare bucurie că nu avem hotar cu Rusia.

Există o soluţie pentru Transnistria?
Nu vreau să fiu înţeleasă ca ne-patriotă a Moldovei, dar ar fi bine să uităm pe un timp de ea. Transnistria este un proiect de business. Niciodată nu vom rezolva problema aceasta, atîta timp cît oamenii din Transnistria vor prefera să lucreze la Moscova şi nu la Chişinău. Pînă cînd ei au posibilitatea să primească paşaport rusesc, să meargă la muncă acolo şi să primească un salariu de 1.500 dolari, noi niciodată nu vom putea vorbi despre Transnistria ca despre un teritoriu integrat.

Ce s-a întîmplat, după părerea ta, la 7 aprilie?
Pot să spun ce a fost pe 6, cînd m-am trezit şi deja se ştia că Partidul Comuniştilor va lua 60-61 de mandate. Ne-am întîlnit mai mulţi tineri şi ne-am gîndit să facem un flashmob, formînd grupul „Eu, anticomunist”. A fost o acţiune publică a tinerilor care nu sînt de acord cu rezultatele alegerilor. Ne-am adunat în faţa monumentului lui Ştefan cel Mare, crezînd că nu vor veni mai mult de 300 de oameni. Cînd am văzut cîtă lume a venit... a fost un şoc foarte mare pentru noi toţi. Dar a fost şi o euforie.  Cînd înţelegi că nu tu, 3 sau 4 oameni consideră că alegerile au fost falsificate, ci un grup mare, asta înseamnă, totuşi, că alegerile n-au fost corecte.

În acel moment ai simţit că poţi schimba lumea?
Noi toţi am simţit cumva că putem schimba lumea. Dar, seara pe 6, am înţeles că ceva nu e bine, am aflat că un grup de tineri, pe str. Bănulescu-Bodoni, încerca să răstoarne un microbuz, iar forţele de ordine nu interveneau. Înţelegeam că e vorba de o provocare, foarte bine pregătită. Pe 8 aprilie, fiind în sediul „Amnesty International”, am aflat de la un post TV românesc că eu şi Gabriel Stati am fost arestaţi. Era evident că nu trebuie să mă întorc acasă. În ziua în care am revenit, am primit imediat arest la domiciliu pentru 10 zile.

Presa din Rusia a şi scris că eşti una dintre organizatorii principali ai „revoluţiei” din aprilie...
Necunoscînd multă lume de la Chişinău, din toate numele, al meu le era cel mai cunoscut. Asta a şi dus la o mediatizare mai largă. Cu o săptîmînă înainte de alegerile repetate, avocaţii au reuşit să obţină anularea restricţiei de a nu părăsi ţara. Cred că oficialităţile au făcut-o special, ca media internaţională care venise la Chişinău şi care ar fi vrut să se întîlnească cu mine, să vadă, iată, comuniştii nu sînt atît de răi, autorităţile se comportă civilizat cu oamenii. Pentru că nu am stat în penitenciar, au apărut multe întrebări, de genul de ce cu mine s-au comportat mai uman decît cu alte persoane.

În timpul arestului, eram jurnalist rusesc, atenţia internaţională asupra mea era mult mai mare, de aceea am „luat” arestul la domiciliu. Pînă acum sînt învinuită că am organizat şi am condus dezordinile publice din aprilie şi încă n-au fost scoase acuzaţiile.

Ce s-a ales cu tricoul mult comentat, pe care l-ai purtat la 6 aprilie şi pe care scria „I love Barack Obama”?
Un ziar de la Chişinău a şi comentat atunci că am primit bani de la americani pentru fundaţia „ThinkMoldova”. Totul este simplu: cu cîteva zile înainte de alegeri, m-am întors din New York, a fost prima mea călătorie în SUA, de unde am cumpărat multe tricouri, inclusiv cu mesaje gen „I love Barack Obama”,

„I love New York” etc. L-am îmbrăcat într-o glumă, a fost un joke cinic. Nu-mi pasă ce a crezut lumea.

Dar îl simpatizezi pe preşedintele Obama?
Îl simpatizez ca lider carismatic, dar nu-mi plac ideile lui economice, căci din acest punct de vedere este socialist.

Ai avut propuneri de a intra în vreun partid de la Chişinău?
Da, dar nu pot să spun de la care anume.

După părerea ta, care sînt perspectivele celor mai importante partide de la noi?
PLDM este la ora actuală cel mai profesionist partid. E o performanţă a lui Filat de a crea un partid puternic într-un timp aşa de scurt. E foarte bine că partidul are experţi din diferite domenii, dar şi oameni de afaceri. Consider că businessmenii trebuie să fie activi în politică. E normal să atragi oameni de afaceri în partid şi să o faci într-un mod deschis. La 29 iulie, am votat cu PLDM, dar asta nu înseamnă că idealizez acest partid. Îmi place cum procedează noul premier, dar am impresia că e singur pe cîmpul de luptă. Are echipă, dar aceasta nu formează tot guvernul. În Alianţă sînt diferite grupări şi interese, care se confruntă între ele. Asta e şi rău, şi bine. Bine, pentru că există o oarecare concurenţă, o garanţie că nu va exista monopol. Cu regret, nu toate partidele Alianţei au avut candidaţi buni pentru posturile de miniştri. Reieşind din toate acestea, lui Vlad Filat îi va fi foarte greu să facă schimbări. Totuşi, ratingul partidului va creşte, şi din contul electoratului comunist, dar şi al PD şi AMN.

Dorin Chirtoacă reprezintă prima generaţie de tineri lideri politici, care vine dintr-un mediu ne-comunist.  Nu aş vrea să comentez figura lui Mihai Ghimpu, trebuie să apreciem eforturile lui de a merge atîţia ani spre ceea ce a obţinut astăzi. Din actualii lideri ai Alianţei, numai doi reprezintă generaţia nouă la capitolul gîndire, Filat şi Chirtoacă. Partidul Liberal cred că va avea acelaşi număr de votanţi.

În ceea ce priveşte PDM, nu vor acumula la eventualele viitoare alegeri mai mult decît au avut sau vor lua chiar mai puţin. Candidatura lui Marian Lupu este bună pentru postul de preşedinte al unei republici parlamentare, unde preşedintele reprezintă ţara peste hotare. El e simpatizat şi în vest şi în est, şi la Washington şi la Bruxelles, inclusiv la Moscova.

Cred că AMN nu va participa la viitoarele alegeri, singura lor şansă politică e să adere la un bloc. Serafim Urechean cred că îşi dă seama de această situaţie.

PCRM are nevoie de o reformare. Aş vrea să avem un partid normal pe stînga, dar n-aş vrea ca acesta să fie PCRM. Majoritatea comuniştilor sînt oameni corupţi care ar trebui să plece din politică. Posibil, vor alege un nou preşedinte, mai tînăr. La moment, PCRM nu poate să-şi schimbe denumirea, aşa cum au făcut-o comuniştii din Europa. Dacă o fac, pierd absolut totul. Cred că la viitoarele alegeri vor lua mai puţin ca de obicei.

Ai apărut recent pe coperta revistei „Snob” din Moscova, unde eşti numită „revoluţionară”. Îţi place această asociere? Ce crezi, de exemplu, despre Che Guevara?
Nu-mi place nici cuvîntul şi nici de Che Guevara, pentru că nu-i împărtăşesc ideile. Aş prefera mai degrabă să mă întîlnesc cu Mahatma Gandhi, decît cu Guevara sau Lenin.

Pentru ce lupţi?
Nu consider că tot ce am făcut pînă acum înseamnă „revoluţie”. Brandul acesta, aşa, s-a lipit de mine. În tot ceea ce am realizat, am încercat să fiu sinceră cu mine, înainte de toate. Cea mai mare valoare pentru mine este libertatea. Libertatea în orice sens. Libertate personală, de presă, de a alege, de a circula.

Ce crezi despre ziariştii angajaţi?
Nici nu vreau să-i consider jurnalişti. Este o expresie foarte bună în rusă, kravavîi pios rejima... Sînt jurnalişti care iubesc la nebunie puterea şi care o ling din toate părţile... În timpul evenimentelor din aprilie, am anunţat şefii mei de la Moscova să-mi suspende contractul, pentru că poziţia de jurnalist întrase în conflict cu poziţia mea civică. Nu-i înţeleg pe jurnaliştii care fac parte dintr-un partid şi continuă să facă talk-show-uri „obiective” la NIT sau Moldova 1. Problema e foarte mare, e şi a sistemului politic şi a jurnaliştilor care cred că dacă vor iubi mai mult puterea, vor avea informaţie exclusivă sau vor cîştiga mai mult. Ca jurnalist, nu ai voie să iubeşti puterea.

Pînă la urmă, te consideri ziaristă sau sociolog?
Nici sociolog, nici ziaristă. Mă consider mai degrabă o persoană cu poziţie activă în societate.

Numeşte cîţiva oameni de la noi pe care îi apreciezi în mod special...
Vasile Botnaru, de la Europa Liberă, e o mare onoare pentru mine că ne-am născut în aceeaşi zi. Îmi place ceea ce face Igor Boţan, este consecvent şi profesionist. El niciodată nu a fost prea aproape de nici o putere. Ceea ce face Nata Albot mi se pare realizat cu profesionalism.

Cum îţi vezi viaţa de familie? Acum este cineva în viaţa ta?
Iubesc pe cineva, e o persoană foarte specială pentru mine, e din Moldova. Vreau să am trei copii, doi ai mei şi unul înfiat. Dacă voi avea bani destui ca să întreţin o familie mare, de ce să nu dau o bucăţică de fericire unei persoane care nu a primit-o?

Au circulat foarte multe zvonuri despre tine, unul că ai fi apropiată de Marc Tkaciuk, altul că ai fi agent al nu ştiu cărui serviciu secret. Cum comentezi toate acestea?
Eu pot să vă povestesc încă cinci bîrfe despre mine. Îl cunosc pe Marc Tkaciuk din 2007, cînd am venit să investighez un subiect la Chişinău şi am avut o întrevedere cu Vladimir Voronin. După care ne-am întîlnit încă de cîteva ori. Cei care citeau „The New Times” ştiau că am fost cel mai crud jurnalist de la Moscova faţă de comuniştii din Moldova. Apoi, am auzit că sînt agent FSB, dar noutatea cea mai mare e că sînt agentul SIS-ului. Ei mai bine ştiu al cui agent sînt. S-a mai scris că sînt agent CIA şi că am relaţii în Marea Britanie. În Rusia s-a vorbit la fel şi am fost expulzată din ţară. Nu are nici un sens să mă îndreptăţesc, timpul le va pune pe toate la locul lor. Oamenii vor înţelege cine sînt prin ceea ce fac.

Mulţi mă întreabă ce drept am să vorbesc despre Moldova, dacă în ultimii ani nu am trăit aici şi chiar am aplicat pentru o altă cetăţenie? Nimic în viaţă nu se întîmplă întîmplător. Aceşti 6 ani petrecuţi la Moscova, unde am învăţat şi am lucrat, au fost un drum lung acasă. Sînt foarte fericită acum. Voi pleca peste hotare doar ca să-mi fac masteratul sau doctoratul, dar neapărat mă voi întoarce acasă. În această primăvară, mi s-a propus să depun din nou actele pentru cetăţenia rusă. Am spus mulţumesc. Aş vrea să am posibilitatea să călătoresc, pentru că am mulţi prieteni acolo. Dar nu vreau să trăiesc în Rusia. Vreau să trăiesc în Moldova. Cred că tinerii cu ambiţie, cu gîndire globală au mai multe posibilităţi de a face ceva remarcabil în viaţă fiind acasă.

Text: Rodica Trofimov
Fotografii: Slava Filippov pentru revista „Snob” (Moscova)