Nadejda Cepraga. Cea care nu ne uită

Ne-am bucurat să-i dăm întâlnire în redacţie, loc transformat imediat într-o scenă mare, în care noi am fost pe rol de spectatori, iar Nadejda Cepraga, aşa cum i se cuvine, o mare solistă.

Dna Cepraga, am recitit, până la interviul de astăzi, biografia dvs., în care este spus că aţi avut parte de părinţi iubitori, profesori cu literă mare, întâmplări fericite, un public de milioane. Ce l-aţi rugat pe Dumnezeu atunci, în 1972, când aţi mers pentru prima dată în străinătate?

Sănătate şi să mă ajute atunci când îmi va fi mai greu. Într-adevăr, am avut noroc de părinţi iubitori şi de o familie cu tradiţii muzicale: tăticul cânta la vioară, mămica avea o voce deosebită. Îmi plăcea să invit lumea la concert. Acolo, pe malul Dumbrăviţei, am descoperit prima dată efectul aplauzelor. Părinţii mei vroiau să devin profesoară de franceză şi nu cântăreaţă, spunând că în Moldova fiecare ştie să cânte. M-au trimis să învăţ la Bălţi, iar eu am ajuns la Chişinău... Întâlnirea cu Petru Jemna, conducătorul tarafului din sat, a fost cu noroc. În clasa a VI-a am fost filmată pentru „La cules de vie” al studioului „Telefilm-Chişinău”. Am terminat şcoala cu medalie de aur, am învăţat la Şcoala de Muzică „Ştefan Neaga”, apoi la Conservator, Facultatea de Vocal la doamna Tamara Ciobanu. Eram prin clasa a treia când am văzut-o prima dată. Nu ştiu cum am făcut, că m-am pomenit lângă ea pe scenă şi am memorizat foarte bine ce mi-a spus atunci: „Şi mata vrei să cânţi?”.

Cum era Tamara Ciobanu?

Distinsă. O cântăreaţă genială care mi-a dat curaj, încredere şi educaţie. Severă. Ne-am cunoscut la festivalul de muzică de la Berlin, unde dna Ciobanu era în juriu. Am cântat exact aceeaşi „Doină” pe care ea a cântat-o la Praga. Atunci i-am văzut ochii în lacrimi... Dna Tamara mă vedea cântăreaţă de operă şi-mi spunea să uit de estradă, flori şi aplauze. Mi-a dat multe sfaturi şi lecţii de viaţa. M-a încurajat mereu: „Dacă vei cânta bine, cu suflet, vei fi întotdeauna la modă!”.

De ce auzim tot mai puţin de dvs.?

Păi cum nu auziţi? Sunt permanent în lucru. Recent, am participat la câteva emisiuni televizate, am concerte, lansez piese noi. Am fost invitata emisiunii „Biskvit” de la „Pervîi kanal”, am participat la emisiunea lui Maxim Galkin în ajun de Revelion. Am două piese noi, care se bucură de popularitate, „3 moldovanina” (scrisă de Ian Iarburg) şi „Babie leto”. Îmi place să fiu liberă, de aceea colaborez cu câţiva manageri, diverse colective. Ultima colaborare interesantă s-a produs cu orchestra Nadejdei Babkina. În 2005 am avut un concert cu Nicolae Botgros în Kazahstan. Sunt realistă şi de aceea conştientă de actualul format al show-business-ului, care are plusurile şi minusurile sale. Dar fiecare are locul său sub soare şi nimeni nu are voie să ţi-l umbrească.

Am numărat în cariera dvs. peste 20 de concursuri şi festivaluri. Aţi refuzat vreunul?

Cred că nu... Au fost multe, într-adevăr, regionale, unionale, internaţionale. Dar orice concurs a fost pentru mine o şcoală, unde trebuia să dai totul. O şcoală care m-a călit ca interpretă.

Cât de des veniţi acasă?

Cât de des pot. Îmi place casa mea de la Chişinău şi orice venire în Moldova este pentru mine o sărbătoare. Deşi acum sunt la Moscova, inima şi sufletul meu sunt aici, am rădăcini puternice care mă leagă de pământul natal. Aici până şi pereţii mă încălzesc. Cel mai scump public pentru mine este cel de-acasă.

De ce nu veniţi atunci cu mai multe concerte la Chişinău?

Vreţi să fiţi sponsorii mei? Anul trecut am făcut un concert extraordinar şi mi s-a promis foarte multe. Până la urmă am achitat totul din banii personali. De ce să vin acolo unde nu se respectă nişte condiţii elementare pentru un artist? Alta e realitatea cu spectacolele din Rusia, mă duc acolo unde sunt solicitată. Aş fi putut să mă întorc la Chişinău, dar pentru ce? Să cânt pentru un sac de popuşoi? Sau pe la nunţi?

Cât de receptivă sunteţi la întâlnirile moldovenilor organizate de ambasada noastră în Rusia?

Ambasada este un colţ de patrie şi particip cu plăcere la orice manifestare culturală. Aceste întâlniri sunt foarte importante pentru noi, cei plecaţi de acasă. De regulă, ne întâlnim la sărbătorile noastre naţionale, ne vedem de Mărţişor, Cireşar. Comunic cu Eugen Doga, Maria Codreanu, Lilia Amarfii, dl Triboi, dl Lavranciuc. Personal, îmi place să păstrez tradiţiile noastre naţionale şi, de exemplu, de Mărţişor ne adunăm la Ambasadă şi-i învăţăm pe oaspeţi cum să facă mărţişoare. Fiecare popor este recunoscut prin tradiţiile şi limba sa. Nu vedeţi ce se face în muzică? Toţi cântă numai în engleză, pe acelaşi ritmuri şi vor să o copieze pe Britney Spears sau Whitney Houston. Nu rămâne nimic autentic.

Vă recunosc conaţionalii noştri pe stradă?

Când aud „Bună ziua” prin mijlocul Moscovei mi se strânge inima de emoţie.

Ce imagine avem la Moscova, unde forţa de muncă a moldovenilor este una dintre cele mai ieftine?

Băieţii noştri, ca şi cei din Ucraina şi Uzbekistan vor să aibă o bucăţică de pâine, naţionalitatea, ca şi culoarea, nu contează. Mi se pare firesc ca oamenii să-şi caute de lucru în altă parte, dacă în ţara lor sunt şomeri. În curtea unde locuiesc, lucrează doi moldoveni de-ai noştri. Se descurcă şi ei cum pot. În fiecare dimineaţă le pregătesc micul dejun, am o funie la bucătărie şi le cobor coşuleţul cu mâncare când sunt prin preajmă.

Procedaţi ca o adevărată moldoveancă...

Asta sunt! Nu exagerez. Îmi place să port costumul nostru naţional, să cânt cântecele noastre populare. Mă străduiesc să păstrez şi să transmit altora tradiţiile noastre. Învăţ toate rudele mele de aici urături, colinde, ghicitori, zicători. Pentru mine e lege să pregătesc bucate naţionale – sarmale, sosuri, plachie. Când e hram la mine în sat şi la Moscova e sărbătoare.

Ce talente admiraţi?

Maria Bieşu este o mare stea care s-a dedicat în întregime artei. O apreciez foarte mult pe Elena Obrazţova, îmi place interpretul Atlantov. Dintr-ai noştri îmi plac „O-Zone” şi „Zdob şi Zdub”. Zdubii cu bunica au fost super, au evoluat la Kiev cu mult profesionalism.

Comunicaţi cu Sofia Rotaru?

Cu Sofia Rotaru mă văd mai des la concerte. Pare-mi-se, doar de două ori a fost la Ambasada R. Moldova. Ne place să vorbim între noi în limba română, aşa ca să nu ne înţeleagă nimeni, ca să mai bârfim. Discutăm mai mult despre familie.

Aveţi acasă o colecţie impresionantă de încălţăminte. E un moft, modă sau chiar un hobby?

De-a lungul anilor am adunat vreo 300 de perechi. Problema mea e că port mărimea 36.

Ce vă place să faceţi în timpul liber?

Să citesc, dar cel mai mult vreau să mă satur de somn...

În ce condiţii l-aţi cunoscut pe soţul dvs.? V-aţi căsătorit foarte devreme, la 17 ani?

Ne-am întâlnit acum mulţi ani, la zilele culturii moldoveneşti la Leningrad. A venit cu un buchet de trandafiri albi, era îmbrăcat într-un costum gri, cămaşă bleu şi cravată lila – era extraordinar! Şi acum este frumos. Mărturisesc că am avut noroc de soţ şi de familie. Este foarte înţelegător. Aşa cum mă iubeşte soţul meu nimeni n-o să mă iubească. El este doctor în ştiinţe economice, am un fiu, Ionel.

Cum rezistă o relaţie în timp?

Este foarte important ca femeia să fie creativă, să aibă inspiraţie să înfrumuseţeze până şi o masă banală. Dacă femeia e harnică, e şi frumoasă. În orice caz, eu mă străduiesc să fiu soţie cu „soveste”. Sunt responsabilă pentru păstrarea căminului familial. Şi chiar dacă sunt greutăţi, ceva îmi reuşeşte, iar ceva – nu, soţul îmi oferă întotdeauna sprijinul său. Oamenii au în ei elementul acesta de radio - sunt în acelaşi timp şi transmiţători şi receptori şi e important să găseşti omul care să fie pe aceeaşi lungime de undă cu tine.

Vă mulţumim şi vă dorim multe succese!  

Rodica Trofimov