Mudrea cel Înţelept

E unul dintre puţinii oameni, din ultimii ani, care mi-a vorbit atît de dureros despre frumos. El crede în frumos şi trăieşte prin frumos. Andrei Mudrea. Pictorul.   

FIŞIER

Andrei Mudrea s-a născut la 29 aprilie 1954, în s. Mitocul Vechi, r-nul Orhei. Este unul din discipolii lui Mihai Grecu şi membru-fondator în 1992 al Grupului Zece.
Studii: Şcoala de arte plastice „I. Repin”, astăzi „Al. Plămădeală”.
Expoziţii: Franţa, Polonia, Ucraina, România, Germania, Italia, Ungaria.
Premii: premiul II şi medalia de argint (Moscova, 1988), Laureat al Premiului Tineretului din Moldova (1989), Premiul special pentru pictură (Bacău, 1991), Premiul de încurajare al ONU (1995), Premiul II al Societăţii „Mitropolitul Varlaam” (1996), Premiul Ministerului Culturii din Republica Moldova (2004).

>> În pictură, este important să ai curaj. Curajul de a face, chiar dacă ideea încă nu este coaptă, clară şi ai multe-multe îndoieli. Trebuie să te porneşti pe drumuşorul acela, pe urmă toate cresc, se coc, se aşează. Brîncuşi spunea - important e să te poţi impune, ca să faci lucrurile la momentul potrivit.  

>> Clipele de creaţie sînt semnale de acolo, de Sus. Sînt ca nişte adieri, pe care trebuie să le simţi şi să le înţelegi unde ar putea să te ducă. Dacă ar fi să se nască gata tabloul ca tabelul lui Mendeleev, ar fi fantastic. M-aş ţine numai de somn.

>> Am pornit, pe neaşteptate, spre lumea Frumosului. Rădăcina a fost, totuşi, în familia noastră, la mama. Ea iubea să brodeze, o făcea fără nici o pregătire – lua pînza şi acul şi inventa desenul pe loc. Mă ţinea în braţe şi broda. E o imagine ce mi s-a imprimat pe toată viaţa – mişcările acelea misterioase ale mîinilor, care făceau atîtea minuni...

>> De mic copil am fost aruncat în plantaţiile de tutun, e un coşmar ce mă urmăreşte şi acum. Toată copilăria mi-am petrecut-o între munţii de tutun, ce se răsturnau la noi în ogradă şi pe care trebuia să-i tîrîi cu sacul şi să-i înşiri pînă adormeai. Şi acum mi-i amară cîteodată bucăţica de pîine cînd o ţin în mănă. Pe de altă parte, îmi pare bine, pentru că am fost deprins cu munca şi ştiam de cuvîntul fermecat „trebuie”. Eram trezit la patru dimineaţa, ne duceam undeva în vîrful dealului, la dracu’n dinţi, şi culegeam tutun jumătate dormind, jumătate plîngînd... N-am fumat niciodată în viaţă. Nu-i rău fără bine.

>> Am avut noroc de oameni buni în viaţă. Printre ei – profesorul şcolar Valentin Bunacalea, cel care a descoperit povestea asta cu pictura. Apoi, l-am cunoscut pe maestrul Grecu şi am devenit discipolul lui. Din această cauză, multe cucuie, în mod intenţionat, mi-au fost puse şi mie. Grecu s-a luptat toată viaţa cu regimul comunist şi n-a lucrat niciodată la comandă. Regimul nu ştia cum să scape de el şi de elevii săi. Unde nu se puteau răzbuna pe Grecu, se răzbunau pe Mudrea. M-au purtat pe drumuri vreo 15 ani – am tot încercat să intru în Uniune, dar fără succes. Aşa s-a întîmplat că prima dată am fost apreciat peste hotare, cînd am primit medalia de argint la un concurs internaţional de pictură din 1988 la Moscova, lucru care nu a putut fi ignorat la Chişinău. Atunci au fost nevoiţi să mă primească, în 1989, în Uniunea Artiştilor Plastici.

>> Pictorii au nevoie de stat, căci toată munca lor rămîne ţării şi statului, dar au nevoie şi de grija statului.

>> Cel mai mult regret destrămarea noastră naţională.

>> Grupul Zece a fost gîndit şi botezat de mine, semnificînd calitatea în artă, lucru pe care l-am demonstrat în timp. Toţi membrii Grupului Zece astăzi sînt nume de referinţă în arta naţională - A. Sîrbu, A. Rurac, T. Zbîrnea, Iu. Platon, I. Cojocaru, D. Bolboceanu, D. Peicev, V. Hristov, V. Moşanu.

>> Întîlnirea cu maestrul Grecu s-a produs prin 1975. Am venit din armată şi m-am dus la atelierul maestrului. I-am bătut la uşă cu emoţie în suflet şi multe lucrări în spate. Spre marea mea bucurie şi surprindere, am întîlnit un om simplu, frumos şi prietenos. Ceea ce a fost o salvare pentru mine. Dacă era să fie invers, nu mă mai vedea nici el pe mine, nici eu pe el. Am fost primit cu mare curiozitate - s-a întîmplat să-i placă cîteva lucrări şi să mă descoasă – cum e posibil ca cineva dintr-o fundătură de sat să se îndrăgostească de pictura lui?

>> Cînd Grecu a vîndut primul lui tablou, a luat un onorariu foarte mare. Nu ştia ce să facă cu banii. Îi plăcea arta populară şi s-a pornit să cumpere cel mai vechi şi frumos covor din Moldova. A mers la cea mai mare piaţă de artizanat, cea de la Orhei. A găsit un covor pe plac, la o băbuţă, dar micuţ. Şi a întrebat-o dacă nu are unul mai mare. Mătuşa avea, dar acasă. „Unde acasă?” „Iaca, pe malul Răutului, dacă treci drumul...” „Cum se cheamă satul?” „Mitocul Vechi.” „Serios? Lasă tot. Merg să văd.” Şi aşa a cumpărat maestrul cel mai frumos covor din viaţa lui... de la bunica mea.

>> Generaţia lui Mihai Grecu, Grigore Vieru, Gheorghe Vodă, Ion Ungureanu, Andrei Strîmbeanu, Ion Druţă, Aureliu Busuioc a fost una serioasă, cu şcoală, tradiţii. Oameni cu talent enorm, forţă şi dorinţa de a face ceva frumos. Am avut noroc de ei, căci ei au fost spărgători de drumuri, de cărări, ei au adus cartea românească, au luptat şi au suferit. Cei care am venit din urmă... am crescut din sămînţa lor frumoasă.

>> Din păcate, lumea noastră nu cunoaşte ce înseamnă pictură în general. Avem un gol mare în această privinţă, care ar fi bine să-l completăm. Lucrul cel mai important care trebuie să-l înţeleagă oamenii e că pictura este făcută cu mîna şi cu voia lui Dumnezeu. Pictura este, de fapt, un dar ceresc, ea se naşte doar într-un singur exemplar. De aceea are valoare. Din păcate, nu toţi înţeleg acest lucru. Nu înţeleg de ce o creaţie a unui artist poate costa milioane, cînd în stradă, acolo, o gîsculiţă care pluteşte pe lac, costă numai 100 de lei. Cînd o să înţelegem lucrurile mai adînc, cu esenţa lor dumnezeiască, o să ne dăm seama de frumuseţea şi valoarea picturii. Şi atunci o să preţuim şi artistul, şi valoarea unui tablou. Eu am naivitatea să cred că asta se va întîmpla încă în timpul vieţii.

>> Dacă nu se năşteau Marii nebuni pe lume, arta ar fi rămas acolo unde s-a născut, în peşteră. Şi acum eram să admirăm bizoni desenaţi cu cărbune. Trebuia să se nască un Cezanne, un Monet, un Picasso, un Dali - ei au mişcat istoria, cei care au avut curaj. Marea valoare a unui artist e să facă ceea ce n-a făcut nimeni pînă la el.

>> În timpurile noastre se întîmplă lucruri bune şi rele. Este prea mare invazia de urîţenie, promovate la TV, Internet, prin filme porno şi horror. Un mare pericol care, din păcate, nu văd în timpul apropiat cum poate fi oprit. Cred că statul ar trebui să se implice şi să instituie „o sită”, care să cearnă cele bune de cele rele.

>> În loc să ne uităm la porcăriile din Internet, mai bine să admirăm galeriile şi muzeele lumii! Nu îţi  ajung o sută de vieţi pentru a vedea frumuseţea lumii şi toate cîte s-au făcut în 20 de secole!

>> Îmi place culoarea albă, cred că vine de la albul casei părinteşti, cămăşuicile albe, îmbrăcate în ziua de Paşti, albul hîrtiei. De mic copil mă întindeam la tot ce era alb, primul desen l-am făcut pe hornul cuptorului.

>> Da, a existat prăsadul lui Mudrea, despre care a scris Lorina Bălteanu în „Tinerimea Moldovei”. Cele mai frumoase şi romantice clipe ale tinereţii mele le-am petrecut alături de colegii şi prietenii mei Nicolae Dabija, Lorina Bălteanu, Nicolae Popa, Valeriu Matei, Irina Nechit, Nicolae Guţu. Fugeam cu toţii la Mitoc, în fundul grădinii, unde era un prăsad. Şi un pat mare. Toate cenaclurile şi serile noastre de suflet acolo se petreceau.

>> Fidelitatea e lucrul pe care îl preţuiesc cel mai mult la prietenii mei.

>> Sufletul meu a trecut prin toate culorile. Mi-ar plăcea să-l văd cît mai colorat şi luminat.

>> Nu există nimic mai întunecos şi mai dureros decît trădarea.

>> Femeia ideală arată exact ca soţia mea, care de o viaţă întreagă crede că Frumosul va birui.

>> Soţia mea este cel mai frumos lucru pe care mi l-a dăruit viaţa. Ea mi-a fost elevă la şcoala de pictură. Cea mai talentată! După ce m-am întors din armată, am simţit că avem acelaşi destin, ne plac aceleaşi lucruri şi ne-am pornit împreună pe drumul vieţii. Au fost perioade în care lăsam aripile în jos, dar Tatiana a avut mereu tărie de caracter, a rezistat şi m-a sprijinit în toate. Ea a hotărît să se lase de pictură şi să se facă medic. Pe drumul meu a pornit fiica Cătălina, care a absolvit pictura şi a studiat grafica şi calculatorul. Sîntem o familie de artişti şi încercăm să facem lucruri frumoase.

>> Sărăcia e una din metehnele pictorilor.

>> Nu prea pot să mă laud cu multe tablouri vîndute. Ultimul l-am vîndut la expoziţia de astă-vară. Banii îi voi primi la sfîrşitul anului şi atunci am să pot spune că anul acesta am făcut nişte parale. Sînt de 25 de ani la munca de creaţie şi trăiesc din norocul dacă vine cineva să cumpere o lucrare. De 30 de ani soţia este singurul sponsor al familiei noastre, care are talentul de a-şi împărţi salariul în trei şi uneori să facă nişte economii.

>> A lucra la comandă e ca şi cum cineva ţi-ar fura din lumea ta. Simţi că te transformi într-un instrument. Atît. Pictorii trăiesc cu visul şi lumea lor şi se bucură atunci cînd se găseşte un suflet care îi înţelege.  

>> Rîd zilnic cînd mă uit în frigider.

>> Îmi place să le fac ceai soţiei şi fiicei, îmi place să le alint dimineaţa, mă trezesc cu jumătate de minut înaintea lor ca să le pregătesc masa. E una din puţinele bucurii pe care pot să le ofer. Avem plăcerea să începem ziua cu o mică bucurie, care să ne ajungă apoi pe toată ziua.

>> Poezia e o stare specială a sufletului. Scriu foarte rar, în clipele de inspiraţie sau de adînci sentimente.

>> Omul are nevoie cel mai mult de suflet. Şi noi l-am pierdut, în bătălia pentru bani, carieră, politică. Cîţi bani nu am aduna, cîte perspective nu ne-am face, cîte cariere nu ne-am construi, vom fi întotdeauna în pierdere, dacă nu ne vom gîndi la suflet. De la suflet pornesc toate, temelia şi existenţa noastră. Am ajuns să nu preţuim esenţa omului, ci sclipitoarea lui înfăţişare. Din toate, rămîne doar ceea ce am clădit în suflet, dacă am reuşit să clădim...

Text: Rodica Trofimov
Foto: Florin Tăbîrţă, arhiva personală